acuzatie

Te avertizez ca textul este foarte lung, asa ca, inainte sa-l parcurgi, inarmeaza-te cu multa rabdare.
Prin Intermediul acestui email te acuz in mod direct de activitati de “bullying” si “mobbing” indreptate impotriva mea si desfasurate pe parcursul unei perioade de aproape 9 ani (mai exact, 8 ani si 9 luni).
Ca sa fie foarte clar, definitia de pe Wikipedia (daca sursa nu ti se pare suficient de credibila, poti sa cauti si singur definitii care sa te multumeasca) a acestor doi termini, este urmatoarea:
“Bullying-ul este definit ca fiind un comportament ostil/de excludere și de luare în derâdere a cuiva, de umilire. Cuvântul „bullying” nu are o traducere exactă în limba română, însă poate fi asociat cu termenii de intimidare, terorizare, brutalizare. Bullying-ul nu presupune existența unui conflict bazat pe o problemă reală, ci pe dorința unor persoane de a-și câștiga puterea și autoritatea, punându-i pe alții într-o lumină proastă. Fenomenul bullying poate fi prezent în orice tip de comunitate, în grupuri sociale, unde persoanele interacționează unele cu altele: la școală, la locul de muncă, în familie, în cartiere, în biserică, în mass-media, chiar între țări etc. Se creează astfel o stare de conflict, care nu poate fi depășită decât dacă se conștientizează existența fenomenului.
Bullying-ul este o acțiune care produce injurii celorlalți efectuată în mod repetat, care se poate manifesta fizic, prin agresivitate fizică sau psihologic, prin producerea unor daune emoționale. Instrumentele acestui fenomen sunt cuvintele, acțiunele sau excluderea socială. Fenomenul de bullying poate fi inițiat de o persoană sau de un grup de persoane (mobbing), implicând un raport de putere inegal, deoarece victima, în cazul acestui fenomen nu dispune de resurse (fizice, psihologice, sociale) pentru a se apăra. Victima pozează într-o ipostază de regulă vulnerabilă, care prezintă anumite slăbiciuni pe care bully-ul le poate exploata. Victima manifestă imposibilitate de apărare și sentimente de neputință. Spectatorii (bystanders) sunt și ei persoane implicate în fenomenul de bullying, chiar dacă nu în mod direct, însă asistă la acțiune. Bullying-ul este considerat o formă de violență fizică și psihologică, o conduită intenționată care vizează producerea unor prejudicii (rănire, distrugere, daune) unor persoane (inclusiv propriei persoane), cu diferite cauze care determină noi forme de violență.”
Pentru conformitate, iata link-ul: https://ro.wikipedia.org/wiki/Bullying.
Am omis dintre citate doar paragrafele „Bullying-ul școlar” si „Cyberbulling” care am considerat ca e inclus in „Formele bullying-ului”.
Eu te acuz ca esti capul unei retele de persoane care au practicat genul acesta de hartuire asupra mea timp de apropae 9 ani de zile.
Voi enumera actiunile pe care am fost nevoita sa le suport de-a lungul acestor ani si care se incadreaza in cele descrise mai sus”.
Dupa 3 ani de lucru in compania noastra, pe post de programator, printr-o decizie despre care voi scrie mai tarziu, am fost obligata sa schimb ocupatia in cadrul firmei, din programator, in tester; precizez ca nu a fost decizia mea aceasta schimbare, am fost pusa in fata faptului implinit si am acceptat-o pentru ca la vremea aceea nu intelegeam ce se petrece, nu intelegeam ce amploare are fenomenul de coruptie din compania noastra si nu intelegeam ca aceasta era o „masura disciplinara” menita sa ma intimideze si sa ma „puna la colt”, adica sa inteleg pe ce pozitie ma aflu eu in cadrul companiei (adica aceea de sluga), in comparatie cu „mai marii” pe care i-am inoportunat cu neobrazarea mea de a pretinde sa fiu respectata, sa-mi fie evaluate corect rezultatele muncii, sa nu-mi fie lezata demnitatea de om.
Am fost preluata de una dintre protejatele tale si mi s-a dat de lucru, in principiu, lucruri pe care nimeni din echipa de testare de la acea vreme nu vroia sa le faca sau lucruri pe care nu stiau sa le faca. Am primit de testat un SSTS (fisier Excel in format special, menit sa fie rulat cu ajutorul unui tool folosit la testare). Problema era ca persoana care m-a luat in primire nu mi-a spus de existenta tool-ului si n-aveam nici cea mai mica idee cam ce-ar trebui sa fac cu fisierul acela Excel. La Development, de unde venisem, foloseam cu totul alte tool-uri decat la Testare. Bineinteles ca atunci cand am semnalat lucrul acesta, am starnit un val de rasete ca si cand as fi fost iepurasul din banc, care se duce la farmacie sa ceara un tort de morcovi. Nu m-am simtit prea bine in momentul acela, adica mi s-a parut ca se face „bascalie” de mine.
Apoi, am primit de rulat un SSTS, ceva de genul „Boost pressure”, nu-mi mai amintesc exact numele functionalitatii, in orice caz, era un bargraph in care se aprindeau progresiv un numar crescator de „bare”, respectiv se stingeau progresiv „barele” in functie de o valoare de presiune. Aici trebuia folosita o formula care sa faca corelatia intre valoarea de presiune si numarul da „bare” aprinse. Formula din SSTS nu era corecta, au lucrat la acea formula vreo 5 testeri, printre care si tu, si protejata ta, toti testeri cu experienta si n-ati fost in stare sa gasiti formula corecta; mi-ati dat mie SSTS-ul si mi-am batut capul cu el - cred ca mi-a luat o zi de lucru, pana am gasit formula corecta si cu formula gasita de mine, am semnalat si erorile din soft, legate de aceasta functionalitate (MR-ul exista, se poate verifica). Peste vreo 2, 3 luni protejata ta, care la vremea aceea era tester 3 si coordonator de proiect, eu fiind software 1 si, prin urmare, tester 1, mi-a cerut sa-i explic cum am ajuns la formula aceea, ceea ce, marturisesc, mi s-a parut hilar deoarece era o diferenta foarte mare de pozitie in cadrul companiei, intre noi doua si mi se parea aberant sa-i explic formula, dupa ce ea exista deja in fisierul Excel si ceea ce trebuia facut pentru a intelege formula era sa ia cazuri particulare pentru fiecare numar de „bare” care trebuiau aprinse, nu sa vina la mine, sa ma cheme la ea la birou, unde era pregatita cu caietul, sa-si ia notite dupa explicatiile mele. Si, ca sa ma sensibilizeze mi-a povestit intai ca era intr-o „pasa proasta”, avea probleme amoroase. Iti spun lucrul acesta ca sa precizez care era tactica pe care o folosea aceasta persoana, ca sa obtina ce vroia: storcea lacrimi, iti frangea sufletul cu problemele ei personale, se prefacea a fi femeia-copil, vulnerabila si care are tot timpul nevoie de protectie, de mangaiere, de intelegere, de sprijin. Si tactica aceasta functiona perfect, atat la barbati, pe care ii juca pe degete cu dragalasenia ei, cat si la femei, care, din compasiune pentru ea, ii faceau tot felul de servicii. Cand a vazut ca nu vreau sa-i explic formula (nu vroiam pentru ca pur-si-simplu imi era greu sa reiau din nou, tot rationamentul, sa-mi amintesc cum am gandit, ca sa-i explic ei si mi se parea nedrept ca, dupa ce „m-a potcovit” cu SSTS-ul din care nu intelesese formula, fara jena ca ea ar fi trebuit sa gaseasca formula, nu eu, avea tupeul sa faca pe „mata lesinata” in fata mea, ca sa-i explic formula), a plusat, in sensul ca mi-a sugerat ca o preseaza TL-a de atunci, care era langa noi, la vreo 2 m. biroul ei, numind-o „vaca asta” si aruncand o privire rapida catre TL-a. Eu m-am blocat, n-am stiut cum sa reactionez, pentru ca mi-am dat seama ca TL-a a auzit-o cum a etichetat-o. Mi-a fost o jena, de mi-a venit sa intru in pamant de rusine. Cand m-am adunat, m-am uitat la TL-a si mi-am dat seama ca s-a facut ca n-a auzit. A fost o doamna, crede-ma. Eu, in locul TL-ei, cred c-o faceam sa-i zboare fulgii. Iti amintesc ca aceasta TL-a mi-a castigat mie respectul pentru ca era genul de om care, atunci cand exista presiunea deadline-ului, facea munca de tester, punea mana si rula SSTS-uri, adica isi ajuta echipa pe bune, ceea ce putini TL-i fac, odata ce au ajuns pe pozitia aceea.
In esenta, vreme de vreo 3 luni, cat am lucrat in prima echipa de testare, am corectat SSTS-uri facute de testeri considerati „cu experienta”, eu, care, de fapt, eram in perioada de proba la Testare, deci care ar fi trebuit sa rulez SSTS-uri stabile, sa fiu genul de „monkey tester”, cum iti place tie sa spui, concept pe care, in aproape 9 ani, de cand lucrez la Testare, eu nu l-am intalnit in practica, iar cand ti-am semnalat problema asta, exact replica asta mi-ai dat-o: „Pai ce, vrei sa fii un monkey-tester?”, adica stiai despre problema, dar o ignorai cu desavarsire, cel putin in fata mea.
In acea prima perioada de testare, de vreo 3 luni, testam un soft pe care s-au gasit la final de testare, vreo patru zeci si ceva de erori, dintre care, doua zeci si ceva au fost gasite de mine, restul de doua zeci si ceva, de ceilalti membrii ai echipei, adica vreo 7 oameni; soft-ul era facut de fostii mei colegi de la Development, care erau disperati ca cei de la Testare nu gasesc erori de soft, ceea ce e foarte grav pentru ca, in cazul acesta, soft-ul ajungea plin de erori, la client. Unul dintre colegii soft-isti a venit la Testare si a spus „Elena, de cand ai trecut tu la testare, au inceput sa curga erorile!”. Binainteles ca asta mi-a atras „simpatia” colegilor de echipa de la vremea aceea – fostul coleg n-a vrut sa-mi faca niciun rau, el m-a laudat pe bune, nestiind ce atmosfera era la Testare. La vremea aceea nu mi-am dat seama ca rezultatele deosebite te fac sa fii pur-si-simplu urat de colegi, ca nu esti luat drept model, bine nici nu esti dat drept model, la tine ma refer, dar in orice caz, m-au perceput ca pe cineva care face pe desteapta, „se da mare”, sa ne arate ca „ea e cea mai desteapta si ceilalti suntem prosti”.  Tie ti-a convenit de minune atitudinea ostila a colegilor de echipa fata de mine, pentru ca au creat terenul propice ca sa-ti pui in practica sabotajul impotriva mea, in primul rand pentru ca nu vroiai sa se descopere incompetenta, diletantismul, reaua vointa ridicate la rang de cinste la Testare, unde tu erai un „onorabil” „group leader” (GL) si in al doilea rand, pentru ca ma considerai un potential rival de-al tau, care iti amenintam pozitia pe care „cu sudoare” ai castigat-o.
Dupa ce ca „ma dadeam de ceasul mortii” ca in timpul care imi era alocat strict pentru testare, sa fac si „update” de SSTS, pentru ca SSTS-urile erau „praf si pulbere”, proaste, gresite, incorecte, incomplete si, deoarece fiind incepatoare in ale testarii, coloram cu rosu modificarile pe care le faceam in SSTS-uri, consistente dealtfel, in ideea ca protejata ta, se va uita peste modificari si va verifica daca sunt corecte, sau nu, mi-am auzit comentarii de genul „ia uita-te la ea, se crede la scoala, profesoara, si corecteaza cu rosu!”. Deci, in loc de „Multumesc pentru ca ne corectezi SSTS-urile!” mi-am auzit injurii, de fapt, persoana era enervata ca ii dau de lucru in plus fata de ce avea de facut, de fapt nici nu era in stare sa verifice corectitudinea modificarilor facute de mine, pentru ca, daca ar fi fost in stare, atunci SSTS-urile n-ar fi fost in starea jalnica in care erau, ca doar persoana in cauza facuse majoritatea review-urilor care, teoretic, au drept scop gasirea erorilor din SSTS-uri, deci, ori nu era in stare sa faca corect review-urile, ori n-o interesa aspectul acesta. Lucruri care o deranjau pe ea in SSTS-ul unui coleg care si-a dat demisia la ceva timp dupa ce am venit eu si ulterior, cand am revenit in prima echipa de la Testare, am cam primit eu din SSTS-urile lui, erau de genul: „e inadmisibil sa folosesti caracterul ‚&’ in loc de cuvantul ‚and’ ”, asta i se parea ei o mare problema, nu faptul ca unele test case-uri erau de-a dreptul inepte, cu „timeout” testat pentru un „warning”, generat dupa ce „warning”-ul disparuse de pe „display” si altele asemanatoare. Drept pentru care, in perioada in care a urmat remarcii rautacioase cu coloratul, n-am mai colorat modificarile, ca oricum nu era nimeni competent care sa se uite peste ele, practic, mi le asumam si cu asta, basta! Legat de acest aspect, la evaluare mi s-a reprosat ca am niste timpi colosal de mari doar pentru stricta executie a testelor! Cum adica „doar executie”, ca faceam update „la greu”, eu, tester 1, dupa testeri 2 si testeri 3. Update-ul il faceam pentru ca nu se testa corect, cu „test case”-urile existente, nu ca sa ma dau mare.
Faceam update-urile in SSTS pentru ca imi facea placere si le gaseam scuze colegilor care creasera SSTS-urile, spunandu-mi ca poate nu au pregatire de programator si de aceea nu stiu sa automatizeze sau scriu prostii in teste, urmand sa aflu mai tarziu, ca sunt chiar absolventi de „Automatica si Calculatoare”, ca si protejata ta, care facea SSTS-uri cu teste manuale.
In timpul acesta, de mai multe ori, am dus-o seara, acasa, cu masina, din colegialitate, pana cand mi-am dat seama ca ma cam lasa intentionat la urma cu explicatiile (adica eu rulam SSTS-urile, ele picau si venea ea sa analizeze), ca s-o conduc acasa cu masina. Am ajuns la situatia absurda in care sa ma justific ca nu merg spre casa, am alt drum de facut, ceea ce era de-a dreptul deplasat, adica sa-i dau eu explicatii, ei, de ce n-o conduc acasa la ea, cu masina mea. Si mi-a „filat lampa” abia cand un coleg mi-a zis „Elena, esti taxi?”. Atunci mi-am dat seama ca da, asta eram.
M-a afectat faptul ca ma lasa intentionat la urma, mai ales ca ea mergea acasa, la totul gata facut de mama ei, de-aia isi permitea sa stea la lucru „zi-lumina”, mama ii punea de mancare la serviciu asemeni unui copil, fel principal, gustarica si tot tacamul, ea fiind o femeie intre 30 si 35 de ani, care era „tinuta pe palme” de mama ei, iar eu fiind o femeie care se apropia de 40 de ani, care trebuia sa merg acasa, unde ma asteptau un copil scolar mic, o mama imobilizata la pat si o multime de treaba nefacuta, pentru ca nu am menajera, nu am rude care sa ma ajute in gospodarie, deci ne gospodarim singuri. Asa incat, mi-am dat seama ca trebuia sa pun punct acestei situatii absurde!
Asa, ca din intamplare, mutarea aceasta fortata de la Development, la Testare, s-a produs exact in luna in care e ziua mea de nastere, daca nu ma insel, cu o saptamana inainte de ziua mea de nastere. Fac aici precizarea ca nu sunt adepta sarbatoririi zilei de nastere la serviciu, parerea mea este ca ziua mea de nastere este o informatie confidentiala si personala, asa cum e si varsta mea, colegii mei nu sunt prietenii mei si nici familia sau rudele mele, asa incat nu vreau sa-mi sarbatoresc ziua de nastere impreuna cu ei. Ca sa nu mai punem la socoteala faptul ca din sarbatorit, te transformi in carator de sarsanale cu saratele, prajituri, sucuri si alte asemenea si in loc sa te bucuri de ziua ta, tu le creezi atmosfera colegilor, iar unii dintre ei, dupa ce te felicita libidinos, de genul „La Multi Ani! Sa ne traiesti!”, te injunghie pe la spate, te barfesc si te fac albie de porci, fara nicio problema si fara nicio remuscare. Mie imi place sa-mi petrec ziua mea, cu mine. Daca pica in timpul saptamanii, imi iau concediu in ziua aceea si fac ceva special pentru mine, ceva ce nu pot sa fac in celelalte zile, ma rasfat cu ceva, de exemplu, ma intalnesc cu o prietena, cu care nu apuc sa ma vad decat de doua ori pe an – de ziua ei si de ziua mea. Am spus foarte clar lucrurile astea, de mai multe ori, dar efectul pe care l-am produs a fost exact opusul celui pe care l-am scontat, in sensul ca am fost obligata, intr-un fel sau altul, sa-mi sarbatoresc ziua de nastere la serviciu, deci, sarbatorirea zilei de nastere a devenit o „obligatie de serviciu”, ceea ce este o aberatie si mi-a incalcat demnitatea. Mai mult, m-am trezit ca pe perete, la vedere, sa fie afisat un calendar, pe care sunt colorate celulele corespunzatoare zilelor de nastere, iar in celulele colorate e scris prenumele colegului care are ziua de nastere in ziua respectiva. Deci n-ai nicio sansa sa scapi de corvoada asta. Daca te incapatanezi sa nu-ti sarbatoresti ziua de nastere la lucru, te trezesti ca te impresoara colegii si sar la inaintare cu un cadou, special pentru tine, ca sa-ti aminteasca faptul ca nu ti-ai onorat obligatia cu ziua de nastere. Asa am patit eu cand tocmai primisem un sut de la Development, la Testare, ziua mea picase sambata, nu mi-am mai facut probleme cu sarbatorirea si, ce sa vezi, ma trezesc luni, la lucru, ca sunt inconjurata de doua echipe, nu de una, de vechii colegi de la Development si de noii colegi de la Testare, cu un cadou si „La multi ani!”. A fost unul dintre cele mai penibile momente din viata mea. Eu nu adusesem nimic ca sa-i servesc, eram stanjenita complet, colegii de la Development erau, si ei, stanjeniti, pentru ca stiau ca n-am plecat de bunavoie de acolo si nu prea aveam ce sa sarbatorim, nici chef sa sarbatorim, noii colegi nu ma cunosteau, oricum eram cam dubioasa pentru ei, ca venisem sa le iau painea de la gura, si nu pricepeau de ce mi se da atata importanta. TL-ul de la Development, adica cel care ma anuntase fara remuscari de sutul primit, practic, mi-l aplicase chiar el, era tot un zambet, am inteles ca el era initiatorul actiunii, deci e limpede cum stateau lucrurile, iar eu eram intr-o situatie de tot rahatul. Asa, ca sa fac o paranteza, TL-ul de la Development putea sa-mi fie elev, era in clasa a 11-a la „Coanda”, in primul an in care am predat eu acolo, era febletea colegei mele, probabil ca s-a strecurat „ca pestele prin apa” si printre cunostintele de Informatica, de aceea, in momentul cand a trebuit sa-mi faca review pe cod, n-a inteles ce facusem eu in cod, desi ii explicam in timpul review-ului. Am speranta ca daca ar fi facut Informatica cu mine, ar fi avut performante mai bune ca „soft”-ist. Si ce era sa fac? In ziua urmatoare, am adus papica pentru doua echipe, nu pentru una, asa ca „m-am scos”, exact ce am vrut sa evit, mi s-a intamplat „la dublu”, plus atmosfera jenanta din sala unde se mancau placintele, atmosfera incordata, in care nimeni nu stia ce sa zica, inghiteau cu noduri si a salvat situatia protejata ta, care l-a intrebat pe TL-ul de la Development, ce ii mai fac copiii, asa incat am asistat la o discutie penibila ca toata situatia aceea.
Apoi am aflat ca, colaboratorii din Germania, de pe proiectul pe care lucrasem cand eram la Development au refuzat sa plateasca echipa ramasa la development dupa plecarea mea, deci vreme de cateva luni, ehipa n-a figurat ca fiind productiva, cei din Germania motivand ca „plecarea Elenei de la Development nu a fost decizia lor si nu erau de acord cu ea”. Cum nu a fost nici decizia mea, pentru pentru mine a constituit o „lovitura de teatru”, ca sa nu zic „lovitura sub centura”, pentru ca am fost „extrasa” din locul in care imi faceam cu placere munca, cu pasiune si dedicatie si am fost „plantata” intr-un loc in care habar n-aveam ce am de facut, imi dadeau sa fac lucruri pe care cei care mi le dadeau sa le fac, n-aveau idee cum trebuie facute si ma mai si „bagau sub radical”, isi bateau joc si „ma luau peste picior”, as fi tare curioasa a cui decizie a fost? In anul cat am fost la Development, in departamentul nostru, am facut de la zero, un modul de safety, am optimizat o bucata de cod ca sa se execute intr-un timp mai mic de 50 de microsecunde (bucata de cod al carei „runtime” l-am testat cu osciloscopul), am scos un „bug” din modulul de „Check de RAM si ROM”, modul de safety, care ruleaza continuu, in background, am facut update pe modulul de „Check de RAM si ROM”, determinat de schimbarea microcontroller-ului si a zonei unde se retine checksum-ul de ROM. Astea, printre alte chestii, mai marunte. Iar la evaluare, am primit calificativul „do not meet expectations”, marire de salariu 0% si stramutarea la Testare.
Mai precizez ca in decursul anului de la Development, I ID, am intrat in conflict cu SWPM-a, o tipa foarte bine vazuta, „femeia fatala”, care ii joaca pe degete pe barbati, frumoasa si desteapta cum alta nu-i, ca „la Soare te puteai uita, dar la dansa, ba”. Stii personajul Cruella de Ville? Ea e! Bineinteles ca „i s-a pus pata pe mine” si ma monitoriza „minut cu minut”, ii simteam privirea in ceafa tot timpul. De fapt, ne monitoriza pe toti, dar avea o preferinta pentru mine. 
Spunea un colaborator din Italia: „Cruella is my nightmare!”. Subscriu: „Mine, too!”, in acele timpuri, apoi s-a schimbat cosmarul.
Respiram usurata cand scapam de ea 2 ore, pentru ca mergea la cursul de Germana. Daca trimiteam mail mai multora, cu confirmare de primire, ea nu era la calculator in momentul trimiterii mail-ului, era prima care-l deschidea. Imi dadea lectii si de exprimare in scris in limba engleza! Imi corecta punctul si virgula in engleza.
Conflictul a devenit deschis in momentul in care a venit o eroare de la Testare, pe modulul de Gear, modul pe care-l preluasem eu, de vreo luna, doua, trei, nu mai stiu exact, cu un requirement care nu era implementat in soft, faza la care s-a rastit la mine intrebandu-ma daca trebuia sa fi fost implementat requirement-ul respectiv. Pai, pe mine ma intreba, eu abia ce preluasem modulul. De ce ma intreba pe mine? Ideea era ca requirement-ul trebuia implementat rapid si atunci, am trimis un mail in Germania, sa-l intreb pe integrator, daca acel requirement trebuia implementat, pentru ca eu trebuia sa fac implementarea. Asa faceam cand eram soft-ist la Airbag-uri, imi clarificam singura requirement-urile, toti soft-istii de acolo faceam asa, nu numai eu, nu-i interesa pe sefii nostri de acolo, „bucataria noastra interna”, fiecare soft-ist de acolo era „requirements engineer” pe modulele lui. Ei, n-a fost bine ce-am facut. Cum mi-am permis sa trimit mail-ul in Germania, fara sa-i intreb pe colegii de echipa mai intai? Pai ii intrebase ea, asa cum ma intrebase pe mine, intai a lansat intrebarea catre toata echipa, ei n-au stiut sa-i raspunda, apoi a lansat-o catre mine si n-am stiut, nici eu, sa-i raspund. Cum am indraznit sa fac asa ceva? Sa ne facem de ras ca nu stim requirement-urile? Apoi am aflat ca, de fapt ea era responsabil de requirement-uri, adica avea in proiect, rolul de „requirements engineer”, asta era problema. Si din acel moment n-am mai avut voie sa trimit vreun mail in Germania, fara s-o pun pe ea si pe TL in „CC”. Ca la balamuc. Din soft-ist care imi rezolvam singura toate problemele, ma rog, cu ajutorul colegilor buni si binevoitori, dar fara implicarea sefilor care nici nu concepeau sa fie deranjati cu probleme marunte de genul acesta, am ajuns sa dau socoteala pentru fiecare mail transmis in Germania. Rasturnare de situatie! Acesta a fost un prim pretext pentru hartuiala pe care mi-a aplicat-o SWPM-a, in continuare: urmarirea mea in permanenta, incercarea de a ma intimida prin comentarii rautacioase de genul „cineva ar trebui sa duca geanta altcuiva”, eu trebuia sa fiu purtatoarea de geanta si banuiesc ca ea trebuia sa fie cea careia sa-i port geanta, minimizarea performantelor mele, faptul ca nu mi-a acordat suport in momentul cand s-a schimbat microcontroller-ul, nici ea, si nici TL-ul, in legatura cu pasii de urmat intr-o asemenea situatie, pasi pe care i-au stabilit ei doi, impreuna cu responsabilul de modul de la care preluasem eu modulul si care isi daduse demisia dupa un an de lucru in aceasta echipa (eu facusem toate modificarile, asa cum imi explicase omul cand imi predase modulul, faza era ca se reseta microcontroller-ul si nu stiam de unde vine reset-ul, banuiala plana asupra mea; am fost nevoita sa-l sun pe colegul care plecase si sa-i cer ajutorul pentru ca toata lumea se eschiva; omul mi-a raspuns la telefon si mi-a confirmat ca facusem bine modificarile si toate cele care trebuiau facute si m-a intrebat de ce nu-mi acorda suport TL-ul si SWPM-a, ca ei participasera, cu el, la review – atunci mi-am dat seama ce se intampla, de fapt, adica boicotul sau incompetenta; ii sunt recunoscatoare acestui coleg si are tot respectul meu pentru caracterul de care a dat dovada ajutandu-ma; putea foarte simplu sa nu-mi raspunda la telefon, pentru ca nici el nu plecase din firma in conditii bune, se zvonea ca „a facut el ceva rau si nu stiau cum sa scape de el, sa-l dea afara, dar nu puteau pentru ca, mai era si batran – avea peste 40 de ani, si avea si un copil!”, deci ii facusera un favor colegului ca-l suportasera in firma, „Doamne ajuta!” ca au scapat de el, doar ca eu am preluat module de la acest coleg si am vazut ce module grele avea, cata programare stia si ca era un om deosebit, m-au surprins barfele despre el si chiar mi-a trecut prin minte, avand in vedere propriile experiente in companie, ca un om poate fi mazilit lansand zvonuri false despre el, zvonuri pe care „masa de manevra” le va lua de bune; de fapt, omul tocmai ce le daduse clasa in privinta caracterului lui, comparativ cu caracterul lor; dupa faza aceasta, in care omul care plecase din firma m-a ajutat, iar oamenii care trebuiau s-o faca, n-au facut-o, au lansat ideea ca omul a plecat din firma pentru ca era prieten cu viitorul TL; deci au intors-o ca la Ploiesti; ca sa lamuresc lucrurile, reset-ul venea din alta parte, de la FBL (Flash Boot Loader), trimiterea de mail-uri catre cei implicati in proiect, in care ma acuza ca irosesc timpul, adica nu se justifica timpul pe care il petreceam pentru task-urile pe care le aveam, in conditiile in care raportam la nivel de ora (!) ce faceam in fiecare zi, in orice caz, acuzatiile erau neadevarate.
Echipa aceasta de la Development era nou-infiintata, avea doar un an. Dupa anul acesta in care functionase echipa, adica in perioada in care am venit eu, deci dupa ce avusese loc si evaluarea lor, vreo 5 oameni si-au dat demisia dintr-un foc. Practic, echipa se injumatatise dupa doar un an de functionare.
Ai venit tu la „vanatoare de caprioare”, nu stiu ce treaba aveai pe la Development ca dadeai impresia ca vii in recunoastere (poate trebuia sa ma cunosti pe mine, noua achizitie, inca una care trebuia eliminata pentru ca nu corespundea intereselor voastre) si i-ai spus ceva Cruellei legat de plecarea oamenilor, la care ea, foarte plina de propria persoana, ti-a spus ca ea a avut un „rol subliminal” (exact asa s-a exprimat, am retinut expresia) in demisia lor. Era foarte satisfacuta. Tu ai inceput sa razi sarcastic, asa, ca si cand stiai despre ce era vorba. Pai faceati parte din aceeasi retea.
Banuiesc ca dupa lovitura asta sub centura data echipei, cei doi, Cruella si TL-ul, adica cei direct implicati in decimarea echipei, erau tinuti sub observatie permanent, de-adevaratelea. Adica echipa avea alocat un spatiu in sala, iar GL-ul avea biroul cu spatele la un birou cu peretii de sticla (cel in care ma intervievasera pe mine) si cu fata la echipa. Deci, si el era in permanenta cu ochii pe noi. Absolut orice se petrecea, i se raporta imediat, de catre TL si SWPM! Adica si o discutie neimportanta cu unul dintre soft-isti sau o replica pe care le-am dat-o sau, probabil, lucruri pe care le-au surprins ei in discutiile noastre, intre colegi, putine, pentru ca era o atmosfera de puscarie acolo, nu prea vorbea nimeni cu nimeni, fiecare era cu capu-ntre urechi si cu nasu-n calculator si-si vedea de treaba lui. Aproape in orice discutie, se insinuau cei  doi. De parca noi, colegii, nu aveam voie sa relationam unii cu altii.
Cei doi isi dadeau aere cu noi, ne puneau la punct tot timpul si ii vedeai cum merg pe rand la GL, sa-i raporteze, pe ton scazut, ca sa n-auzim noi, ce aveau de raportat. Era ca la gradinita, cand copilul merge la „tovarasa”, acum „doamna”, sa-l parasca pe alt copil.
Mie nu-mi venea sa cred ce vedeam. Imi dadea cu virgula. Adica in fata noastra, astia se dadeau mari sefi si acolo, sub ochii nostri se umileau? Tonul Cruellei, la raport era tot timpul iritat, ca si cand in permanenta se dezvinovatea. Probabil ca GL-ul ii facea reprosuri in legatura cu comportamentul ei fata de noi, iar ea se justifica mereu. TL-ul, cateodata ii tinea partea ei, cateodata, nu. Parerea mea e ca facea „joc dublu”, sau „juca la 2 capete” sau era un picut curva, ca sa se scoata indiferent de ce turnura luau lucrurile.
L-am studiat un pic in relatiile cu mine, de-asta am tras concluzia asta. Mie imi dadea impresia ca ma sustine, ca e de partea mea, dar cand m-a anuntat ca „parerea lor despre mine este” (exact asa s-a exprimat) si mi-a facut semn sa ma uit pe monitorul laptop-ului, unde era selectat campul „do not meet expectations” avea aroganta si superioritatea care le e caracteristica acestora. Practic imi dadea vestea aceea fara nicio remuscare, il durea in fund, mai pe romaneste.
Apoi el a fost initiatorul „sarbatoririi zilei mele de nastere” la dublu, ca sa fie mai interesant, pacalind-o pe noua mea TL-a ca lui personal ii pare rau ca am plecat din echipa lui, aceasta crezandu-l si cumparandu-mi chiar un cadou, un lantisor de argint, cu pandantiv cu chihlimbar, ea necunoscandu-ma, deci afland despre preferintele mele, oare de la cine?
Apoi tot el a avut grija sa-mi sopteasca faptul ca nemtii nu vor sa-i mai plateasca pentru munca de developeri (pe toata echipa nu au platit-o pe proiectul pe care lucram), vreme de cateva luni, dupa plecarea mea fortata din echipa respectiva.
Asa ca am tot dreptul sa spun despre comportamentu lui, ca era unul curvesc.
Ca sa stea linistiti mai marii lui, care i-au acordat incredere, stia tot felul de amanunte personale din viata lor, adica a sefilor lui, le cunostea sotiile, copiii, obiceiurile, nemultumirile, afectiunile medicale, vulnerabilitatile, adica „era informat omul”. Prin urmare, era la fel de periculos si pentru ei, cum era si pentru mine. Acum ocupa o „binemeritata” pozitie de HoD, dupa ce a fost GL in primul departament in care lucrasem eu, la Airbag-uri. Iar sotia lui, lucra la Financiar, in I ID. Acum vad ca s-a mutat la Airbag-uri.
Si-au construit casa in Mosnita (copiii li-i crestea soacra), asa ca si-au permis, si e vecin cu fostul meu coleg de la Airbag-uri, un coleg cu care vroia GL-ul de la Airbag-uri sa faca schimb de prizonieri cu mine.
Deci, dupa cum se vede, oamul e foarte „dedicat” muncii in companiei. Lucreaza si la serviciu, si acasa, adica tot timpul. Iar sotia lui si cu el sunt un exemplu de „cuplu de succes”, care s-a afirmat in mod deosebit in cadrul companiei.
La un moment dat, am initiat un meeting cu TL-ul si GL-ul, in care am prezentat cum stau lucrurile si am spus ca nu pot sa mai lucrez in continuare, cu aceasta persoana (Cruella), care minte cu nerusinare in privinta mea, ma acuza pe nedrept si nu-si recunoaste propriile greseli. Apoi a urmat evaluarea despre care am povestit.
Nu mai stiu exact, dupa 3 sau 4 luni de cand venisem la Testare, ca sa nu ma obisnuiesc cu proiectul, sa nu apuc sa am simpatii intre colegii din prima echipa, desi protejatii tai stateau bine, merci, ani de zile pe acelasi proiect, chiar pe aceleasi functionalitati, pana le invatau pe de rost, le dadeau lectii altora, si ale caror functionalitati erau evident, cele mai importante din proiect, cele mai grele, cele mai complexe, iar fara responsabilii acestor functionalitati „nu se mai invartea Pamantul”, am fost mutata in alta echipa, unde toti erau cunoscatori de limba germana, mai putin eu, care nu stiam „nici o boaba” de germana, asa incat, pe langa complexitatea proiectului, pe langa faptul ca era cu totul nou pentru mine si ca toata specificatia era in germana, mail-urile, MR-urile create de nemti, am fost inscrisa automat la un curs intensiv de germana, in urma caruia, in 6 luni, trebuie sa invat germana la nivelul la care sa ma descurc in proiect – obiectivul acesta era imposibil de atins, aceasta si din motiv ca la curs invatam germana literara, iar la lucru aveam nevoie de termeni tehnici, asa ca solutia a fost sa fac rost de un dictionar german-englez on-line, mai performant decat „Google translate”-ul, dar care nu facea fata la termenii tehnici, plus ca din engleza trebuia sa traduc in romana, care e limba in care gandesc eu, asa ca operatiunea aceasta a fost destul de consumatoare de resurse (timp, nervi, deducere a requirement-urilor). In plus, orele de germana trebuia sa le recuperez pe proiect, asa incat, aveam fest peste 20 de ore suplimentare lunar, care nu imi erau platite, ca doar cursul de germana era platit de firma, ce pretentii mai aveam, nu? Dadeam teste periodic la germana, ca sa se monitorizeze nivelul de cunostinte, asa incat am ajuns sa nu mai am nici sambete si duminici libere, pentru ca invatam la germana, imi faceam temele, ma pregateam pentru teste. Am rezistat in ritmul acesta infernal, vreo 3 luni, dupa care am renuntat la cursul de germana pentru ca nu mai faceam fata si m-am descurcat cum am descris mai inainte.
Primul SSTS care mi s-a dat sa-l execut, era scris in germana, foarte succint, iar pasii trebuiau executati manual – cam cum trebuia eu sa execut SSTS-ul acela? Nu-mi prea dau seama. Era ceva de genul limbii engleze facute la gradinita, de fiul meu, ora la care nu invatau nimic, erau lasati sa se joace pe calculator, sa coloreze in Paint, iar mamicile au gasit o sintagma: „copiii nostri invata sa coloreze in limba engleza”. Stiu ca ai venit sa ma intrebi cum ma descurc si mi-au dat lacrimile, ca era o bataie de joc la adresa mea, nu intelegeam cu ce am gresit, tu te prefaceai ca ma compatimesti si ma intelegi, cand, de fapt „luai pulsul din teren”, acum pot sa spun cu mana pe inima ca asta faceai, m-ai mai facut o data sa-mi dea lacrimile, iti amintesc eu mai tarziu, imprejurarea.
Alt lucru care mi s-a intamplat in decursul celor 10 luni, cat am stat in a doua echipa de testare, a fost ca am fost pusa sa rulez un SSTS care trebuia executat saptamanal, cu orice soft nou si care testa „in mare” fiecare functionalitate, sa se vada daca noul soft are erori capitale. In acest SSTS, fiecare responsabil de functionalitate trebuia sa-si construiasca un test scurt si esential in functionalitatea lui, care sa fie executabil. In realitate, si acest SSTS era „praf si pulbere”, erau teste care contineau o singura linie, in care aparea un mesaj catre tester, de genul „Testeaza cutare lucru”, fara sa fie specificat cum sa se testeze acel lucru, nici macar nu stiam ce inseamna lucrul respectiv, daramite cum sa-l testez. Sa nu mai punem la socoteala ca testul trebuia sa fie semiautomat, adica sa ruleze singur, testerul sa raspunda doar la intrebari legate de rezulate, nu sa execute manual testul. In acest SSTS erau bucle infinite, in teste scrise de tester 3, bucle infinite pentru care elevii mei de clasa a 9-a, de la „Coanda” si  de la „Moisil” (pentru ca in clasa a 9-a se preda la clasa, structura repetitiva), luau nota 2 (doi) la lucrare, daca aveau o bucla infinita. Ii avertizam inainte, ca bucla infinita si impartirea la zero erau unele dintre cele mai mari erori din soft. Adica ei, saracii, luau nota 2, iar testerul 3 traia bine, merci, avea un salariu mare si o viata buna, facand aceeasi greseala ca si elevii de a 9-a.
Pentru ca acest SSTS ii privea pe toti colegii din a 2-a echipa, bineinteles ca mi-am atras si „simpatia” lor, pentru ca vedeam calitatea muncii lor, ajungang sa nu vorbeasca nimeni cu mine, sa ma evite, sa ma priveasca cu ostilitate.
Aveam o persoana care „ma luase in primire”, care nu facea altceva decat sa-mi dea de lucru, sa-mi dea un cluster cu soft-ul flash-uit si sa-mi ceara rezultatele. Aceasta persoana este o fosta eleva, careia i-am fost profesoara un semestru, la „Moisil”, despre care nu-mi amintesc exact ce fel de eleva era, probabil una mediocra sau submediocra, dar banuiesc ca a incasat note mici de la mine avand in vedere atitudinea ei fata de mine, imi amintesc doar ca statea in banca cu fiul unei foste colege de la „Coanda”, profesoara de Chimie, despre care stiu sigur ca l-am taxat cu un 4 (patru) la o lucrare si ma gandeam oare cum va reactiona mama lui vis-a-vis de nota mica pe care i-am dat-o fiului ei, elev cu care am fost colega in departamentul „Restraint systems”, actualmente „Passive safety”, mai neoficial, „Airbag”-uri.  Aici am vazut diferenta de atitudine intre cei doi fosti elevi, fostul elev nu m-a tratat cu ostilitate, in timp ce fosta eleva, da – probabil e diferenta de educatie, de caracter... 
In particular fie spus, la evaluare, eu nu am fost avansata, deci dupa 4 ani de lucru in firma eram tot la nivelul 1, adica cel de incepator, primind, in schimb, o marire de salariu de 1 milion si jumatate, parca, care era cam „frectie la picior de lemn” comparativ cu eforturile pe care le-am facut eu, in timp ce fosta eleva a fost promovata tester 3 si coordonator de proiect, in fisa mea de evaluare aparand faptul ca ea mi-a fost mentor. Poftim? Ce mentor? Care imi dadea de lucru si imi cerea rezultatele. Asta inseamna sa fii mentorul cuiva? Aaa! Si ii raporta „team leader”-ului (TL) ce faceam eu, desi eu eram acolo, TL-ul putea sa ma intrebe direct pe mine ce faceam sau cum stateam cu testele, pentru ca, bineinteles ca raportoarea era nemultumita de progresele mele, si, cumva, se disculpa, ca nu e vina ei ca eu „bat pasul pe loc” cu porcariile lor de teste, iar eu ma simteam „ca naiba” in postura despre care tocmai am povestit, nu intelegeam daca sunt eu tampita sau imi scapa ceva?
Pentru ca sa ascunda bucla infinita din SSTS-ul de mai sus, cealalta persoana care era tester 3 mi-a dat un cluster cu soft gresit, eu fiind in imposibilitate de a-mi flash-uii singura soft-ul, nu stiam nici macar cum sa citesc ce soft am pe cluster, pentru ca nu mi-a aratat nimeni, evident ca am testat aiurea, iar nervii TL-ului – prietenul tau, cel impreuna cu care ti-ai construit duplex-ul in care locuiti, s-au varsat pe mine reprosindu-mi-se faptul ca n-am citit soft-ul inainte de a rula testele, pai habar n-aveam cum! Bun, s-a descoperit faza cu soft-ul gresit, dupa care, mi s-a scris soft-ul corect, dar, cu curba de Range inversa. Surpriza! Din nou „picau” testele; de fapt „picau” oricum, pentru ca bucla era infinita. Apoi responsabila a fost capabila sa-si corecteze singura testul, adica mi-a demonstrat ca stie, doar ca „n-a avut timp sa faca testul corect” – asta e scuza cel mai des folosita la Testare si, in unele cazuri chiar asa e, de aceea „a prins atat de bine” si in cazurile in care nu e asa, dar e o scuza care e luata de buna, fara a se verifica daca e reala, sau nu, ca n-are nimeni timp de asta, au treburi mult mai importante de facut, nu sunt supraoameni si nu pot fi „clonati” – alta expresie vehiculata de protejatii cu greutate, care nu ezita sa sublinieze ce rol important au ei in firma.
Pentru ca sa ma oblige sa corectez SSTS-ul acesta, desi nu eram in stare, nu din punct de vedere al automatizarii, ci din cauza faptului ca trebuia sa cunosc lucrurile de baza despre fiecare functionalitate din proiect, ori eu nu cunostem proiectul, nu cunosteam toate functionalitatile dintr-un proiect, oricare ar fi fost el, ca sa fac macar o analogie intre proiecte, pentru ca la Development, de unde venisem, era o cu totul alta organizare, soft-ul era impartit in module, iar functionalitatile nu corespund 1 la 1 cu modulele, ca sa nu mai spun ca ti se atribuie cateva module ca soft-ist, nu toate modulele din sistem, deci n-ai o vedere de ansamblu asupra sistemului, ai doar o vedere de nisa, din perspectiva modulelor tale si a interactiunilor dintre modulele tale si celelalte module.
Inainte de Craciun si-au cam luat concediu si am ramas eu pe cap cu SSTS-ul acela si cu toata chinuiala care a urmat, pentru ca aveam deadline si trebuia sa furnizez rezultate. Tu stii foarte bine, ca te fataiai pe acolo inpreuna cu TL-ul, satisfacuti de ce vedeati.
SSTS-ul rula pe statia de test, cu camera foto, teste lasate peste noapte si briz-briz-uri – minciuni!, in realitate era praf! Cineva din afara proiectului ar fi fost de-a dreptul impresionat de logistica pentru rularea acestui SSTS (probabil de aici provenea satisfactia ta), in realitate, el nu prea rula cum trebuie, totul era facut „sa-ti ia ochii”, rezultatele erau trecute manual in SSTS, deci toata lumea neavizata credea ca acolo-i „miezul testarii”, de fapt era o mare impostura.
Alta intamplare din timpul lucrului in a 2-a echipa de testare a fost cand a venit o eroare de Clock de la client, eroare pentru care nu aveam test case si care intra in responsabilitatea testerului 3, cu bucla infinita: era intr-o zi de vineri, pe la ora doua (14), la meeting-ul de echipa s-a prezentat problema si ghici cine a tras lozul castigator ca sa faca test case-ul! Erau doua posibilitati pentru ca eram doua nou-venite in echipa: una care, deasemenea era protejata ta, si eu. Eu a trebuit sa fac test case-ul care sa „prinda” eroarea de la client, eroare care se genera foarte usor fixand ceasul cluster-ului sa fie acelasi cu ceasul calculatorului unde se facea testul si lasand peste noapte clusterul aprins, de exemplu, iar in ziua urmatoare s-ar fi observat ca cele doua ceasuri nu indica la fel. Ei, dar noua ne trebuia „o acoperire” pe care „s-o fabricam in ultimul moment”, ca sa „ne scoatem” si TL-ul mi-a  zis: „Astazi, pana la sfarsitul zilei, sa avem test case-ul care prinde eroarea de Clock!”. Asa, mi-am zis, ce inseamna „pana la sfarsitul zilei”, pana la ora 4, ca eu venisem de la 7 la lucru, pentru ca era vineri si trebuia sa plec din localitate, sau pana la 12 noaptea? Bun, ne-am intors la birou si responsabila de Clock, cea pentru care faceam eu test case-ul, mi-a precizat exact ce trebuie sa urmaresc in test case-ul respectiv: sa citesc in timp real, periodic, ceasul, de pe cluster, ceasul calculatorului si variabila RAM in care se retinea ceasul, sa fac o comparatie intre cele 3 si, intr-un sheet cu rezultate, sa retin cele 3 valori citite, pe cate o linie, precum si rezultatul „OK” daca toate 3 erau egale, respectiv „NOK” daca cel putin una nu corespundea. M-a impresionat cat de exact stia ce vrea de la mine, dar m-am intrebat de ce nu facea ea TC-ul daca stia asa de bine ce urmareste cu el?
Am stat pana la 12 noaptea, am pornit la drumul in afara localitatii dupa aceea, am facut test case-ul asa cum mi s-a cerut, dar n-am avut posibilitatea sa-l validez, pentru ca, colegii de echipa n-au catadicsit macar sa ma ajute cu setup-ul, sa pot sa execut test case-ul. Intr-un fel a fost bine pentru ca macar asa a trebuit sa plec, nu m-a prins sambata dimineata in firma. Luni nimeni nu zicea nimic despre test case, erau convinsi ca nu l-am facut asa ca, dimineata am avut timp sa-l validez si am asteptat. Pe la pranz, TL-ul m-a intrebat: „Ei, Elena, cum stam cu test case-ul acela?”. Zic: „L-am facut.”, la care se porneste un acces de furie din partea lui si spune ceva de genul: „Pai cum?! Si nu zici nimic?! Noi trebuie sa raportam daca avem un astfel de test case, daca am prins eroarea si tu nu zici nimic?!”. „Pai nu m-ai intrebat.”, zic. Ulterior, TC-ul meu a fost inclus in SSTS-ul responsabilei de Clock, pe care „l-a pasat” altui coleg, ca sa stearga urmele greselii ei si dupa ce si-a dat demisia acel coleg, a trebuit sa-i explic cum functioneaza TC-ul colegei care a preluat SSTS-ul, desi eu nu mai eram in echipa lor, revenisem in prima echipa de la Testare. Aceasta din urma colega era tester 2, eu tot tester 1, pentru ca era aproape plecarea mea, de evaluarea la care am facut deja referire. In particular fie spus, si aceasta colega a fost eleva mea, in clasa a 9-a, la „Calderon” si mi-a multumit ca dupa caietele ei de Informatica din a 9-a si materia predata de mine, a invatat pentru testul de angajare din compania noastra, si a luat testul.
Mi-au mai dat sa automatizez SSTS-ul de Gear, tot al unui tester 2, am facut automatizarea si, in plus, un test de lunga durata, in care simulam un mers cu masina real, prin oras, cu oprire in relanti, la semafor, asteptat cateva minute, trecut schimbatorul de viteza prin toate treptele, oprit motorul si lasata cheia in contact si verificate automat, tot felul de lucruri, semnale de CAN, comenzi de diagnoza. In orice caz, review-ul la acest SSTS mi l-a facut responsabilul de SSTS, adica exact cel care trebuia, el insusi, sa faca ce am facut eu!
Am mai primit sa fac un SSTS nou „SLI/ NPI”, in care se testa functionalitatea de recunoastere a semnelor de circulatie de pe marginea drumului, facut frumos, cu poze pentru fiecare semn de circulatie, cu sheet-uri de parametrizare. Review-ul la acest SSTS mi l-a facut, cea care era in scripte „mentorul” meu si care, se straduia din rasputeri sa-mi dea „F”-uri („functional improvements”-uri) si, ca sa adune mai multe, a rulat SSTS-ul inaintea mea, deoarece, din cate-mi amintesc, eu n-am apucat sa-l validez, asta pentru ca sa vada in amanunt unde sunt erorile de SSTS. N-a fost corect ca a rulat SSTS-ul inainte sa-l valide, deci era alt croseu care mi s-a aplicat. Pe de alta parte, daca la fiecare review din aceasta echipa ar fi fost rulate SSTS-urile, nu s-ar fi ajuns cu ele in starea deplorabila in care le-am gasit eu cand le-am rulat, pe cele pe care le-am rulat eu, evident, celelalte puteau fi minunate!
Inca o intamplare de mentionat, din a 2-a echipa, s-a petrecut dupa ce s-a aflat ca plec din echipa, am primit sa fac de la zero un SSTS, asa, pe ultima suta de metri, care avea requirement-urile in germana. La meeting-ul de clarificare a requirement-urilor participase TL-ul, care nu clarificase nimic, era o varza completa in requirement-uri, nu stiam pe cine sa intreb, am ajuns la soft-ist, care era din Brazilia, sau Mexic, nu mai stiu exact, si care, habar n-avea, nici ea (era o doamna) si m-a rugat sa incerc sa aflu si sa-i spun si ei, ca trebuie sa stie cum sa faca codul. Nimeni n-a reusit sa ma ajute, asa ca, am facut SSTS-ul cat de bine am putut eu, la nivelul meu de intelegere a requirement-urilor, pentru ca aceeasi problema cu requirement-uri neclarificate si neintelese am avut-o si la Airbag-uri, si crede-ma, am reusit „sa scot apa din piatra seaca”, ca sa nu spun „sa fac din rahat bici si sa mai si plezneasca”, si un SSTS rulabil si chiar bunut, din requirement-uri varza.
Si inca ceva, cand imi luam un momen de relaxare, si ma uitam la un *.pps primit pe mail sau citem bancuri, sau alte asemenea menite sa ne ajute sa ne relaxam putin, TL-ul se infiinta langa mine si ma intreba de sanatate. Adica „mai usor cu pauzele, treci la munca!”. Noroc cu colegii de la Mechanical Design, care mai destindeau atmosfera, caci altfel era de-a dreptul sumbra: sa stai cu ochii lipiti de monitor 8 ore, cu pauze cat mai scurte si rare, spre deloc, sa rulezi niste SSTS-uri jenante, dar, pentru care unii oameni au fost chiar recompensati, sa ai parte doar de nemultumire relativ la persoana ta si sa nu intelegi care-i esenta problemei. Acum am inteles care era esenta problemei: testele se executau manual, nu existau SSTS-uri care sa le contina, MR-urile existau, dar erau create in urma testelor manuale, nu in urma executiei SSTS-urilor, de aceea pasii de test apareau doar in MR-uri, care nu aveau acoperire in SSTS-uri si pentru ca sa se ascunda faptul ca SSTS-urile nu contineau toate testele sau era incomplete, incorecte, se raporta ca au fost rulate SSTS-urile, cand, de fapt, rezultatele se treceau manual in SSTS-uri pe fiecare linie de test, adica se masluiau. Se declara ca avem SSTS-uri, cand, de fapt, ele erau doar de fatada. Adica se mintea cu tupeu si nerusinare, in legatura cu lucruri serioase, legate de munca noastra.
Dupa toate fazele astea, colegii de echipa au propus o iesire la gratar, intr-o duminica, tot insistau sa merg cu ei si s-au simtit chiar jigniti ca nu m-am dus. Eram satula pana peste cap de unii dintre ei.
Alta: doua zile din cadrul concediului din iarna pot sa fie recuperate in avans, asa incat, deoarece aveam cateva zeci de ore de overtime pana in decembrie, mi-am permis sa pontez acele doua zile, pe proiect, deci sa nu-mi iau concediu. TL-ul mi-a spus ca una dintre zile este acoperita prin overtime, iar cealalta, nu, deoarece nu am facut overtime-ul in noiembrie sau decembrie. Overtime-ul de dinainte, nu conta, asa incat, mi-am luat o zi de concediu neplatit, care, evident ca imi intrerupe „vechimea neintrerupta” in munca. Era exact atunci cand am ramas sa rulez singura SSTS-ul care trebuia executat saptamanal.
Nu mai stiu exact imprejurarea, dar TL-ul m-a tras de limba si i-am spus pana la urma, ca am o cabanuta la munte. S-a interesat exact unde, cat teren am, cand l-am achizitionat. Cunostea zona, ca-i placea sa mearga pe munte si, intamplator desigur, muntele in zona caruia e cabana mea, e chiar muntele lui preferat! Nu vroiam sa divulg informatia asta pentru ca eram sigura ca nu va face decat sa-mi atraga mai multa invidie din partea colegilor, ceea ce s-a si intamplat, din pacate si vroiam sa pastrez secreta informatia asta pentru ca acela e refugiul mei din calea vicisitudinilor vietii. Daca n-as fi avut locul acela in care sa ma retrag, as fi clacat de multe ori. Si nu vroiam sa stie nimeni de el. Aiurea! Oamenii astia au intrat cu bocancii plini de noroi, in sufletul meu. Ar fi in stare sa-mi fure si viata, s-o traiasca ei in locul meu. Vedea-i-as cum s-ar fi descurcat ei, in momentele grele din viata mea!
Si tot intamplator, desigur, urmatorul „team building” pe care l-a organizat a fost exact in zona unde e cabana mea, au fost cazati la o pensiune din vecinatatea cabanei.
Apoi, de-a lungul timpului, am avut alti colegi care s-au tot interesat de cabana, unul, s-a plasat chiar in spatele scaunului meu, in timp ce ma uitam la o poza cu cabana. N-am stiut ca se uita odata cu mine si cand i-am simtit prezenta, m-a intrebat: „Asta e cabana ta? Pot sa ma uit si eu?”. Pai, deja o facuse, cu tupeu! A fost primul care mi-a vazut cabana, tot unul dintre protejatii tai, actualmente test coordonator. Bineinteles ca si el m-a intrebat unde e cabana. Cunostea, si el, zona. Fusese acolo in interes de serviciu, cand lucra la precedentul loc de munca, pe post de ajutor de bagator de seama. Apoi, s-a organizat un al doilea „team building”, la o alta pensiune  situata si mai aproape de cabana mea – acesta a fost organizat tot de o protejata de-a ta, una pe care o voi numi mai jos „magnifica”. Acelasi coleg, de fata cu mine, a vazut ca am un apel pierdut la telefonul de serviciu si a spus: „Hai sa vedem cine te-a sunat!”, a apasat pe butonul corespunzator si a vazut numarul de telefon de pe care fusesem sunata, dupa care a spus: „Aaa, nu-l cunosc!”.
Ramanand in acelasi context cu telefonul, alt coleg a raspuns cu tupeu la telefonul de pe biroul meu, in lipsa mea de la birou si a purtat o convorbire cu persoana care ma sunase – asa am aflat despre isprava aceasta. Acest coleg este acum „expert in automatizare” si a fost promovat tester 2 dupa vreo 2 ani de lucru la Testare. E genul de frustrat care se apropie de 40 de ani, e casatorit, dar n-are copii, are o casa frumoasa pe Dealurile Oradei, dar el prefera sa stea singur la Timisoara, sotia ramanand in Oradea si sa lucreze intr-o multinationala. Oare de ce? Vrea sa avanseze rapid, daca se poate, intr-o pozitie cat mai inalta, sa aiba un salariu cat mai mare, fiind dispus sa faca orice trebuie ca sa-si atinga scopul.
Revin. Dupa toate eforturile depuse in cele doua echipe de testare, mi s-a facut o evaluare „din pix”, superficiala si nesimtita, in care se mintea cu nerusinare. De pilda, din cele douazeci si ceva de MR-uri pe care le facusem cand eram in prima echipa, cu un MR rejectat, in evaluare scria ceva de genul „6 MR-uri in total, dintre care 2 rejectate” – numerele erau puse ca sa nu iasa procentul bun la task-ul acela, in conditiile in care toata perioada in care lucrasem in prima echipa era luata in considerare la evaluare, iar MR-urile existau in MRDB, deci se putea verifica. TL-ul mi-a mai zis ca am avut „delay”-uri mari in prima echipa, apoi, cand stia ca plec din echipa lui, mi-a zis ca n-a putut sa ma sustina in „round table” pentru ca nu ma cunoaste, iar cineva care „ma cunoaste bine” ar fi zis despre mine  ca sunt „aia cu atitudine negativa”. In schimb, au fost avansati oameni pentru care am lucrat eu, in locul carora am lucrat eu, iar eu am fost tinuta acolo, la cel mai jos nivel, ca doar trebuia cineva sa si munceasca, nu?  Sefuti erau destui! In timp ce se desfasura „round table-ul” in care se decideau castigatorii si invinsii, ai venit sa ma intrebi de cati ani fac eu programare si cati ani am predat programare, ce materii am predat, moment in care primul impuls pe care l-am avut a fost sa te intreb: „De ce te intereseaza toate astea? Ca sa stii exact de cine iti bati joc?”.
Asa, si dupa perioada asta, ti-am zis ca nu mai rezist cu germana si ostilitatea TL-ului (prietenul tau cu duplexul) – doar pe asta am mentionat-o, pentru ca, colegii au fost manipulati impotriva mea prin natura task-urilor care mi se dadeau. In paranteza fie spus, ai gasit de cuviinta ca intalnirea in care iti spuneam motivele pentru care vreau sa ma mut din echipa prietenului tau sa aiba loc la bucatarie, deci o intalnire confidentiala s-a desfasurat la bucatarie – asta a fost o dovada de respect fata de mine si inalt profesionalism din partea ta, ce sa zic!
In aceeasi intalnire, de la bucatarie, dupa ce ti-am spus ce nemultumiri am in echipa prietenului tau, m-ai intrebat: „Ai studii superioare?” Exact asa. M-am facut ca nu pricep si nu ti-am raspuns. Atunci m-ai intrebat a doua oara, exact la fel: „Ai studii superioare?” si atunci ti-am spus ca da. Adica inainte, cand se desfasurase „round table”-ul ma intrebasesi cati ani de programare am, ce materii am predat si acum ma intrebai daca am studii superioare? Stii foarte bine, ca ti-am mai reprosat si verbal lucrul acesta, doar iti reamintesc. Pai credeai ca inainte de a ma angaja in compania noastra, plantasem panselute in parc, apoi m-au angajat sa fac soft pentru airbag-uri la masini Mazda, Volvo, Mercedes, Hyundai? Am vreo 8 ani si jumatate, de facultate. Nu am repetat anii, ca sa se adune 8 ani. Am inceput 3 facultati si am absolvit doar una. Cursurile celorlalte doua facultati le-am abandonat din motive de nemultumire majora legate de sistemul de invatamant superior, sau de viitorul loc de munca in cazul in care deveneam inginer electrotehnist – vazusem in timpul practicii studentesti dintre anul 2 si anul 3 de facultate, care era un asemenea loc de munca in cadrul intreprinderii Electrotimis din Timisoara si m-a deprimat ceea ce am vazut, asa ca am decis ca nu vreau sa-mi petrec viata intr-un astfel de loc de munca. Pe vremea aceea nu existau multinationale, frme de programare de tot felul, mai mari sau mai mici, nu existau atatea oportunitati ca si acum, erau cam 4 posibilitati mari: invatamant, productie, sistem sanitar, comert. Nici macar turismul nu era dezvoltat, ca sa ofere a 5-a posibilitate.
Ca sa elimin dubiile, am dat admitere la Politehnica, la „Automatica si calculatore”, prima optiune si „Electrotehnica”, a doua. Am fost prima sub linie la AC adica am picat de la AC cu 4 sutimi, dar am fost prima intrata la ET. Insa pe mine nu ma incalzea faptul ca am intrat prima la ET, am suferit ca am picat de la AC. ET-ul nu stiam cu ce se mananca. Vroiam sa fac AC-ul ca sa devin programator. Pe vremea aceea se dadea admitere ca lumea la facultate, nu teste-grila, ci subiecte la prima vedere, de matematica si fizica. As fi putut sa dau admitere in toamna, la seral si as fi intrat la AC, seral, pentru ca se intra cu medii mici, dar vroiam sa urmez cursurile unei facultati, la zi, nu la seral. Si n-am stiut ca va veni Revolutia si ca studentii de la Seral, se vor putea tranfera lejer, la Zi. Deci cei intrati cu putin peste 5 la Seral, au avut posibilitatea sa absolve AC-ul la Zi.
Bun, am zis sa incerc sa vad daca imi place ET-ul pe parcurs. Am urmat 2 ani la ET, apoi am povestit de faza cu practica si am decis sa ma transfer la Universitate, la Informatica, pe care am absolvit-o. Am pierdut 1 an de studii, adica m-am transferat din anul 3 de la ET, in anul 2, la Informatica si am dat examene de diferenta pentru materiile care nu mi se puteau echivala, de la Poli. Am fost penultima generatie care a facut 5 ani de faculate, la Informatica. Apoi s-a trecut la 4 ani de facultate. Subliniez aceste lucruri ca sa-ti explic ca am studii temeinice. Din cei 5 ani de facultate, primii 2 ani erau trunchi comun cu cei de la Matematica pura, iar 3 ani era specializarea in Informatica, adica strict materii de Informatica si Matematica aplicata in Informatica.
Am absolvit aceasta facultate si am lucrat 1 an, ca programator, la o societate comerciala cu capital de stat, din domeniul zootehniei, unde se recolta material seminal de la tauri valorosi din punct de vedere genetic, cu care se inseminau artificial, vacile, pentru a obtine vitei valorosi. Aici era director un verisor de-al mamei mele, si am crezut ca o sa fiu oarecum protejata, nu ma gandeam la faptul ca nu voi munci, dar ma gandeam ca voi fi respectata. Am facut singura, programul de salarizare, cu fluturasi de salariu, state de plata, centralizator, tot tacamul. Pana atunci, salarizarea se facea in registre contabile, manual, de catre contabila-sefa. M-au ajutat doi prieteni sa instalez imprimanta cu ace si sa-mi instalez Visual FoxPro-ul, in care am facut programul de salarizare.
Deasemenea, am achizitionat un program de contabilitate de la o firma de programare, firma la care au lucrat fosti colegi de-ai mei de facultate, fosti profesori de la facultate, un prieten din studentie de-al tatalui meu era asociat in firma si i-am invatat pe cei de la Contabilitate, sa-l foloseasca.
Dar, pe langa munca de programator, pe care doar eu o intelegeam, am facut si munca de secretara atunci cand „titulara” a fost bolnava – am rezervat bilete de avion, am completat facturi la masina de scris si chitante, am facut cafele, am raspuns la telefoane, am facut pe chelnerita, adica am servit la masa, pe cei care participau la evenimentul numit bonitare, in care, specialisti in domeniul zootehniei, veniti din toate colturile tarii si carora trebuia sa le oferi o masa calda, adica asa era civilizat pentru ca oamenii erau din afara orasului, evaluau taurii din punct de vedere al caracteristicilor rasei, deoarece erau inclusi intr-un clasament european sau mondial, nu-mi mai amintesc exact, am adus colegii la lucru sau i-am dus spre casa, cu masina personala (o Dacie 1300, din 1976) sau am dus-o si am adus-o pe casierita la banca, aceasta trebuind sa faca zilnic, cate un drum la banca. Benzina nu-mi era decontata, doar o data sau de doua ori mi-au decontat-o, deci o plateam din propriul salariu care era jumatate din salariul noii contabile-sef, care era inca studenta la F.F. („Fara Frecventa”)  si care isi lua examenele si datorita sotului vechii contabile-sef, si datorita unui domn coleg, care, amandoi erau profi la Stiinte economice.
Am plecat de acolo pentru ca n-as fi vrut toata viata sa fac asta si eram nemultumita si de situatia pe care tocmai am descris-o, cu salariul si cu tracasarea mea. 
Am intrat in invatamant si am predat Informtica la liceu (10 ani), timp in care m-am inscris la Stiinte Economice, la zi, deci nu m-au tinut parintii la a 3-a facultate, asta vroiam sa subliniez.
In liceu am studiat limbajele de programare FORTRAN, COBOL, ASSIRIS (limbaj de asamblare), PASCAL. La facultate am studiat, PASCAL, PROLOG, LISP, limbaj de asamblare, PARADOX, dBASE IV, C si Visual C.
Am trait practic, evolutia calculatoarelor in tara noastra, incepand din 1985 (anul in care am intrat eu la liceu) si pana astazi. La liceu am prins calculatorul Felix C-256 (care ocupa un intreg laborator si lucra cu benzi magnetice de dimensiuni mari), perforatoare de cartele („Soemtron”, parca) si perforatoare de benzi magnetice. In studentie, la Poli, mergeam cu snopul de cartele perforate la Centrul de calcul, dadeam cartelele ordonate si primeam listing-ul scos la imprimanta, al codului nostru sursa, cel care fusese perforat pe cartele. Asa ne verificam codul din punct de vedere sintactic, daca un caracter era perforat gresit pe o cartela, refaceai toata operatiunea. N-am vazut niciodata cum se executa codul meu, ca n-aveam pe ce sa vad. Il puteam verifica doar sintactic.
Cand eram prin a 12-a, aparusera PC-urile: „Spectru” si „aMic” (fabricat la Timisoara), iar Commodore era deja un lux. Aveam, si noi, un laborator cu „aMic”-uri, pe care lucrau doar olimpicii la Informatica. Stiu ca ne-a facut o vizita ministrul Educatiei de atunci, Manea Manescu, la laborator, si a ramas foarte impresionat. PC-urile astea se conectau la televizor, deci monitorul era televizorul, iar suportul magnetic de date era caseta audio (aceea pe care ne inregistram noi muzica preferata si o ascultam la casetofon, iar de atata ascultat, banda magnetica se valurea si se labarta, caseta se agata, o scoteai si cu ajutorul unui creion/ pix, o rulai frumos pe tambur, iar daca se rupea, o lipeai cu oja si o mai foloseai o vreme). Baietii mai smecheri aveau acasa un astfel de PC si bineinteles ca-si faceau multi prieteni (ca Arghezi cu radioul). Apoi au aparut floppy disk-urile (de 1.4 inch si 3.5 inch) si CD-urile, apoi DVD-urile, iar PC-urile au inceput sa devina din ce in ce mai performante, pana la cele pe care le stim azi, cu perifericele aferente.
Prietenul tau a incercat sa ma faca sa raman in echipa lui si cand i-an reprosat niste lucruri mi-a spus: „Ce facem, ne santajam reciproc?”. Adica doar el trebuia sa faca operatiunea asta, eu nu.
Am cerut sa fiu mutata in prima echipa, nu pentru ca acolo era atmosfera mai buna, tot de cacao era, dar lucram pe proiecte pe care lucrasem un an, ca programator de soft pentru clustere si imi era mie mai usor, pentru ca imi erau dragi, lucrasem cu drag soft-ul acela, care avea si amprenta mea in el si eram mandra de ce facusem la development si mi-am dorit mutarea asta pentru sufletul meu, am considerat ca un criteriu suficient de bun este sa lucrezi cu drag pe un proiect – greseala capitala! Nu proiectele, ci oamenii care lucreaza pe ele sunt cea mai mare problema, atmosfera jenanta si penibila in care se mananca unii pe altii e problema, atmosfera aceea in care se urmaresc unul pe altul si se toarna reciproc superiorului, adica tie, ca tu devenisesi intre timp si TL-ul acelei echipe, atmosfera in care mint cu nerusinare si cu tupeu maxim despre munca lor si despre alti oameni pe care ii ponegresc si ii barfesc cu nesimtire, atmosfera in care aduna informatii cat mai multe si mai „valoroase”, in premiera daca se pooate, cat mai personale, cat mai murdare sau mai scandaloase, unii despre altii si ti le raporteaza tie, care esti banca de date, care le triezi si le folosesti impotriva oamenilor, atmosfera in care dau vina unii pe altii si cauta tot timpul alti tapi ispasitori decat ei insisi si sa fie absolviti de vina, in loc sa caute imbunatatirea calitatii muncii lor si a relatiilor interumane, daca se considera a fi oameni, poate sunt doar plante. Asta iti ofera tie satisfactia de a sti cat mai multe lucruri despre fiecare om care iti trezeste tie interesul, sunt absolut convinsa ca ai adunat informatii si despre sefii tai, nu doar despre subalterni. Probabil ca motto-ul tau in viata este: „Un om informat este un om puternic!”.
Daca in realitate nu esti un om puternic, atunci iti creezi iluzia ca esti un om puternic.
In realitate esti un las care injungie pe la spate, un complexat si un frustrat, te uiti tot timpul „peste gard, in curtea vecinului” si te compari cu el, ai vrea sa traiesti viata lui, nestiind cu ce greutati se confrunta vecinul si daca nu poti sa traiesti viata lui, atunci iti compui viata din copii nereusite ale vietilor „vecinilor”. „Vecinul” este doar o figura de stil, reprezentand orice om, femeie sau barbat, pe care il invidiezi tu.
Revin. Cand m-am intors in prima echipa de la Testare, am lucrat pe 2 proiecte si am fost folosita cu nerusinare de ambele coordonatoare de test, protejatele tale, ma prinsesera in „foc incrucisat”, in sensul ca pur-si-simplu ma hamaleau pe fiecare dintre cele doua proiecte: cand se relaxa situatia pe un proiect, ma mutau pe celalalt proiect, asa incat eu nu aveam momente de respiro, asa acum aveau colegii legati de proiecte. 
Pe cele doua personaje sinistre, tu le-ai angajat, tu le-ai promovat (sunt tester 3 amandoua, una e „test coordinator”, cealalta, „test coordinator”, „test manager” si „team leader”, adica ceva de genul „3 in 1”) si le suflai aer cald tot timpul, plangeau pe umarul tau si se stergeau cu batista ta.
Una, care se dadea mironosita si era o vipera, iar cealalta, femeia-barbat, care se pricepe la toate si la nimic, amandoua incompetente, mincinoase si „frecatoare de menta”, care aveau sute de ore de overtime, stateau toata ziua in companie, plecau seara pe la 10 si, prin urmare, erau foarte bine vazute de tine si de cei la care puneai tu o vorba buna pentru ele cand era cazul; nu conta faptul ca pierdeau vremea la lucru cu mare arta, erau artiste in a nu face nimic si in a-i pune la munca pe altii, in a-si barfi colegii, in a spune minciuni despre ei. Daca erau luate la puricat, cele doua, si verificata munca lor „pe cinstite”, erau bune de dat afara, amandoua, fara exceptie.
Mironosita (sclifosita) se plangea toata ziua cata treaba are ea si atat de mult timp ii ocupa activitatea de lamentare, ca nu mai avea timpul fizic sa mai si munceasca, se plangea de toate prostiile, de mama ei, care o certa sau ii facea observatie - nimic neobisnuit in relatia mama-fiica, de verisoara ei, care este si medicul ei de familie si care insista sa-si ia concediu medical si sa stea acasa cand era racita, dar ea nu putea sa faca asa ceva, cine sa mai faca munca ei in proiect daca statea acasa, de faptul ca n-a gasit loc de parcare, de faptul ca nu poate sa scape de mucegaiul din casa, de faptul ca au inselat-o mecanicii auto, bineinteles de faptul ca volumul de munca pe care trebuie sa-l presteze este urias, de cat e ea de importanta pentru proiectele pe care lucreaza si nici nu poate fi clonata, s.a.m.d..
Cealalta, o ciufuta, vesnic nemultumita si „cu capsa pusa”, pe care trebuia s-o gadili la orgoliu ca sa-ti furnizeze o informatie pe care, de fapt, era obligata sa ti-o dea conform fisei postului pe care il ocupa, care nu dadea acces oamenilor care lucrau pe proiectul ei, la modul propriu, adica nu cerea drepturi de acces pentru testeri, la drive-urile cu proiectul, deci oamenii n-aveau acces la informatii, ea detinea monopolul informatiilor si, in felul acesta, devenea indispensabila pe proiect, nu-i lasa pe testeri nici macar sa-si flash-uiasca singuri soft-ul pe cluster, pe motiv ca nu sunt in stare, in realitate vroia sa detina controlul absolut pe proiectul ei, si toata informatia sa treaca prin filtrul ei.
Faptul ca nu a dat drepturi testerilor pe drive-ul de proiect a iesit la iveala cand ea a fost plecata in „business trip”, a iesit un soft nou si nimeni nu a avut acces la soft, deci n-am putut sa incepem sa-l testam. Cumva, printr-o scamatorie, s-a accesat drive-ul cu soft-ul si si am fost pusi sa-l testam.
Persoana era foarte inabordabila, avea accese de furie, in care te repezea daca indrazneai sa i te adresezi, sau te apostrofa, ceva de genul: „Voi n-aveti nimic de lucru? Ca va dau imediat!”, daca vedea ca stam de vorba intre colegi, odata a trantit cu un cluster de pamant cand s-a enervat ca nu mergea ceva la flash-uire, alta data, dupa ce a revenit din BT si s-a descoperit faza cu drepturile noastre de acces, ne-a trimis un mail in care ne acuza de ceva si ne scria ca „cum ne permitem sa aruncam pe geam banii companiei”.
Aceasta persoana era foarte bine vazuta si in Germania, pentru ca facea niste planning-uri in care iti era imposibil sa te incadrezi ruland porcariile de specificatii de testare de pe proiectul ei (dar cei din Germania erau super multumiti, ca plateau mai putin daca planingurile erau „foarte stranse” si nerealiste, ca ne suprasolicita pe noi, testerii, ea statea cu ei la discutii despre vreme, concedii si radea cu o pofta nebuna la meeting-urile telefonice cu cei din Germania, de parca interlocutorul facea „stand up comedy”), specificatii facute de o firma externa, care nu respectau regulile de scriere, ca sa poata fi intelese de un alt tester decat cel care le-a scris, nu erau comentate, nu aveau antete in care sa se descrie macar pe scurt ce vrea sa testeze test case-ul respectiv, iti dadeai seama doar din numele test case-ului, daca reuseai performanta asta, pentru ca nu era facuta nicio legatura intre test case si requirement-uri, era un dezastru total, testele „picau intr-o veselie”, adica erau „pline de sange”, rosii toate (cu „NOT OK”-uri). Tu, tester care nu cunostea proiectul, habar n-aveai de ce „pica” testele, faci tu ceva gresit, e gresit SSTS-ul, e gresit soft-ul, citeai in documentatie, dar asta nu te ajuta cu nimic pentru ca nu erai sigur ca intelegi bine documentatia si atunci venea Mafalda si-ti spunea sa testezi manual. Pai cum naiba sa testezi manual, ca ar fi trebuit intai sa citesti documentatia, apoi s-o intelegi, apoi sa vezi daca esti in stare sa testezi manual, daca ai inteles bine, apoi sa „manaresti” SSTS-ul adica „sa-i dai cu OK-ul” pe liniile de Excel corespunzatoare testului respectiv, ca sa fie toata lumea multumita, adica avem linii de test, am rulat testul si a trecut, nu conta ca tu, de fapt „masluiai” rezultatul testului. Daca nu erai in stare sa testezi manual, erai un prost si jumatate si nu te puteai numi tester! Personajul m-a acuzat in sensul acesta spunand intr-un meeting de echipa ca trebuia sa-mi iau leaving permission 8 ore si sa plec acasa, adica, cu alte cuvinte, am fost incompetenta si n-am fost in stare sa execut testul pe care mi l-a cerut ea (era legat de o eroare venita de la client, pentru care se flamba instantaneu si ne porcaia de ne sareau capacele), ceea ce, pentru mine a constituit un afront pe care mi l-a adus, o jignire, pentru ca nu sunt omul care sa vin la lucru si sa pierd 8 ore, sa nu lucrez – ti-am trimis un mail in legatura cu situatia asta, deci stii despre ea.
Primul task pe care mi l-a dat aceasta magnifica, aceasta adevarata doamna a testarii, pe proiectul ei, a fost sa fac „update” pe specificatii, care erau in felul pe care l-am descris mai sus, eu fiind noua pe proiectul respectiv, neruland niciun test pe proiectul respectiv, mai mult, neavand macar in fata, un cluster cu vreun soft si o simulare de pe proiectul respectiv, necunoscand specificatiile si toate alea. Precizez ca la momentul acela lucram de 1 an si vreo 2 luni la testare, schimbasem 2 echipe si tot atatea proiecte (e posibil ca proiectele sa fi fost mai multe, dar, in cadrul unei echipe, erau inrudite si, deci, asemanatoare), deci, trebuia sa aduc „la zi” acele specificatii „in orb” („in blind”), adica, cam cum a nimerit orbul Braila. Un asemenea task este un dezastru, asa a fost si pentru mine, doar ca m-am straduit din rasputeri, asa cum „imi e stilul” – am observat ca ai preluat expresia asta de la mine, ca si altele pe care le-ai „adoptat” (de exemplu, cand la developeri le-am spus soft-isti, ai inceput sa le spui, si tu, asa, cand i-am spus actiunii de pregatire a echipamentului de testare, „setup”, i-ai spus si tu, asa – expresia „setup” am preluat-o de la testerii de la Airbag-uri, ei o folosesc) si am facut update, cu eforturi colosale din partea mea – nu exagerez deloc, si indoieli si nesiguranta daca am facut bine, sau nu, daca am inteles bine, sau nu, in fine, partea interesanta a venit cand a trebuit sa-mi faceti review-uri, tu si cu magnifica, care avea biroul in dreapta mea, si, surpriza! – n-ati fost in stare, va depasea si pe voi, testerii 3, adica greii de la Testare! Mi-a placut faza asta, am savurat-o, adica ii dati unui tester 1 sa faca update-uri pe care doi testeri 3 nu le inteleg – foarte tare!
Am mai patit chestia asta cand eram la Development, in departamentul nostru, am primit de facut un modul nou, de la zero, care conta pentru un audit, algoritmul e conceptia mea proprie si personala, modulul e de „safety”, ruleaza tot timpul, in background, si testeaza daca niste evenimente se intampla la momentele de timp la care se asteapta sa se intample, daca nu se intampla, genereaza un reset de cluster. Modulul poate fi testat doar la Development, folosind emulatorul. Ei, am facut modulul si mi-au facut review, TL-ul si SWPM-a despre care am mai povestit inainte. Raportul de ierarhie era tot 1:3. Ideea e ca cei care trebuiau sa faca review-ul n-au prea inteles codul meu, unul n-a inteles in timp ce i-am explicat codul si nici nu si-a batut capul sa-l inteleaga, oricum, proba de foc era cand functiona clusterul, atunci se testa efectiv codul, iar celalalt personaj s-a ambitionat sa intelega ce am facut, ca sa nu se lase mai prejos decat mine, l-a inteles, la modul ca a putut sa-i explice codul, soft-istei care a preluat acel modul in momentul cand „mi s-au dat papucii de la Development, la Testare” si dupa ce a inteles ce am facut eu acolo, a spus ceva de genul „Hai, ca nici nu era asa greu!”, dar pana sa vin eu in echipa, n-au avut om care sa faca modulul acela, evident ca „Dupa razboi, multi viteji se arata!”.
Cand am revenit la prima echipa, s-a facut o schimbare in organigrama si ne-a fost GL, vreme de 1 an, daca-mi amintesc bine, un alt personaj celebru, angajat si promovat de tine, din cate am inteles de la colegi, dupa 1 an a fost promovata tester 2 si dupa inca un an, tester 3 si TL, ma intreb cum acest om a fost promovat dupa 2 ani, hai sa zicem 3, daca datele mele nu sunt exacte, in pozitia de tester 3, cand eu, am fost promovata tester 2 dupa 6 (sase) ani, iar la nivelul de tester 3 inca nu am ajuns desi lucrez de 11 ani si 9 luni in aceasta companie si am facut lucruri notabile in toti acesti ani, verificabile. In timp ce aceasta „geniala” mi-a fost GL, am avut un conflict puternic cu sclifosita, care era stresata din cauza muncii in exces, venise la lucru de la ora 7 dimineata, in conditiile in care in mod obisnuit venea pe la ora 9, 10 pentru ca statea pana seara tarziu, eu veneam de obicei pe la 7, 8 dimineata si mi-a cerut sa inchei o convorbire telefonica „de curtoazie”, adica una care nu era legata de serviciu, pe care o aveam cu un coleg bun, de la Development, pentru ca o deranjez, nu poate sa se concentreze. N-o deranja, in schimb, o echipa foarte galagioasa, care statea langa noi si care chiar facea galagie. M-am enervat, mai ales ca ea ma deranja sistematic cu lamentarile ei, i-am zis ca e lipsa de bun-simt din partea ei sa-mi ceara sa inchid telefonul, cand avea optiunea sa-si puna castile pe urechi Mi-a spus ca nu poate sa-si puna castile pentru ca o dor urechile de la casti. Era complet deplasata, pentru ca, timp de 2 ani, cat am lucrat ca programator la Airbag-uri, asta era modalitatea de a te detasa de galagia din jur: iti puneai castile pe urechi si te concentrai la ce aveai de facut si, vorba aceea faceam cod care era luat in considerare in procesul de declansare a airbag-urilor, nu „jocul de glezna” pe care-l facea ea la serviciu. De exemplu, nu puteam sa le pretind colegilor de la Porche, sa faca liniste cand ma concentram eu, pentru ca eram atat de incordati si de stresati, ca ei poate erau intr-un moment de respiro exact cand eu aveam de lucru. Era vorba, pur-si-simplu de respect si de intelegerea situatiei, de colegialitate,  nu de a pretinde ca tu sa fii in centrul atentiei si, daca esti indispusa, sa umble toti pe varfuri in preajma ta. Asa ca s-a plans la GL-a geniala si am fost chemata „la raport”, mai exact, am avut un meeting, cele trei, meeting care s-a desfasurat „ca la piata”, GL-a era evident de partea sclifositei, incerca sa para nepartinitoare, dar a fost de acord cu ea si chiar a admirat atitudinea ei de a-mi cere sa inchid telefonul, i se parea ca tine de respectul de sine sa-i spui unui coleg daca te deranjeaza. Eu cred ca le-am reprosat ca sunt amandoua pe-o felie, ca m-au scos la tabla si mai un pic si ma pun stau cu mainile sus si sa cant imnul.
Conflictul nici vorba sa se aplaneze, dimpotriva, s-a acutizat. De ce spun asta? Pentru ca sclifosita a prins curaj si mi-a aplicat alte „corectii”. De pilda, am avut de testat SSTS-uri in care ea, personal adaugase linii de cod care permiteau scrierea unui bit sau a unui Byte, in EEPROM – mare realizare!, ce sa zic, era „foaie verde”, dar problema cea mare era ca pana atunci, parametrii de EEPROM care trebuiau modificati in cursul rularii unui SSTS erau modificati manual in EEPROM! Deci, intr-adevar, pentru proiectul ei, acesta a fost un mare progres! Aceleasi secvente le copiase in toate SSTS-urile unde era nevoie de ele si facuse review cu programatorii din Germania, pe ele. Nimic rau pana aici. Doar ca, scrierea unui bit in EEPROM nu functiona corect! Deci facuse atata tapaj pentru scrierea in EEPROM si, de fapt, scrierea unui bit, nu functiona. Atunci mi-am dat seama de ce SSTS-urile sunt chiar asa de proaste: pentru ca se fac modificari in ele, modificari care nu sunt validate de cel care le-a facut, nu de alt tester (adica cel care a facut modificarile trebuie sa vada daca sunt corecte, nu altcineva!), se face review, deci se primeste „OK”-ul de la calitate si, in realitate, secventa e proasta, nu functioneaza! Asa ajungeam sa testam cu niste SSTS-uri de toata jena. Adica „experimentatii” faceau modificarile si prostovanii vedeau ca nu sunt bune sau, un prostovan facea modificarile si, la review, un „experimentat” nu-si dadea seama ca nu sunt bune!
Proba reala a calitatii SSTS-urilor se da in timpul testarii efective, nu cu „jocul de gleza” cu review-urile.
La fel era si la review-ul pe cod: o singura data m-a ajutat efectiv o observatie la un review pe cod, pe care mi l-a facut o americana, in rest numai prostii, conventii de notatii de variabile si formalitati. Facusem ceva cu totul nou intr-o secventa, la Airbag-uri, la primul modul pe care l-am avut si ii rugam pe colegii participanti la review (cred ca erau 3), sa incerce sa inteleaga ce-am facut, sa-mi spuna daca cred ca e bine, sau nu. Si pe ei ii durea in cot. Nu-si bateau capul sa inteleaga codul meu, pentru ca le statea gandul la codul lor, la care suspendasera lucrul, ca sa participe la review-ul meu. Nu puteam sa-i acuz de nimic, ca-si prindeau, si ei, urechile cu problemele lor. Si atunci am inteles ca responsabilitatea exclusiva asupra codului, ii revine programatorului care l-a facut. Pe restul ii doare in cot. Iar review-urile sunt formalitati, mari consumatoare de timp, energie, nervi. Review-urile se fac ca sa „fim acoperiti”. De atunci nu m-am mai asteptat la o parere pertinenta legata de codul meu. Faceam codul si vedeam cat de bun era, cand il testam. Cam asta era smecheria. Doar ca, bine, bine, am facut codul. Si ma intrebau: „Functioneaza?”. „Habar n-am. Si nici nu stiu cum sa-l testez.” Deci, testarea codului era „bataia pestelui”, pana la urma. Si era greu de facut pentru ca trebuia sa-ti integrezi tu singur modulul pe care vroiai sa-l testezi, in sistemul care era intr-o anumita stare cand faceai tu integrarea, stare mai buna sau mai rea, testai cumva, cu emulatorul, cu osciloscopul, pe CAN, cum te pricepeai si cum se preta (cine era mai meserias, adica avea experienta, isi definea environment variable-uri pe CAN, in care isi copia valori de variabile RAM – numai ca asta trebuia sa ti-o arate cineva, ca n-aveai de unde s-o stii, apoi generai log-uri pe CAN, pe aceste ”env var”-uri care se modificau la milisecunda sau jumatate de milisecunda si puteai sa urmaresti valorile pe care le-a luat variabila ta de RAM, in timpul executiei codului – astea erau „tips and tricks”-uri pe care ti le desecretizau, colegii buni; contoarele erau fain de urmarit asa).
Am incercat sa nu generez un conflict, nu i-am corectat secventa, ci am inlocuit-o cu o secventa functionala pentru ca mi-a luat mult mai putin timp ca sa fac asta, decat sa fac „debug” pe secventa ei si sa vad exact de unde provine eroarea. Bineinteles ca nici nu mi s-a parut corect ca eu, tester 1, sa corectez secventa tester-ului 3, din nou, asa cum tot facusem de cand venisem la Testare. Dupa ce am terminat de executat testele, i-am dat SSTS-urile cu rezultate si i-am spus ce am modificat. A fost foarte surprinsa ca nu mergea totul cum trebuie. Atunci i-am aratat cum sa-si faca „debug”, ca sa urmareasca eroarea. Zicea ca nu pot sa ramana SSTS-urile cu modificarile mele, pentru ca ea deja a facut review cu cei din Germania, pe secventele ei. I-am spus ca eu nu corectez secventa, raman la varianta mea. S-a enervat si s-a concentrat sa-si corecteze secventa. Eram curioasa cat timp o sa-i ia. I-au luat vreo 4 ore, Mentionez ca o secventa din aceasta e compusa din vreo 5 linii, dar e posibil ca eroarea sa fi provenit din macroul care se apela in cele 5 linii si care scria date de intrare, intr-un panel din simulare, macrou care nu are mai mult de 20 de linii.
Dupa ce a reusit sa corecteze, mi-a spus ca are pretentia sa rescriu secventa corectata de ea, in toate SSTS-urile pe care le-am rulat eu, ceea ce am si facut. Am stat peste program pentru operatiunea asta, deci timpul in care am facut modificarea nu mi-a adus delay (teoretic) la testarea SSTS-urilor respective. Am obtinut, si eu, ce am vrut, adica i-am dat o lectie si am crezut ca s-a incheiat socoteala asta. Dar, m-am inselat! Cum prezentase ea situatia (nu cu mine de fata, am aflat de la altcineva): eu am modificat gresit SSTS-urile, ele nu mai erau valide, adica le-am stricat, ea a trebuit „sa corecteze dupa mine” si astfel se justifica intarzierea din partea ei, in raportarea rezultatelor! Adica eu eram cauza delay-urilor ei!
Mi-a mai facut o surpriza de genul acesta: mi-a dat planning-ul meu dintr-o bucla de test, listat la imprimanta, pe o foaie de hartie. Nu asa se intampla de obicei. In mod normal, fiecare tester poate sa deschida fisierul de planning si sa urmareasca planning-ul direct acolo, la sursa. Ideea era ca nu puteam sa deschid fisierul cu planning-ul (*.mpp) deoarece fusese creat cu o versiune mai noua de tool decat versiunea de tool care era instalata pe calculatoarele noastre si in felul acesta, fisierul nu era „suportat” de tool-ul de pe calculatorul meu. Deci eram nevoita sa ma orientez folosind planning-ul printat. In timpul buclei de testare, a venit un soft nou. In situatia asta, trebuia ca, ceea ce a fost testat complet, cu soft-ul vechi, sa ramana testat cu soft-ul vechi, ce este in curs de testare, sa se termine de testat cu soft-ul vechi, iar ce nu a fost testat inca, sa se testeze cu soft-ul nou, cu exceptia situatiei in care, cei de la Development nu cer special sa se reia testarea cu soft-ul nou, pe functionalitati care au fost implicate in procesul de corectie a soft-ului (adica motivul pentru care a aparut un nou soft in timpul buclei de testare). Eram intr-o situatie din asta, plecasem in concediu in timpul buclei de testare si cand am revenit din concediu, soft-ul se modificase. Am aplicat regula de mai sus, urmarind, in continuare, planning-ul de pe foaie. Cand am terminat de testat tot, am predat SSTS-urile cu rezultatele si a inceput din nou cearta: imi reprosa ca i-am predat SSTS-uri pe care le-am testat cu soft-ul vechi, ori, toate SSTS-urile mele trebuiau sa fie testate cu soft-ul nou! I-am amintit regula de mai sus si i-am spus ca eu am urmat cu strictete planning-ul de pe foaie. Am luat foaia si, pe calculatorul ei, am confruntat planning-ul de pe foaia mea, cu cel din fisierul de planning pe care eu nu puteam sa-l deschid la mine. Surpriza! Pentru mine si pentru inca un coleg care fusese „imprumutat” de la alta echipa, nu modificase planning-ul, in sensul ca, trebuia sa ne aloce din nou, timp de testare, pentru SSTS-urile pe care fiecare dintre noi doi le testaseram cu soft-ul vechi. A inchis repede fisierul de planning si a crezut ca eu n-am apucat sa vad greseala ei sau ca nu „m-am prins”. Dar vazusem. Si a tinut-o pe varianta ei, ca eu nu mi-am facut datoria si ca am restanta, toate SSTS-urile pe care le-am testat cu soft-ul vechi. Deadline-ul era a doua zi. Imi venea sa-i pleznesc una! Am mers la coafor, pentru ca aveam programare si am revenit la lucru, unde am stat pana noaptea tarziu, ca sa rulez din nou, SSTS-urile. A doua zi am venit devreme si am intrat in priza. N-am reusit sa termin tot, m-a ajutat un coleg, a testat, si el si am terminat pana la pranz. Erau colegi care terminasera ce aveau de facut si puteau sa ajute la retestare, mai ales ca era greseala ei, pe care nu o recunostea. Nu pot sa spun daca a facut intentionat toata manevra asta sau chiar a gresit neintentionat. Oricum era greseala ei! Nici asa n-a fost bine, deci desi am lasat de la mine, a nu-stiu-cata oara, a continuat sa ma acuze – de data, pe fata, adica, de fata cu mine, ca are delay-uri din cauza mea. Nu mai stiu daca in acel moment sau la faza cu telefonul am plecat de la birou si am dat cateva ture la cladire, pana m-am calmat, ca simteam ca o sa izbucnesc!
Stii si despre faza cu planning-ul, ca ti-am povestit.
Imi pare rau ca n-am copiat fisierul cu planning-ul din retea, la mine, local, ca ulterior as fi putut sa-l deschid, cand s-a updatat versiunea de tool si as fi avut dovada clara ca ea mintea, dar nu m-am gandit ca o sa ma acuze si ca va trebui sa dovedesc marsavia ei.
Apoi ai fost „repus pe pozitie”, ocazie cu care magnifica a facut chef la ea acasa, cu clatite, si a invitat toata echipa, situatie in care a trebuit sa-i dau explicatii de ce nu onorez invitatia. Dupa care, ai promovat-o TL, deci i-ai dat si mai multa putere, „sa taie si sa spanzure” in locul tau, iar tu sa privesti superior tot ce se intampla, de la inaltimea functiei de GL, bineinteles.
Cata vreme am lucrat pe proiectul magnificei, cred ca vreo 2 ani, am cautat sa ma refugiez in munca, sa ma detasez de toate rautatile ei, ti-am semnalat si tie unele dintre conflictele pe care le-am avut cu ea, pe care, deasemenea n-ai fost capabil sa le aplanezi, ca si in cazul mentionat mai sus. Am mai fost pusa in situatia de a da ture pe-afara, ca sa nu „tamponez” pe cineva.
Mi s-a intamplat chiar ca inaintea controlului medical periodic sa fiu enervata, asa incat, tensiunea mea a luat-o razna la control.
Anul urmator, la controlul medical periodic, tensiunea a fost mare din nou. Atunci am fost trimisa la Cardiologie, sa-mi fac investigatii. Pentru ca am vrut sa aleg varianta mai scurta, am rugat-o pe d-na doctor de la cabinetul din compania noastra, sa-mi indice un cardiolog care sa ma consulte. Mi-a dat pliantul de prezentare al unui cabinet particular, de cardiologie si mi-a spus ca medicul cardiolog este sotia unui HoD din compania noastra. Nu mi s-a parut prea corect, dar, pentru ca imi era mai la indemana, m-am dus la consultatie. Mi-am luat leaving permission de la lucru pentru asta, toata dimineata. 
Prima impresie nefavorabila la cabinet a fost ca am fost consultata de d-na doctor la o ora dupa ora la care eram programata, adica atunci cand am ajuns, erau deja doua persoane in cabinet, sot si sotie, banuiesc. D-na asistenta a fost foarte draguta, mi-a facut EKG-ul intre timp. La consultatie, d-na doctor m-a intrebat de antecedentele cardiologice ale parintilor mei, care, intr-adevar aveau probleme cu inima, posibil din cauza ca au fost amandoi sportivi de performanta, nu as putea baga mana in foc ca din motive genetice, care mi s-ar fi putut transmite si mie.
In orice caz, m-a consultat si mi-a dat o veste proasta, care m-a cam socat: mi-a spus ca „supapa” dintre ventriculul stang si atriul stang, nu se inchide complet si, deci, am un reflux sanguin dinspre ventricul, spre atriu. Pentru aceasta va trebui ca, la orice interventie chirurgicala, chiar si la o extractie dentara, sa iau antibiotic, si anume Augmentin. Si mi-a prescris Aprovel, pentru scaderea tensiunii, spunandu-mi ca imi da doza minima, urmand sa revin la control. 
O luna de zile am urmat tratamentul, mi-am cumparat si tensiometru ca sa-mi monitorizez tensiunea acasa. Problema era ca nu ma simteam bine, aveam ameteli, medicamentul imi scadea tensiunea prea tare: ajunsesem la 90 cu 60 sau 70. Atunci am intrerupt tratamentul si n-am mai mers la control. Ceva era putred.
In echipa magnificei mi-au fost atribuite specificatii pe care nu le vroia nimeni, de pilda Dimming-ul, care avea o multime de parametrii de EEPROM, pe care am reusit sa-l aduc la o forma onorabila.
Apoi, am reusit sa fac un SSTS „full automat”, care putea sa ruleze semiautomat sau „full automat”, pe varianta „full” se executa in 20 minute, in conditiile in care timpul de testare semiautomata era de 4 ore, deci o reducere semnificativa a timpului.
Cu toate astea, atunci cand m-ai promovat tester 2, n-ai ezitat sa-mi spui ca „stau cam subtire la capitolul realizari”, deci, practic „ai dat de la tine sa ma faci tester 2”, adica mi-ai facut chiar un favor, nu ca as fi meritat eu sa avansez dupa 6 ani, in timp ce pe altii i-ai avansat  dupa 1 an sau 2, sau 3, sau 4.
Intr-unul din meeting-urile in care eram evaluata, la care ati participat tu si magnifica, cred ca-ti amintesti cand s-a enervat in momentul in care m-am plans ca e partinitoare, mi-a spus ca „sunt total lipsita de bun-simt! Atac la persoana!”, a inchis laptop-ul cu furie si a iesit din sala spunand „Faceti-va evaluarea singuri!”.
Ideea e ca avea o echipa de 5 oameni, deci era practic o sefuta, dintre care 3 eram buni la automatizare, iar 2 erau „praf”, una era „foarte praf”, adica era cea mai slaba din echipa, dar o lingusea pe ea cel mai tare, drept pentru care era protejata ei, mana ei dreapta, cea care aduna de la noi ceilalti, plebeii, rezultatele testelor si le analiza. „Cum le analiza?”, intreband-o pe ea, gadilandu-i orgoliul, lingusind-o. Toti eram testeri 1 in echipa ei. Cine avea sansele cele mai mari sa fie prima avansata? Evident ca protejata ei. Care era scopul? Pai, in primul rand, ii furniza cele mai pretioase informatii despre cei din echipa, in al doilea rand, isi dovedea ei insasi si tuturor celorlalti ce forta uriasa are ea, daca reuseste sa promoveze prima data, pe cel mai slab din echipa, pentru „pupatul ghiulului cu harnicie”, in demersul acesta a fost chiar in stare sa faca un SSTS in locul protejatei ei si sa i-l dea gata facut, de fapt, nu cred ca l-a facut ea personal, ci un prieten, care la ora actuala este TL-ul unei echipe de „asa-zisi” experti in automatizare sau poate nici el, l-a furat de la altul, ca se practica. Dar protejata a fost cinstita si a recunoscut la meeting-ul de echipa, ca ea nu intelege SSTS-ul pe care i l-a facut cadou si in acest fel a dat-o de gol pe magnifica, care punea o presiune fantastica pe noi, legata de timp. Iti dai seama ce mesaj puternic ne transmitea subalternilor? Adica „Nu respirati daca nu va dau eu voie!”. Nu stiu prin ce imprejurare planurile i-au fost zadarnicite, cred ca era mult prea evidenta marsavia si nu puteai sa risti chiar asa, desi ti-ar fi placut sa poti. Totusi, ai fost prudent si m-ai avansat pe mine prima, dar ai avut grija sa ma umilesti trimitand 3 dintre membrii echipei, in afara de mine si de protejata, deci ai eliminat extremele, cu alte cuvinte, la cursul si examenul de ISTQB, care le conferea colegilor de echipa, o oarecare prestanta in fata mea si a celorlalti colegi de la Testare. 
Colegul pe care l-ai avansat coordonator, cel cu farsa, a fost facut tester 2, asa „pe sestache”, n-avea nicio realizare notabila si atunci a preluat un SSTS de testare automata de LED-uri, cu fototranzistori, de la alta echipa si l-a „adaptat” pentru proiectul nostru. E cel care era pe penultima pozitie in echipa de 5 oameni in ceea ce priveste priceperea lui la creat SSTS-uri, la automatizare. Cum sa adapteze el un SSTS „full automat”? Era ceva stiintifico-fantastic pentru el.
Acum cateva luni am avut ocazia sa rulez SSTS-ul automat, de LED-uri, facut de el pentru alt proiect. Nu poate fi folosit la testare, atat e de prost facut! Iar colegul, habar n-are ce-i in SSTS-ul acela. Ei, uite-asa au ajuns sa fie considerate valide, SSTS-uri care nu pot fi folosite sub nicio forma la testare si cu care se chinuie toti oamenii care au nenorocul sa le primeasca la testat sau mint si ei, ca e clar ca asa s-a intamplat si inainte si asa sunt avansati oameni care n-au ce cauta in firma, nu sa ramana pe nivelul de incepatori pururi, sau si mai si, sa fie avansati!
Magnifica se straduia cu tot dinadinsul sa demonstreze ca eu sunt cea mai slaba din echipa, am avut o impresie foarte puternica despre faptul ca vrea sa ma dea afara, sa ma determine sa-mi dau demisia, sau sa ma concedieze, dar stategia ei era prea ostentativa, trebuia sa fie mai subtila, asa cum e stilul tau. In aceasta ordine de idei, i-ai permis sa ma umileasca in mod repetat, de pilda, cand a anuntat pe toata lumea ca este insarcinata si i-a invitat pe toti colegii din grup la „petrecere”, mai putin pe mine, deci efectiv am ramas singura in birou, numele invitatilor erau enumerate clar, deci nu era folosit numele grupului, ca sa vada toata lumea afrontul pe care mi-l aduce. Exact aceeasi poveste s-a repetat si in ultima zi de lucru dinaintea concediului ei  prenatal, si cand a venit sa o sarabatoreasca pe fetita, de mai multe ori, mesajul a fost transmis foarte clar, iar odata erai chiar langa mine cand unul dintre colegii „binevoitori” a spus „Hai! Veniti?” in sensul de a onora invitatia, iar tu mi-ai urmarit cu atentie, reactia, mimand faptul ca dezaprobi situatia creata, cand, de fapt, ma analizai pe mine sa vezi cat ma afecteaza grosolania ei.
In sustinerea acuzatiei ca magnifica se straduia sa ma concedieze vin si cu o procedura care chiar i-a reusit, in sensul ca eram campioana echipei, la MR-uri rejectate. Ea personal le dadea „reject” si avea o placere deosebita s-o faca. In 2 ani de zile am adunat vreo 20 de MR-uri rejectate. Bineinteles ca asta conta la evaluare, era unul din punctele forte. Deci aici chiar eram pe ultimul loc din echipa.
Restul colegilor o-ntrebau: „Ce zici, e eroare? Sa fac MR, sau nu?”. Pai daca ea isi dadea acordul sa faca MR-ul, e clar ca nu-i dadea „reject”, decat in cazul in care nu stis nici ea – s-a intamplat si asa, cand a trebuit sa-i dea „reject” chiar protejatei, care testa Diagnoza si magnifica nu stia sufiecienta Diagnoza, sa poata decide dinainte de a se mai interesa in stanga si in dreapta, daca e eroare, sau nu. Si asta s-a intamplat de mai multe ori, ceea ce a adus-o pe protejata ei, aproape de mine, in clasamentul cu MR-urile. Aici nu i-a reusit figura.
In general, ceilalti colegi de echipa se obisnuisera sa-i „ciuguleasca din palma”, sa n-o contrazica, s-o linguseasca. Asta era reteta lor de supravietuire. Relativ la injuriile sau sicanele pe care mi le facea mie (de exemplu, a tot avut nu-stiu-ce pretentii de la mine, asa incat, intr-o vineri, toata echipa a plecat, ca toti terminasera, doar eu am ramas la lucru peste program, ca sa fac sarcinile de ultim moment pe care mi le trasase inainte de a pleca la cu doua „prietene”, la inghetata, una dintre „prietene” fiind sclifosita; faza cu vinerea o preluase de la prietenul cu duplex-ul pesemne). Colegii de echipa ma salutau zambitori din mers, nu stiu daca se bucurau ca nu sunt in locul meu sau se bucurau ca „am incasat-o”.
La inghetata as baga mana-n foc ca eu am fost subiectul principal de barfa.
Alta data ai trimis-o pe o colega, una careia ii fac descrierea putin mai jos, sa-mi „ia pulsul” in legatura cu povestea asta, a venit dupa mine afara, in timp ce „cheful” era in toi, ca sa-mi citeasca starea de spirit. Deci esti versat, ce mai! Si foarte insistent! Ma intreb cand mai ai timp sa lucrezi?
Altceva care sustine acuzatia ca magnifica vroia sa ma dea afara este „team bulding”-ul care a avut loc dupa ce am parasit echipa ei, in care s-a pus in discutie o situatie ipotetica: unei persoane sarmante, cu popularitate, i se cere sa apara pe o scena, in fata oamenilor si sa promoveze un produs nou, inainte de iesirea pe scena fiind instruita ce trebuia sa spuna despre produsul acela. Persoana a aparut pe scena, a promovat noul produs, dar n-a respectat niciuna dintre cerintele care i s-au impus. Intrebarea adresata noua era: „Ce facem cu persoana sarmanta si complet indisciplinata?”. Majoritatea au raspuns: „O concediem!”. O persoana a raspuns: „Dar daca rezultatele pe care le-a obtinut sunt chiar mai bune decat cele pe care le-am fi obtinut cu strategia noastra? De ce s-o dam afara? Trebuie s-o apreciem.”.
Stii sigur despre ce tocmai am povestit pentru ca ai participat la „joc” si tu, si eu.
Magnifica se insinua cu nerusinare in viata noastra particulara, fiind in stare chiar sa ne organizeze timpul liber. Cand initia o „iesire la bere” sau „o iesire la Festivalul papanasilor, de la Covaci”, trebuia sa-i dai o multime de explicatii, ca sa te justifici de ce nu mergi acolo.
De fapt pentru orice actiune initiata de ea, la care nu vroiai sau nu puteai sa participi, trebuia sa-i dai explicatii peste explicatii. Si avea multe initiative, asa incat era al naibii de obositor si enervant sa te tot justifici fata de ea. La un moment dat ajunsesem la saturatie. Chestiile organizate de ea erau atat de fortate, ca era limpede ca acestea erau target-uri pe care trebuia sa le indeplineasca.
Si sarbatorirea zilei de nastere a colegilor, la serviciu, este target-ul cuiva. Sau iesirile la bere, iesirile la pizza, toate felurile de iesiri, mai ales ca acestea sunt un foarte bun prilej de a-i mai descosi pe oameni in legatura cu viata lor privata, de a-i provoca cu tot felul de intrebari sau situatii in care sunt pusi, de a-i analiza cum se comporta daca „o iau pe ulei”, de exemplu, daca sunt politicosi, daca sar la bataie, daca „dau din casa”, daca adorm pe un scaun, daca urca bauti la volan, cum se comporta in afara mediului de lucru, daca vin cu familia e „super oferta”, sunt luati la observare atenta si disecare si mebrii familiei omului, se vede in ce relatii e cu partenerul/ partenera de viata, cu copiii, s.a.m.d.. Acesta e si scopul team building-urilor. Aici nu se face nimic gratuit, totul se face cu un scop foarte precis si, de cele mai multe ori, meschin.
Pai barfesc cateva luni intregi dupa o actiune „reusita”, din asta. Cu ce sa-si umple ei pauzele „de tigara”, multe si dese, la care participa surprinzator de multi nefumatori?! Ca evenimentele (chiar daca le dezbat si pe cele nationale, si pe cele mondiale) n-au o dinamica atat de mare cat e ritmul in care toaca ei marunt. Era o rubrica „Tocanita de gazete”, la noi e „tocanita de colegi”.
A reusit, si ea, performanta de a-i intoarce pe colegi impotriva mea, dandu-mi sa fac review-uri pe SSTS-urile lor, iar ei temandu-se sa nu le dau „F”-uri, de fapt, aplicand aceeasi strategie pe care i-o aplicai tu, adica „scotea castanele din foc, cu mana mea”, asa cum tu „scoteai castanele din foc, cu mana ei”.
Eu le faceam review-uri la colegi, ii umpleam de „F”-uri, ca „avea balta, peste”, ei ma urau pe mine, iar ea era acolo, sa-i consoleze, sa le stearga lacrimile. Eu nu mi-am „faultat” colegii, le-am dat „F”-uri doar pentru greseli mari, gen un sheet intreg de teste lipsa din SSTS sau ceva grav care nu functiona in SSTS. Dar culmea, n-am fost apreciata pentru asta. Ma barfeau „cot la cot” cu ea si se intreceau in a-i face pe plac.
Si mi s-a demonstrat ca m-au sabotat mai tare exact oamenii pe care i-am ajutat mai mult! De exemplu, o colega care era angajata unei firme externe si lucra pentru noi, careia i-a dat o sarcina imposibil de realizat de catre o singura persoana, in decurs de una sau doua luni, colega care stia programare, dar n-avea experienta si lucra complet haotic si dezorganizat, a refacut SSTS-ul de nu-stiu-cate ori, pentru ca pe parcursul crearii lui, ii venea o idee mai buna si refacea totul, colega pe care am ajutat-o cu sfaturi in sensul ca i-am spus ca trebuie sa stea mai mult sa se gandeasca inainte de a crea SSTS-ul, sa-si formeze o strategie si apoi sa nu se abata de la ea, ca asa tot timpul iti vin idei mai bune, dar nu dai totul peste cap ca sa nu termini niciodata, mergi pe linia pe care ti-ai fixat-o pana la final. Apoi mai ajustezi, mai imbunatatesti, mai optimizezi, dar trebuie sa ai un produs finit intr-un timp acceptabil.
Apoi i-am spus sa faca teste mai mici, care sa fie corecte, validate, si la le asambleze la urma, in ceva mai consistent, asa va avea garantia ca bucatile mici sunt corecte. Nu m-a ascultat. Normal ca s-a extins crearea SSTS-ului la vreo 6 luni, nu mai stiu, in timpul acesta venea soft de testat cu SSTS-ul care era tot timpul „in lucru”, adica ba se strica ce functiona inainte, ba nu mai mergea nimic, ba mai mergea cate ceva, in orice caz, era intr-o stare incerta de fiecare data.
Munca de indrumare trebuia s-o faca magnifica, nu eu, iar daca nu putea ea, atunci, tu, care erai superiorul ei direct. Ea habar n-avea cum s-o dirijeze pe colega pentru ca habar n-are de programare, ma lasa pe mine sa ma implic, ea doar cerea socoteala si era spectator in rest. Muncea de se rupea. Vorba aceea: „E greu sa nu faci nimic. Nu stii niciodata cand termini!”.
Multe alte lucruri se rezolvau „de la sine” pentru ca nu stabilea criterii de la inceput, pentru ca nu era capabila s-o faca, iar eu, ca tester, eram obligata sa iau singura decizii pentru ca trebuia sa-mi indeplinesc sarcinile, si pana la urma, incet, incet se legau lucrurile. Colegii se luau dupa mine de multe ori si asta era, in final iesea ceva. 
Tupeul major din partea ei aparea cand iti reprosa ca n-ai facut bine ce ai facut. Pai tu nu precizezi cum trebuie sa fac niste lucruri, le fac cum cred eu de cuviinta, apoi vii si ma improsti cu noroi pe mine, care, de fapt am luat decizii in locul tau?
De cele mai multe ori, eu trebuia sa rulez SSTS-ul colegei, care era nevalidat. Adica, eu eram „copilul de mingi”, colega era creatoarea de SSTS, eu validam si testam in acelasi timp, SSTS-ul creat de ea. Cand picau testele, ii spuneam, se chinuia sa corecteze si daca nu reusea, imi zicea sa testez manual. Pai cum sa testez manual, era vorba de HMI. Im lua o tona de timp sa citesc documentatia stufoasa, ca apoi sa testez manual. Era clar, ca, din nou, nu ma incadram in timpul alocat. Nici nu stiam ce sa fac: sa-mi bat capul ca sa corectez eu SSTS-ul „din mers”, cat apucam si in limita celor pe care le intelegeam, sau sa ma concentrez pe testare, ca sa furnizez rezultate. La timp oricum nu le puteam furniza rezultate pentru ca trebuia sa citesc documentatia si era aproape imposibil s-o citesc, s-o inteleg si sa si testez in timpul alocat.
O data au primit si doi colegi de echipa sa testeze HMI-ul (baietii din echipa, ca eram 3 fete si 2 baieti). Rezultatul a fost ponegrirea colegei care crea SSTS-ul. Pana si „asa-zisa” prietena a ei, adica cealalta fata din echipa, o sabota. Eu eram singura care o sustinea. Stii bine, ca doar tu m-ai intrebat ce parere am despre HMI, stiam ca toti sunteti impotriva ei, dar, de fapt, toti sunteti niste habarnisti in legatura cu complexitatea SSTS-ului, cu modul de abordare al crearii unui asemenea SSTS, cu eforul pe care trebuie sa-l depuna un om, ca sa creeze un asemenea SSTS. Parafrazandu-l pe Eminescu: „E usor sa stii a spune/ Cand nimic nu stii a face!”. Adica prin felul in care v-ati comportat voi doi, ati dovedit superficialitatea, lipsa de cunostinte si incompetenta voastra. Cum sa evaluati voi munca unui om, cand niciunul dintre voi, in viata vietilor voastre, nu veti fi capabili sa faceti munca pe care a facut-o cel pe care-l evaluati. Aici este tupeul ridicat la rang de virtute! 
Contractul colegei expira in iarna si se punea problema „daca i-l prelungiti, sau, nu daca o angajati la noi, sau nu”, asa ca SSTS-ul acesta era „biletul ei de intrare in firma noastra”. Miza pentru ea era mare, dar se inhamase la o sarcina peste puterile ei. Mie mi-ar fi revenit sarcina de a face acel SSTS, dar au am spus ca am nevoie de mai mult de 2 luni ca sa-l creez, bineinteles ca s-au uitat chioras la mine, magnifica si GL-a care te-a inlocuit pentru o vreme (geniala), colega a sublicitat si s-a ales cu SSTS-ul. Ea nu reusise sa termine SSTS-ul, ati facut rocada intre GL-i si ai revenit tu pe pozitie si va bateati joc de colega, tu si cu magnifica, spunanad: „Oare termina pana-n iarna?”, distrandu-va. Adica un om isi dadea duhul in fata voastra, iar voi va distrati pe seama lui! Ei de-asta am compatimit-o si am incercat s-o ajut, am stat peste program, cu ea, cand avea meeting cu mexicanii, ca s-o ajut cu Engleza, cu care nu se descurca foarte bine. Iar la ora actuala, aceasta colega este una dintre cei mai docili robotei dirijati de tine. Ce i-ai spus tu ca s-o aduci in starea asta, sa-si injunghie pe la spate singura colega care a sustinut-o, stiti voi, pe mine oricum nu ma intereseaza. Dar, nu m-ar mira sa-i fi spus minciuni, sa-i fi spus ca toti colegii au sustinut-o, mai putin eu. Chiar n-ar constitui o surpriza pentru mine.
Pe colega ai angajat-o la noi pana la urma, ocazie cu care mi-ati crescut, si mie, salariul, care era mai mic decat salariul pe care il primea ea, de la firma externa. Cand ati angajat-o, ea a pretins sa aiba cel putin acelasi salariu ca si cel de la firma externa, deoarece altfel nu se descurca cu cheltuielile. In felul acesta mi-a crescut salariul cu vreo 4 milioane net, cea mai mare marire pe care am primit-o de cand lucrez in departamentul nostru, dincolo, la Airbag-uri, daca nu ma insel am primit o marire mai mare cand au plecat „dintr-un foc” vreo 10 colegi si le-a fost teama ca se prabuseste afacerea, asa incat, celor ramasi ne-au marit salariile cu 10 milioane, si am mai primit o marire de vreo 3 milioane in primul departament, dupa vreo 9 luni de la angajare, deci practic, in primul departament mi-a crescut mie salariul mai substantial, dar motivele nu sunt tocmai fericite, oricum „am transpirat sange” pentru maririle acelea, am meritat fiecare banut si, de fapt, nu era suficient cat primisem, comparativ cu realizarile mele.
 Alt coleg care iti este foarte fidel este cel care mi-a vazut cabana primul si mi-a facut faza cu apelul telefonic pierdut, care era pe penultimul loc in echipa magnificei, legat de competentele in crearea si automatizarea SSTS-urilor. Acestui coleg i-am dat drept model, SSTS-uri facute de mine cand lucram in echipa prietenului tau cu duplex-ul, si, daca nu ma insel nu i-am dat niciun „F” la review-uri - bine nici nu prea aveam pe ce sa-i dau, SSTS-urile lui fiind foarte simple si facute dupa o „reteta”. Acest coleg, cand „a prins un pic cheag” in echipa magnificei, a inceput sa rada de mine, am fost tinta unei farse de-a lui, care m-a enervat rau de tot (ne-a facut farse in acelasi timp, tuturor colegilor, doar ca eu „m-am prins” ultima), era intr-o vineri, aveam deadline in acea zi si a trebuit sa stau peste program ore bune, adica cred ca am plecat pe la 10 seara, ca sa termin ce aveam de facut, pentru ca el imi stricase setup-ul si vreo 4 ore m-am chinuit sa refac setup-ul: foloseam amandoi aceeasi sursa de tensiune, era o sursa dubla, sursa era la el pe birou, birourile noastre erau fata in fata, eu nu vedeam sursa, aveam doar cablurile conectate la ea si el scosese cablul de alimentare astfel incat sa nu mai faca contact perfect; cand facea contact, cand nu facea si nu m-am prins ca mi-a facut o farsa, am incercat toate posibilitatile care mi-au trecut prin cap, ca sa remediez situatia si nici nu m-as fi prins deloc, pentru ca nu mi-ar fi trecut prin minte ca cineva este atat de diabolic sa faca farsa aceasta unei colege/ coleg, nu conta, cand stia ca in ziua aceea aveam deadline, si sa-si ia concediu in ziua respectiva. Adica joi seara a ramas ultimul si si-a pus in aplicare farsele, iar vineri n-a venit la lucru. Daca nu s-a fi plans colegii de problemele lor, cred ca eram in stare sa desfac cluster-ul, oricum CAN case-ul il desfacusem sa-i verific piggy-urile.
Eu nu consider ca acestea sunt farse de facut la locul nostru de munca, dupa cum mi se par deplasate mesajele transmise de pe calculatorul unui coleg care a uitat sa-i dea „lock”, mi se pare o lipsa crasa de respect fata de colegul caruia ii faci o asemenea farsa, ca sa nu mai spun ca biroul meu, scaunul meu, calculatorul meu, telefonul meu – adica cele care mi-au fost atribuite, spatiul din imediata vecinatate a scaunului si biroului meu (in limitele bunului simt), constituie spatiul meu personal, de lucru, si mi se pare inoportun ca un coleg, oricare ar fi el, sa-mi violeze acest spatiu, sa se instaleze confortabil la biroul meu si sa butoneze la calculatorul meu. Bine, daca relatia este mai apropiata intre colegi, evident ca ne incalcam „teritoriile” unii, altora, dar nu in scopul de a ne face farse pe care victima nu le gusta deloc (nu vorbesc aici despre farse nevinovate, dragute, care nu pun intr-o lumina proasta pe cel caruia i se fac sau care chiar prejudiciaza munca omului, asa cum e cazul pe care l-am descris).
Ei, si acest coleg, este promovat in functia de test coordonator, deci, daca el „n-a stiut sa faca”, dupa „reteta clasica”, stie sa le pretinda altora, sa faca. Si cand m-am revoltat la un meeting de echipa si l-am intrebat daca rolul lui e sa puna biciul pe noi, tu ai sarit sa-i iei apararea replicandu-mi satisfacut ca da, de-asta il platiti. Foarte tare!
Acest coleg are impresia despre el ca este „mascul alfa”. Te-ai uitat la „Tom si Jerry”, nu? E mascul alfa cum era Jerry cand isi inchipuia ca se umfla ca un balon si devine mai mare decat Tom, se uita de sus la Tom, apoi se dezumfla brusc si devine mic, mic, mic de tot. A imprumutat atitudinea magnificei, ca doar a fost „format” de ea, ea i-a fost mentor. Este echivalentul ei masculin. Dar nu pot sa-l numesc magnificul, ca nu are prestanta, agresivitatea si sentimentul de autosuficienta al ei, l-as numi mai degraba Jerry. Un Jerry plin de aere, care si-a cumparat masina si motocicleta, merge la schi si face pe atotstiutorul si pe interesantul de cand „e pe val”. Ne-a impartasit colegelor lui din cunostintele lui despre femei spunand ca unele femei sunt mai usor de satisfacut sexual daca sunt insarcinate. Bineinteles ca o colega l-a intrebat daca vorbeste din experienta proprie.
Cand eram in echipa magnificei am mai fost pusa in situatia penibila cu sarbatorirea zilei mele de nastere, in primul an, trimitandu-i un mail in care o rugam sa nu organizeze nimic pentru ca tocmai imi murise o verisoara la care tineam si nu eram in situatia de a sarbatori nimic – pentru mine a fost umilitoare si nesesitatea de a ma justifica in situatia aceea, mai ales ca imi luasem o zi de concediu pentru ca sa particip la inmormantare, deoarece nefiind ruda de gradul I, nu beneficiam de concediu special, iar in al doilea an, n-am mai scapat, a reusit sa adune bani de la colegi ca sa-mi cumpere un cadou, asa ca tampenia s-a intamplat din nou.
Cand cineva i-a spus ca mie nu-mi place sa fiu sarbatorita la lucru, ea a replicat ca eu contribui la cadourile colegilor, prin urmare, si eu trebuie sa primesc un cadou din partea lor. Serios? Pai asta trebuia sa hotarasca ea, in locul meu? E decizia mea daca contribui la cadoul colegilor, sau nu, fara sa astept nimic in schimb! N-am facut-o din altruism, ci pentru ca sa nu fac nota discordanta si sa nu stric placerea unora, care am vazut ca se bucura de sarbatorire, chit ca era o nedreptate totala si cu sarbatoririle acestea, adica pentru unii contribuiau mai multi colegi, primeau cadouri mai consistente, pentru altii, mai putini, deci primeau niste nimicuri, altii primeau banii in plic, ca n-avea nimeni timp sa le cumpere cadou, unii primeau cate o felicitare, altii primeau doar plicul. In general, cu cat erai mai sus in ierarhie sau cu cat erai mai vechi in firma, cu atat primeai un cadou mai frumos.
Si de cand am venit pe „terenul tau”, ai facut o fixatie din a ma urmari, din a ma sicana, i-ai pus pe toti colegii de echipa sa ma urmareasca, i-ai intors pe toti impotriva mea, nu ti-a scapat niciunul, stii secrete murdare despre fiecare dintre ei si ii santajezi sau o fac doar din dorinta de promovare sau din dorinta de apartenenta la un grup, adica din „spirit de turma”?
Nu stiu ce le spuneai dar ii vedeam cum dispar cate unul, apoi cum revine cel care a disparut, apoi cum disparea altul si cum revenea, numai eu n-am intrat in schema asta, ceea ce mi s-a parut dubios, mai ales ca atunci cand i-am intrebat unde dispar, nu mi-a raspuns nimeni, deci cam semana a conspiratie. Ii luai „la vorbitor” pe fiecare in parte, poate ca fiecare avea sarcini precise si roluri foarte clar stabilite in piesa asta de teatru grotesc pe care ai regizat-o tu.
Nu stiu unde ai invatat tehnicile astea, cate din ele iti apartin, adica ti-ai pus semnatura de autor pe ele sau te-ai informat, ai citit in legatura cu aceste tehnici, trebuie sa recunosc ca esti un adevarat maestru de ceremonii, machiavellic si cu un caracter foarte promiscuu, cu personalitate multipla, esti un om foarte periculos pentru ca sub aparenta de om serios, responsabil si de incredere, se ascunde un personaj malefic. Stiu ca suna a fabulatie, dar, din pacate, nu e. Si, se pare ca ai o mare putere de convingere, o mare influenta asupra unui anumit gen de oameni, pe care „ii cresti din fasa”, adica exact din faza de interviu, asa alegi tu viitorii angajati, dupa nevoile de manipulare pe care le ai, in niciun caz dupa cunostinte, competente si potential.
Stiu sigur ca pe cei care nu se prezinta prea bine la teste, dar sunt pe tiparul comportamental pe care il cauti tu in momentul interviului, ii ajuti sa promoveze testul, si, desigur ca ei sunt foarte constienti ca iti sunt datori, deci iti vor fi clar aserviti in relatiile de la serviciu si dupa cum vom vedea in continuare, si in relatiile din afara serviciului, care chiar este o performanta!
I-ai pus sa adune informatii despre mine, de la mine si din toate sursele posibile: fosti colegi, fosti prieteni, fosti profesori, vecini, rude si ai avut grija sa fie in preajma mea cineva care a absolvit aceeasi scoala generala ca si mine, cineva care a absolvit acelasi liceu ca si mine, cineva care pretinde ca a absolvit aceeasi facultate ca si mine, si o vreme chiar am crezut ca suntem absolvente ale aceleiasi facultati, dar cand i-am pus o intrebare directa, mi-a spus ca, de fapt, a absolvit facultatea din Craiova, nu sunt sigura ca pe aceea a absolvit-o pentru ca am intrebat-o daca a facut Informatica cu un profesor plecat de la Universitatea din Timisoara si nu-l cunostea, ceea ce m-a surprins, pe urma mi-am dat seama ca persoana minte cu o nonsalanta de nedescris, pretinzand ca avem multe puncte in comun, pretinzand ca suntem pe acelasi nivel valoric profesional si chiar uman, ca avem aceleasi preocupari legate de familie, de gospodarie, de ajutorul acordat altora, ca sa-mi castige increderea; s-a plans ca are anumite probleme de sanatate, ca sa le afle pe ale mele si intr-adevar, aici m-a pacalit, pentru ca, din dorinta de a o ajuta i-am marturisit cum mi-am rezolvat eu, o problema de sanatate, pe cale naturista si chiar i-am adus din remediul folosit, ca s-o ajut. I-am mai spus si alte lucruri despre mine, despre familia mea, despre problemele de la serviciu, pana cand mi-am dat seama ca persoana in cauza practica un gen de prostitutie morala, adica afla informatii despre mine si le divulga celor care imi vor raul, in schimbul ajutorului primit pentru a-si indeplini sarcinile de serviciu, unde nu exceleaza, sau le divulga cui vrea ea sa fie impresionat de persoana ei, sau ca sa iasa in evidenta intr-un cerc de colegi.
Imi tinea compania la masa, imi turuia despre tot felul de lucruri din viata ei, ca sa-mi castige increderea, apoi ma intreba ce o interesa pe ea, adica tintit, ce te interesa pe tine, de fapt. Dupa ce afla ce o interesa, brusc nu mai prezentam interes, nu mai venea cu mine la masa, mergea cu colegii (se reorienta), deci pot sa presupun ca, ori smulgea informatii de la ei, ori le divulga pe cele aflate de la mine, ori ambele.
Cand eram la modulara, iesea cu colegii la fiecare pauza de tigara si de barfit, cu o consecventa fantastica. O vedeam pe geam (acolo era biroul meu, nu trebuia sa fac eforturi deosebite) cum ii urmareste cu atentie pe cei cu care iesea in pauza, ce spun, ce reactii au. Probabil ca si provoca unele discutii. Si se straduia din greu sa para „de gasca”. Era in perioada de proba in vremea aceea (in primele 6 luni de la angajare). Proba nu era pentru incadrarea de tester, cu siguranta.
Tot in perioada de proba, a primit sa ruleze SSTS-urile mele, pentru care ii stateam la dispozitie cu lamuriri. Mie imi spunea ca o sa ma laude la tine, in legatura cu ele, cat de bune sunt in comparatie cu celelalte (m-a surprins lucrul  acesta pentru ca nu intelegeam de ce ar avea greutate spusele unei incepatoare, despare mine, trebuia sa te fi lamurit pana atunci despre calitataea SSTS-urilor mele, nu intelegeam de ce trebuie sa dea ea referinte despre ele). In schimb, nu mai stiu exact daca la un meeting de echipa sau in alt context, mi-a spus cu repros, ca a rulat ea un test case dintr-un SSTS de-al meu si acesta avea linii dublate (adica era o eroare de copy-paste in el). Cu asta m-a pleznit ea, ce sa vezi! Pai da, eu nu rulasem test case-ul acela, deci, practic nu era validat deoarece era un TC care testa parametrii de EEPROM legati de functionalitatea respectiva, iar soft-ul era la inceput, scrierea in EEPROM nu se putea executa. Deci n-aveam cum sa validez TC-ul acela, din cauza imaturitatii soft-ului, ca sa zic asa. 
Daca n-a mintit si in legatura cu asta, ar fi vrut sa se angajeze la S.R.I. si se lauda ca a iesit foarte bine la teste si la interviu. Doar ca, la un moment dat, i s-a rupt filmul. Cica s-a razgandit.
Aceasta persoana a avut chiar tupeul sa se autoinvite la mine acasa, sub pretextul de a-mi aduce bonurile de masa, desi eu nu i-am cerut asa ceva, m-a sunat ea si imi spunea ca are treaba in zona unde locuiesc eu. Pe aceasta persoana am ajutat-o la serviciu, pentru ca a primit de rulat SSTS-urile mele, si i-am stat la dispozitie cu explicatii, am gasit o eroare pe care o pierduse si am facut si MR-ul in locul ei. M-am pomenit ca tot departamentul stie ca am hemoroizi, ceea ce este o informatie pur personala, pe care niciun om cu bun-simt nu ar face-o publica despre alt om – asta spune ce caracter josnic are aceasta persoana. Sunt convinsa ca sunt si alte persoane din departamentul nostru care sufera de hemoroizi, doar ca nu se stie despre ele, dupa cum vor fi persoane care vor suferi de hemoroizi (pe principiul: „Exista doua tipuri de masini: cele care au fost lovite si cele care vor fi lovite.”), pentru ca munca noastra sedentara predispune la asa ceva, unele femei, dupa ce nasc se aleg cu ei – este si cazul meu, sportivii halterofili, canotori, oamenii care ridica greutati sunt predispusi la ei, pana la urma nu e ceva rusinos, dar nici ceva de facut public, mai ales daca e vorba de alta persoana decat cea care face publica aceasta informatie.
Apoi, si cand eram in cladirea modulara, dar si aici, la Optica, anul acesta, ca sa arate cat de dezinvolta este ea in legatura cu informatiile medicale, chiar cu cele care o privesc pe ea, probabil ca sa justifice intruziunea ei in viata mea si divulgarea despre mine, a unor informatii pur personale, ca sa minimizeze grozavia faptelor ei, vorbea „deschis” despre chistul ovarian pe care il are ea. Pai e problema ei daca vrea ca toata lumea sa stie despre „afectiunea” ei, dar eu sunt printre femeile care nu fac publice aceste informatii despre mine. Deci, pentru mine, ceea ce a facut ea este deosebit de grav, este josnic si incalificabil.
O mai banuiesc pe aceasta colega, ca „s-a servit” din feriga mea. Am o feriga pe raftul de pe biroul meu. Am gasit-o macelarita intr-o zi, luase jumatate din ea. In aceeasi perioada imi tot mureau florile, subit. De ce o banuiesc pe ea? Pentru ca pusesem multe seminte de busuioc, care incoltisera si iesisera plantute pe care le-am vazut. Dupa un weekend sau ceva de genul asta, nu mai era absolut niciun lastar de busuioc, in niciunul dintre ghivece, desi pusesem in mai multe. Apoi a plantat, si ea, seminte in ghivece: plin de busuioc.
Si asa, ca din intamplare, imi tot mor florile de la birou, se imbolnavesc de deces pe rand.
Dealtfel e o colega „foarte buna”, foarte saritoare, una-doua iti sare in ajutor cu un manunchi de patrunjel sau de telina, busuioc, cimbrisor si ce mai are omul prin gradina, iti da sfaturi de nutritie, sanatate, e foarte priceputa. Sau cu trandafiri proaspeti, din curtea ei.
E usor de recunoscut: din dorinta de a rade prima si cel mai tare, la glume nesarate, din cand in cand mai rage si, mai rar, grohaie.
Sufera ca nu iese in evidenta cum si-ar dori si atunci copiaza de la colegele pe care le invidiaza ea, cate o freza, cate o culoare preferata la imbracaminte, un machiaj, un stil vestimentar, un mers la sala, ca sa-ti tonifici musculatura sau, ca sa-i faci ochi dulci frumosului antrenor, dupa caz, un mers la dans, ca ai auzit tu despre un tip care danseaza ca un profesionist si mai si arata bine si altele asemenea.
Atunci cand toti colegii de echipa au fost premiati in bani pentru ca au reprodus o eroare de la client, mai putin ea si cu mine (eu chiar nu trebuia sa fiu premiata pentru ca n-am reprodus eroarea, deci in cazul acesta au fost corecte lucrurile in ceea ce ma priveste), insa ea s-a simtit nedreptatita si am mers la ea, s-o consolez. Mi-a spus cu acea ocazie, ca de atunci inainte, n-o s-o mai intereseze nimic! O sa faca orice pentru ca sa fie promovata. Dar n-am stiut ca ar fi in stare si de o pozitie orizontala, ca sa demonstreze cat e ea de femeie!
Alta colega care m-a dezamagit profund pentru ca, desi mi se parea ca ma cam „baga in gura lupului” pentru ca ma intreba diverse lucruri personale in momente care mie mi se pareau nepotrivite, in sensul ca intrebarea era „ca nuca-n perete”, n-avea nicio legatura cu nimic, era scoasa din context, ori ca observam ca ceilalti colegi erau atenti la raspunsurile mele, deci ea lansa provocarea, iar ceilalti ateptau raspunsul (acum inteleg ca intrebarile ei erau la cererea ta, deci efectiv, ce te interesa pe tine, o puneai sa ma intrebe, mai ales ca ma „prinsesem” ca atunci cand am lucrat in cladirea modulara, sclifosita iti transmitea on-line tot ce vorbeam eu, te interesa absolut tot asa incat si rolul de transmitator on-line l-a preluat colega aceasta), am refuzat cu obstinatie sa cred ca face parte dintre sabotori, totusi, m-am convins recent, deci foarte tarziu, ca e, si ea, in gasca. Intr-adevar, ea este piesa ta cea mai valoroasa, in sensul ca „este colega mea de banca” si a facut un joc atat de subtil si de parsiv, cum n-as fi crezut ca e in stare. Este o demna urmasa a ta. Daca acest lucru ar constitui un motiv de mandrie, atunci ar putea sa fie foarte mandra. Deci ea e cea mai apropiata colega pe care o am, probabil ca ti-a furnizat cele mai pretioase informatii dspre mine, iar eu, in contrapartida, am ajutat-o, am sustinut-o moral, i-am impartasit din experientele mele de viata si din cunostintele mele, iar ea mi-a creat impresia tot timpul ca e de partea mea, ca pot sa contez pe ea, pe discretia ei, chiar pe suportul ei moral, pe care mi-a dat de inteles ca mi-l acorda. De mai multe ori insa, m-a pus pe ganduri, mai ales cand imi servea ideile mele, pe care i le impartasisem eu cu ceva timp in urma, ca si cand ar fi venit din partea ei (legate de viata sau legate de serviciu). Si s-a dat de gol in final, incercand abil sa afle parerea mea despre o formula pe care incerca sa o implementeze intr-un SSTS pe care l-a preluat de la mine, sa aduca o completare SSTS-ului meu si dupa ce i-am prezentat solutia mea, mi-a spus ca asa se gandise si ea. Nu zau! La concluzia pe care i-am prezentat-o ajunsesem de una singura, nu m-am consultat cu nimeni, e vorba, prin analogie, de un test case facut de mine in SSTS-ul care testeaza acea functionalitate, care e una din contributiile mele proprii si personale la testarea functionalitatii respective, deci gandirea aceea imi apartine mie, eu am facut test case-ul, doar eu stiu ce am testat acolo si de ce am scris testul in felul acela. Am ajuns la forma finala a testului respectiv citind documentatia si incercand sa inteleg in detaliu o chestiune, apoi am construit test case-ul gandidndu-ma ca, daca am inteles eu corect, atunci soft-ul e facut in maniera in care am inteles eu lucrurile si testul va trece, altfel, inseamna ca n-am inteles corect si testul va pica. Deci aveam sanse de 50% ca sa treaca testul. Si a trecut, deci, am inteles corect ce trebuia sa se intample.
Asa mi-am dat seama de jocul dublu pe care l-a facut vreme de vreo 6, 7 ani. In momentul cand ai avansat-o tester 2, dupa vreo 3 ani de cand s-a angajat la Testare, ma intrebam, oare cu ce te-a impresionat ea, ca de baietii din echipa, pe care i-ai facut testeri 2 dupa 2, 3 ani, stiam ca erau soldateii tai fideli si complicii tai in ale mintitului, se comportau exact ca dulaii tai de paza. Stiam ce realizari au, fiecare dintre ei, pentru ca le facusem review-uri, stiam ce functionalitati au. Ei aveau sarcina sa ma enerveze, sa ma intrige, sa ma intimideze. Adica, puneau la indoiala ce spuneam eu, nelegat neaparat de serviciu, aveam un coleg care cauta repede pe internet, varianta opusa celei pe care o sustineam eu, ca sa ma combata, altul, imi facea review-uri si imi dadea cate un „F” pentru fiecare „expected result” gresit, adica pentru cate o linie de Excel. Cand am lucrat impreuna la un SSTS, a modificat un macrou facut de mine, cum i-a convenit lui, desi nu-l facusem pentru test case-urile lui, ci pentru celelalte, astfel incat doar testele lui se executau corect, celelalte nu se mai executau corect.
Aceasta din urma colega va fi fericita castigatoare a SSTS-urilor mele, in cazul in care eu dispar din firma. Si-a pregatit terenul demult, majoritatea review-urilor mi le-a facut ea. Mi-a creat impresia ca vrea sa ma protejeze de colegii sabotori, cand, de fapt imi analiza SSTS-urile, unde nu intelegea, primea lamuriri si m-a si enervat de cateva ori, cu atitudinea ei. Practic eram „full option” pentru ea, „full time.”
La review-ul pe un SSTS care era facut frumos, cu macrouri de citire de semnale de pe CAN, deci automatizat, a pretins sa fac ceva care m-a cam surprins pentru ca era un fel de „cireasa de pe tort” pretentia ei, dupa care mi-a zis ca ea ar fi multumita daca as face nu-stiu-cum. De parca ea imi trasa sarcini si imi preciza ce asteapta de la mine.
M-a surpins atitudinea ei pentru ca ea nu testa cu functionalitatea aceea, eu imi bateam capul cu ea. Dar ea, cumva, anticipa faptul ca va prelua SSTS-ul acela de la mine, desi in acea perioada nu se punea problema in felul acesta sub nicio forma.
Apoi, in ziua cand colegii erau in „team building” (nu mersese, nici ea, in TB), am profitat de ocazie si am facut o functie in simulare, care ma ajuta in testarea automata a SSTS-ului de mai sus, preluat de la colegul care ma contra tot timpul si care a devenit responsabil de simulare. In SSTS-ul acesta, colegul crease niste macrouri care erau legate de o variabila ce trebuia definita in simulare si folosita in simulare, adica trebuia creata o functie in care sa fie calculate valori pentru variabila aceea, in functie de semnale de CAN, valori care urmau sa fie testate in SSTS. Deci, variabila facea legatura intre simulare si SSTS. Colegul, foarte abil, a declarat ca el a testat automat, in SSTS, semnalele de CAN respective. In realitate, lucrurile nu stateau deloc asa, adica in simulare nu era facuta nicio functie care sa modifice variabila respectiva. Variabila era doar definita in baza de date din simulare. Prin definire, avea valoarea initiala 0 si pastra valoarea 0 tot timpul, pentru ca nu era modificata nicaieri. In SSTS era testata valoarea acelei variabile. Treceau doar testele in care se verifica daca variabila are valoarea 0, restul testelor picau, e clar de ce. Dar, nici macar testul cu 0 nu era corect pentru ca nu se citea valoarea 0 de pe CAN, care trebuia sa se transmita in momentul citirii valorii semnalului legat de variabila, pentru ca acel 0 care dadea „OK” era valoarea initiala a variabilei, care ramanea tot timpul aceeasi. Deci, in SSTS era „o pacaleala”.
Am modificat simularea, am updatat variabila cum trebuie si am mai folosit si un contor care imi numara frame-urile consecutive in care variabila se transmitea cu o valoare diferita de 0, pentru ca si acest lucru trebuia testat.
Dupa ce am facut modificarile in simulare, l-am rugat pe colegul care facea simularile pentru proiectele noastre, adica exact pe colegul care „pacalise”, sa includa functia mea, in toate simularile ulterioare, pentru ca sa poate fi rulat corect SSTS-ul cu pricina.
Colegul, cand a vazut ca am reusit sa fac functia aceea, si-a adaugat propriul cod, in functia mea, in care calcula intervalul de timp, in milisecunde, in care semnalul de CAN se transmitea cu valoare diferita de 0; asta fiind o alta solutie decat cea cu numaratul frame-urile, pe care o facusem eu.
Intrebarea mea e: colegul stia sa faca functia din simulare si n-a facut-o intentionat, predandu-mi SSTS-ul incorect sau „s-a prins” dupa ce am facut eu functia, cum se rezolva problema?
Si colegul cu simularea face parte dintre sabotori. E genul de om care le stie pe toate, are o parere despre orice.
Ai ajuns la performanta de a-mi da sa rulez un SSTS creat initial de sclifosita, plin de greseli si neconcordante, atribuit apoi unuia dintre baieti sabotori, care s-a rezumat la a executa doar testele (se executau manual) – „a propos” aceasta era capodopera mironositei, alt SSTS mai complex decat acesta nu facuse la viata ei, inainte de a fi promovata si de a nu mai fi pusa in situatia sa creeze SSTS-uri (mi-a spus mie o colega de facultate ca unii sunt promovati ca sa nu li se vada nivelul de incompetenta, dar am fost un pic sceptica, s-a dovedit ca a avut dreptate) si a ajuns la mine. Soc si groaza! Iar s-a dublat, triplat timpul de executie, ca trebuia corectat la greu, ti-am spus si mi-ai zis sa fac corecturile necesare si apoi sa intocmesc un ORM, ca sa fie documentate modificarile mele, adica eu sa fac modificarile, eu sa-mi fac review-ul si sa si testez in paralel. Decizia asta chiar m-a surprins. Am facut tot ce mi-ai spus si l-am rugat pe colegul responsabil sa puna noul SSTS in PVCS, ca si cand el ar fi fost autorul modificarilor, pentru ca nu puteam sa fac eu si modificarile, si review-ul. Adica te-a durut in cot de tot procesul de calitate, i-am facut cadou colegului, un SSTS corectat, nu i-am dat niciun „F”, toata lumea a fost multumita, mai putin eu. Deci, m-ai pus sa centrez, sa trag un sut la poarta si sa si scot mingea din plasa. Asta da, performanta! Si implicare din partea ta, deosebita! Aici este vorba de colegul care ma contrazicea mai mereu sau lua in deradere ce spuneam, nu agresiv, asa, mai „light”. Si el se pricepea la tot. Imi dadea sfaturi si despre gatit, faza la care l-am contrat un pic si l-am intrebat: „Tu gatesti?”. Mi-a raspuns ca nu, tatal lui gateste si el il asista. E bun! E genul de om care le stie pe toate, are o parere despre orice. Si nu isi respecta parintii. Isi ia concediu 3 saptamani si il minte pa tatal sau ca are doar 2 saptamani de concediu, pentru ca tatal sa nu-l puna la munca la casa care oricum ii va ramane lui, dar de ce sa se agite de-acum?
Cert e ca i-am explicat si colegei ce am facut si mi-a spus sa fac publice informatiile astea, sa nu le tin doar pentru mine si modificarile de simulare sa nu le tin doar pe calculatorul meu. Mi-a sarit mustarul atunci, pentru ca eu nu fac lucruri de genul acesta, adica sa pastrez doar pentru mine informatiile. Nu mi-a placut ce a facut, mai ales ca ma cunostea de vreo 5 ani, ma cunostea chiar bine si m-a acuzat de ceva ce n-am facut niciodata! Ei ii era teama ca va prelua SSTS-ul si daca nu-i dau simularea mea, nu va putea sa-l ruleze corect. Acum inteleg reactia ei, atunci m-a jignit. Totusi, ma intreb: ce-o facea sa creada ca va prelua SSTS-ul meu?
Ceea ce tocmai am povestit, s-a intamplat in urma cu 1 an.
Recent, a rulat un SSTS de-al meu si m-a anuntat ca buclele din test case-uri, se dubleaza, se tripleaza, sau se intampla ceva cu ele. I-am spus ca n-are cum, ca-s facute cum trebuie, validate de mine. Ca sa-mi dau seama ca ei i se adaugau la stiva care se creaza in momentul executiei unui test case, stiva fiind o variabila globala, elementele din test case-ul urmator, sau, daca dadea „repeat” la test case, stiva nu se golea iar elementele noi, se concatenau la cele ramase. I-am spus ca se intampla lucrurile acelea din felul cum executa ea test case-urile, nu din felul cum au fost facute buclele, dar trebuia sa-si dea seama singura de asta, mai ales ca a creat SSTS-uri in care lucreaza mult cu stivele din sheet-urile de parametrizare.
Aceasta colega m-a descusut in legatura cu tot felul de lucruri: pe ce traseu vin cu bicicleta la lucru si pe ce traseu plec de la lucru, stiind ca am doua trasee diferite, chiar am plecat impreuna de la lucru, cu bicicletele, demai multe ori, ce parfum folosesc, ca-i place si ei si de unde-l procur, unde am fost in concediu si ce am facut, i-am forward-at chiar un mail cu traseul pe care l-am parcurs spre o destinatie de vacanta unde vrea si ea sa mearga neaparat, locurile unde ne-am cazat, locurile pe care le-am vizitat, magazinele de unde imi fac cumparaturile (locuim in aceeasi zona), ce cumparaturi fac, ce mancaruri gatesc si cum, la ce scoala e copilul meu, la ce liceu a intrat, cu ce medie, ce sport face, ce face in vacanta, ce-i place copilului meu, cum ma port eu cu el (de exemplu, daca-l pun sa-si ceara iertare (?)), la ce emisiuni ma uit la televizor, ce ziare citesc, ce carti citesc, ce preferinte politice am, ce culori imi plac, ce flori imi plac, date despre parinti, bunici, unchi, matusi, verisori, prieteni, ce dureri am, ce boli am, ce boli au avut parintii, cum ma gospodaresc, daca am dormit bine noaptea, cum ma inteleg cu vecinii, ce nemultumiri am, odata dupa „Ziua mortilor” m-a intrebat daca am fost la cimitir, ca nu m-a vazut (de parca ne dadusem intalnire acolo), a venit la inmormantarea mamei mele, impreuna cu colega cu HMI-ul, desi eu nu mi-am dorit asta, chiar m-a deranjat ca m-a sunat intr-un moment cand nu puteam sa vorbesc cu ea si mi s-a parut ca are o voce asa, protocolara, repeta fraza de inceput „Scuza-ma, stiu ca nu e momentul potrivit dar ...”, in fine.
Si tu mi-ai creat o impresie foarte urata cand te-am sunat sa-ti spun ca mi-a murit mama (stiai ca are probleme pentru ca iti spusesem ca am chemat salvarea pentru ea, te interesau amanuntele astea, eu credeam ca ai „suflet bun”, cand colo, era de-a dreptul hain) si ai inceput sa-mi turui la telefon ce „avantaje” banesti am si cate zile libere mi se acorda. Putina compasiune ar fi fost mai omeneasca. Imi venea sa-ti inchid telefonul in nas. Erai atat de miserupist!
Ai profitat de ocazie si mi-ai cerut parola de la calculatorul meu spunandu-mi ca faci tu cerere de concediu special in numele meu, dar trebuie sa intri pe statia mea. Si ti-am dat-o. Deci ai avut acces fara limita la toate informatiile de pe calculatorul meu. Tare, nu?
Cred ca tu le-ai trimis pe cele doua colege la inmormantare, ca sa-ti furnizeze informatii si de acolo.
Inainte sa moara mama, cam cu o saptamana inainte, mi s-a intamplat sa fug acasa cu bicicleta, de la lucru pentru ca vorbisem cu ea la telefon si mi se parea confuza (cam atunci chemasem si salvarea) si chiar in ziua aceea mi-am pierdut telefonul mobil. Am plecat de la lucru cu vesta pe care o lasam pe scaunul de la birou si aveam telefonul in buzunarul de la vesta. Pentru ca mergeam in viteza cu bicicleta, am crezut ca mi-a cazut telefonul in timpul mersului, asa ca, dupa ce am ajuns la lucru, cand mi-am dat seama ca nu mai am telefonul, am plecat din nou pe traseu pana acasa si inapoi, cautandu-mi telefonul. Daca apelam telefonul, se auzea cum suna, bateria nu era descarcata. Nu l-am gasit. L-am mai cautat si cand am plecat acasa, si a doua zi. Parca intrase in pamant! Si ma tot straduiam sa refac filmul acelei zile. Imi amintesc ca atunci cand m-am intors de acasa, m-am dus la baie (eram in cladirea A pe vremea aceea) si-mi aminteam ca am lasat telefonul pe o chiuveta, ca sa nu-mi cada in toaleta. A mai fost cineva la baie in acelasi timp cu mine: colega cu HMI-ul. Cand am iesit de la toaleta, telefonul nu mai era pe chiuveta, dar eu nu mi-am dat seama atunci ca-l lasasem si ca nu mai era, pentru ca eram preocupata de starea mamei. Deci o banuiesc pe aceasta colega, ca mi-a luat telefonul de pe chiuveta. Era exact dupa ce plecasem din echipa magnificei, unde fusesem colega de echipa cu colega cu HMI-ul, iar fostii colegi erau intorsi impotriva mea de magnifica si de tine.
Apoi am mers la birou  si acolo mi-am dat seama ca nu mai am telefonul. Le-am spus colegilor ca mi-am pierdut telefonul, in ideea ca poate il va gasi cineva. Le-am spus ca cel mai rau imi pare de pozele de pe telefon, pentru ca aveam poze din concedii si poze de la ultima serbare de scolar, a fiului meu (de la sfarsitul clasei a 4-a), pe ca nu le-am descarcat pe calculator, deci le pierdusem definitiv. Ca sa nu punem la socoteala ca cine ajungea in posesia telefonului meu avea acces la toate informatiile din el (agenda telefonica, mesaje trimise/ primite si destinatarii/ expeditorii, apelurile pe care nu le-am sters, plus pozele care erau foarte personale – multe dintre ele erau poze de la cabana, cabana pe care vroiam s-o tin „secreta”).
Te banuiesc pe tine sau pe magnifica sau pe amandoi, ca ati pus-o pe colega cu HMI-ul sa-mi fure telefonul, pentru ca sa aveti acces la toate aceste informatii. Si stiati ca sunt vulnerabila, ca sunt intr-o perioada grea, si la serviciu, dar mai ales acasa.
Apoi, aceasta colega a venit la inmormantarea mamei mele, impreuna cu cea care ti-a furnizat tamponul igienic. Ca sa fie alaturi de mine in momentele mele grele, nu?
Ele au „filmat” pe toata lumea care a fost prezenta acolo, cum s-a comportat lumea, pe mine, cum m-am comportat eu in situatia aceea, probabil cati preoti au fost, cat de scump era cosciugul si alte lucruri de felul acesta, care fac parte dintre deliciile tale si ale celor din reteaua ta.
Asa, iar eu am trimis pentru colegi „pomana”, asa cum se cuvine. Aveam si cui, ce sa zic!
Colega cu HMI-ul chiar s-a implicat activ si a ajutat la impartirea pomenii la oameni. Mi-a placut ca ma ajuta, dar apoi mi-am dat seama ca in centrul atentiei ei erau genul acela de nevoiasi care stau in cimitir si asteapta cu sufletul la gura fiecare inmormantare si care sunt foarte insistenti, chiar obraznici de multe ori pentru ca nu asteapta sa li se dea, ci cer chiar ei, cer explicit, chiar si bani si nici macar nu au rabdare sa vina momentul cand se da de pomana, te abordeaza de la bun inceput si, de multe ori trebuie sa-i pui la punct pentru ca „sar calul” ajungand sa-i hartuiasca pe cei care chiar sufera dupa omul pentru care sunt acolo. Stiam de ei, le dadeam si lor, aveam chiar lucruri pregatite special pentru ei, bineinteles ca a incurcat si lucrurile alea, dar nu mai conteaza acum, insa nu m-am asteptat ca ei sa fie in centrul atentiei in momentul acela, pentru ca pana la urma, n-aveau nicio legatura cu mama mea. Atunci am crezut ca a facut doar o gafa, acum, insa, vad altfel lucrurile: mi-a povestit, anul asta, cred, la bucatarie, ca dupa ce nu va mai lucra in corporatie, ea vrea sa se ocupe de oamenii nevoiasi, sa-i ajute, sa-si dedice viata, lor, asa ca, prin prisma ideii asteia, cred ca ce a facut ea la mama mea, a fost intentionat. Deci a transmis mesajul ca oamenii aceia trebuie sa fie primii serviti, nu cei care venisera din respect pentru mama. Si ma cam deranjeaza ce-a facut.
A fost un singur preot, unul tanar, pe care-l pretuiesc pentru ca atunci cand am mers la biserica sa aranjez sa vina un preot sa oficieze slujba de inmormantare, preotul cu care m-am intalnit acolo, mi-a dat numarul de mobil al preotului tanar si mi-a zis ca o sa ma sune preotul cel tanar. Eu am ramas surprinsa, nu ma asteptam sa ma sune el. Si m-a sunat! Mi-a vorbit atat de frumos la telefon, ca a fost pentru mine o adevarata binecuvantare discutia cu el, nu m-a tinut mult la telefon, mi-a spus exact ce trebuia ca sa ma linisteasca, apoi mi-a spus sa iau o hartie si-un creion ca sa notez, ia el mi-a spus rar si apasat, punct cu punct, ce lucruri trebuia sa pregatesc pentru slujba. Si am pregatit exact ce mi-a spus dumnealui. Iar in timpul evenimentului, tot timpul a stat langa mine si m-a sustinut.
Nu am dat sfoara-n tara, n-am anuntat decat pe oamenii care am stiut sigur ca o pretuiesc pe mama. De exemplu, pe vecinii mei nu i-am anuntat pentru ca nu meritau sa stie si nici nu vroiam sa-i vad la inmormantare. Prin comparatie, de aceea nu vroiam sa vina nici colegii de serviciu. Au venit doar rudele apropiate, prietenii si colegii buni ai mamei mele. Am dat anuntul in „Drapelul rosu”, care era citit de destul de putina lume. Exact asa am vrut sa se intample. Pentru ca, la inmormantarea tatalui meu, care era mult mai cunoscut in oras decat mama, am dat anuntul in „Agenda”, care are multi cititori in Timisoara si au venit toti nepoftitii si toti neavenitii, unii n-aveau ce cauta la acest eveniment: venisera ca la spectacol, oameni care stiam exact ca-l sapau pe tata la greu, radeau, se bucurau ca se intalnesc si se puneau pe schimbat impresii (unii dintre ei cred ca se bucurau ca au scapat de tata, ca le statuse ca un ghimpe in coaste), unele asa-zise prietene ale mamei (una cu care statuse impreuna in gazda si o fura cu tot ce putea atunci cand mama nu era acasa, pentru ca pleca in cantonamente si juca meciuri in deplasare  – i-a furat bibelouri, mileuri, chiar si penele din duna pe care o primise mama, de la bunica, iar mama nu era bogata, adica statea cu chirie si tot avutul ei incapea in cateva geamantane) ne barfeau cu nerusinare. Colega mea de la Moisil, cea care imi luase dirigentia ii adusese pe elevii la care le fusesem diriginta in a 9-a si pe care-i luase ea din a 10-a, sa participe la tot spectacolul acela, fara sa ma intrebe pe mine daca vreau sa-i aduca pe elevi acolo, si nu vroiam (si intre ei erau care radeau, n-aveau ce sa caute acolo). Doi colegi profesori la Moisil, o profesoara (care acum lucreaza la Alcatel) si un profesor (profesorul era cel care m-a sabotat cu cursul de Oracle) au izbucnit in ras (!) cand au intrat in capela ca sa-mi prezinte condoleante (deci mai bine nu prezinti condoleante decat sa izbucnesti in ras inainte de a o face). Preotul care trebuia sa oficieze slujba s-a intimidat de numarul mare de participanti si de „lumea selecta” care era acolo, pentru ca erau universitari, fosti colegi, fosti studenti, incat n-a fost in stare sa tina slujba, a „lansat provocarea” asistentei, acestia „dadeau din colt in colt”, nimeni nu vroia sa ia cuvantul, ca doar venisera la spectacol (sau sa se dea in spectacol), nu sa tina discursuri si atunci, un coleg de catedra al tatalui meu, care a fost mai apropiat de tata, dar cu care tata nu mai era in relatii bune, insa se respectau, a avut curajul sa ia cuvantul si a vorbit foarte, foarte frumos (il apreciez mult si il respect pentru ce a facut). El a salvat situatia care devenise de-a dreptul penibila.
Si dupa spectacolul asta la care au participat si vecinii evident, ne-au barfit vecinii de mi-a stat mintea-n loc! Vecina „cea mai apropiata”, sotia vecinului care era prietenul nostru a spus despre mama si despre mine ca nu ne interesa de tata, el era la capela si noi puneam muraturi. M-am blocat cand am auzit asta. N-aveam timp sa pun muraturi nici daca as fi vrut (dar nu vroiam), cu toate demersurile care trebuiau facute si pe care le-am facut singura, nu m-a ajutat nimeni, am avut doar un insotitor si-atat. Nu m-a ajutat niciun vecin, nicio ruda, niciun prieten. Si la mama a fost la fel, adica tot singura am facut demersurile necesare. De aceea mi-am permis sa fac cum am crezut eu de cuviinta. Si de aceea nu am vrut sub nicio forma sa am parte de acelasi spectacol sinistru, ca la inmormantarea tatalui meu.
Bineinteles ca m-au comentat (cum ai facut si tu, probabil), au fost foarte revoltati foarte multi, dar nu m-a interesat absolut deloc. Stiam ca am facut exact ceea ce trebuia sa fac. Si parintii mei stiu ca am facut ceea ce trebuia sa fac, iar pentru mine e suficient atat.
Te priveste ce concluzii ai tras tu dupa ce fetele ti-au transmis informatiile care te interesau.
Si ca sa vezi cum sunt oamenii, ca nu esti tu singurul nemernic din lumea asta, vecinei „celei mai apropiate” i-am salvat viata. Ei erau proprietarii apartamentului de langa noi, cel in care stau maimutoii astia dirijati de mosi si de tine. Sotul ei plecase la tara, ea ramasese in casa cu bunica ei, dadusera drumul la foc in soba, tocmai ce ne facuseram instalatia de gaz, dar lasase cosul din spatele sobei obturat de o placa de metal (se practica lucrul asta ca sa tii soba calda mai mult timp, dar asta dupa ce se stingea focul; noi n-aveam o tampenie din asta la sobe, pentru ca e foarte periculos). Si de-odata auzim ca alearga cineva pe palier si auzim bubuituri, dar era vineri seara, adica pe la 10, daca nu ma-nsel si nu ne-am dezmeticit imediat. Ce se intamplase? Sotul uitase ceva acasa si s-a intors. Cand a intrat, sotia lui era cazuta in hol, langa telefon, in agonie, iar bunica era intinsa pe pat, in camera cu soba, teapana. El, saracul, fugea de la una la alta, nu stia pe care s-o salveze. Fugea pe palier si batea la noi in usa, sa il ajutam. El ii acorda primul ajutor sotiei, eu bunicii, iar ai mei au sunat la Salvare. I-am facut respiratie artificiala bunicii si masaj cardiac, nu stiam de cate ori trebuie sa suflu si de cate ori sa apas pe stern, ma concentram sa-mi amintesc ce vazusem la televizor, adica am aplicat raportul de de 3 cu 10, dar nu-i asta cel corect (4 cu 30 mi se pare ca-i cel corect, insa despre raportul asta n-am aflat decat dupa ce am urmat cursul de „Prim ajutor” de la noi de la lucru), in orice caz, cand am vazut ca i se umfla pieptul bunicii si ca a rasuflat adanc, am stiut ca rezultatul e bun: bunica respira. Apoi am deschis geamul in camera aceea (usa de la intrare era deschisa, deci intra aer de-afara). Pe urma am fugit sa-l ajut pe vecinul meu care era panicat pentru ca in incercarea de a-i desclesta gura cu un departator special pe care-l aveau in casa pentru ca fiul lor fusese elev la Sanitar, ii ciupise zona de sub limba si ii curgea sange din gura, sange cu care ea se ineca pentru ca era intinsa pe spate. Si horcaia ingrozitor, deci a fost pentru prima oara in viata mea cand am asistat la asa ceva. Atat de urat facea, incat se auzea pana in piata, cred, pentru ca noapte fiind, era liniste. El imi zicea s-o mangai pe mana, dar mi-am dat seama ca n-ajunge atat. I-am zis s-o ridicam in fund, sa-i curga sangele din gura pentru ca se ineca cu el. Asa am facut, ea era tot inconstienta, dar, dupa ce si-a revenit si am vorbit cu ea, mi-a zis ca ma auzea, mi-a reprodus ce-i spuneam eu in momentele cand nu era constienta. Sotul meu a adus de la noi de-acasa o instalatie de respirat cu tub cu oxigen, la indemnul tatalui meu, din acelea care exista pe salvare (facusem rost de tub de pe o salvare, pentru ca tata era bolnav de plamani si facea oxigenoterapie acasa, tubul acela trebuind practic casat, dar pentru noi fiind bun) si i-am dat oxigen, probabil ca asta a facut-o sa-si revina un pic, dar horcaia in continuare si era tot inconstienta. Am auzit sirena salvarii si i-am spus ei ca se aude salvarea, sa reziste. Tata tinea lumina aprinsa pe scari (tata, saracul, abia se tinea pe picioare fiindca era bolnav), sotul coborase in strada si le facea semne cu mainile celor de pe Salvare, ca sa stie exact unde sa opreasca, si i-a condus repede la apartamentul vecinilor. Am tinut perfuzia, baietii de pe Salvare (de la Pompieri) i-au pus perfuzia. Erau tineri, dar profesionisti, un pic panicati si ei, dar foarte prompti si lucrau „ca la carte”. Au ramas impresionati cand si-au dat seama ce facuseram noi pana sa vina ei (Salvarea a venit foarte repede, locuim aproape de Pompieri si avem noroc cu ei), ne-au felicitat, au vazut despartitorul de maxilare care face ca victima sa nu-si inghita limba (sotul ei n-a putut sa-i introduca despartitorul in gura pentru ca isi inclestase dintii si-l musca de mana in timp ce el incerca sa-i faca manevra asta, asa a si ranit-o), au vazut instalatia cu tubul de oxigen si ne-au intrebat cum de avem asa ceva acasa, le-am explicat, si ne-au zis ca interventia noastra a fost capitala. Ne-a parut bine, dar tremuram ca varga. Le-au luat, le-au dus la spital, le-au evaluat, le-au mai „upgradat” un pic acolo si le-au dat drumul acasa in aceeasi noapte.
Deci asta-i vecina care ne barfea, una dintre informatoarele mosilor pe perioada procesului.
Ce m-a frapat atunci a fost ca niciun alt vecin n-a intervenit. Au auzit toti, ca era groaznic zgomotul, iar noi alergam pe scari, pe palier, dar au stat toti inchisi in case. Si vecina asta avea alte „prietene” vecine, decat mama si cu mine. Nici asistenta medicala din capatul palierului, cea care e administratoare, n-a intervenit. Nimeni. Doar noi. Asta m-a socat de-a dreptul. Si acum cand ma gandesc, ma socheaza lasitatea si indiferenta oamenilor. Nu inteleg cum nu se pot gandi ca pot sa fie ei insisi in rolul victimei? Le-ar placea ca in situatia aia sa nu-i ajute nimeni? Sa stea toti inchisi in casa, asa cum au stat ei?
Sau daca li s-ar intampla pe strada un accident, n-ar vrea ca oamenii care trec pe-acolo si nu ii cunosc, le sunt straini, sa le sara in ajutor? Ar vrea, normal. Dar atunci si ei trebuie sa le acorde ajutor altora cand acestia au nevoie de el.
Banuiesc ca absolut tot ce ai vrut tu sa afli, ai aflat, fara limite, ma rog, mai putin lucruri intime, sau poate ai aflat si din astea, de exemplu, putea sa-ti spuna cand sunt in perioada menstruatiei, ca stand tot timpul la birou, putea sa observe si astfel de lucruri, care sunt sigura ca te intereseaza, tin de specificul muncii noastre. Nu de alta, dar ca sa nu le enervezi pe colege in perioada aceea, sa nu le suprasoliciti la locul de munca. Sau, poate ca sa le analizezi comportamentul si in acea perioada, mai stii? Poate faci studii de caz pe tema asta.
Ea este genul de persoana care nu-si asuma responsabilitati, intretinuta de parinti (si la 30 de ani), a carei mama face totul in casa, probabil ca isi face doar curatenie in camera ei (sau, nu?), n-o prea intereseaza nimeni si nimic, care nu-si respecta parintii. De ce spun asta? Pentru ca in timpul liceului chiulea mult, fara sa-i spuna mamei, bineinteles, facand-o de rusine la sedintele cu parintii, nu invata, lua note mici, vroia sa iasa in evidenta cu orice pret (s-a tuns zero), se cearta cu parintii si este obraznica cu ei (de la ea stiu, asa cum stie si ea, tot felul de lucruri despre mine). S-a lasat de facultate dupa 1 an si a plecat in Spania impreuna cu prietenul ei, unde au stat un an sau doi, nu mai retin, el la munca, ea, in vacanta. Acolo i-ar placea sa traiasca, dar isi inchipuie ca viata este o vacanta. Si cred ca n-a auzit de problemele spaniolilor (lipsa locurilor de munca, problemele de separare a Cataluniei). Daca ar fi razboi in Romania, ea n-ar sta aici, sa moara. Ar fugi. „Unde?”, o intreb. „Oriunde”, imi raspunde. Pai peste tot sunt probleme de tot felul, unde sa fugi? Apoi s-a intors in tara, sau a mai fost un pic in turneu prin Europa. apoi s-a angajat la Receptie, aici, la noi, a facut Academia tehnica, tot la noi si de vreo 6, 7 ani, e colega mea, e tester 2, ca si mine. A fost avansata dupa 3 sau 4 ani. Intre timp, a facut si o facultate, si-a dat si licenta, s-a casatorit. Nu stiu ce aspiratii are de acum inainte daca e dispusa sa faca ceea ce face.
Daca stai cu ea de vorba iti dai seama ca n-are nicio parere proprie despre nimic, iti vinde parerile altora, ale mamei, ale tatalui, probabil parerile mele le vinde alor ei. Ea nu cunoaste niciun lucru in profunzime. Vorba profesorului meu de Mate din liceu: „Mai, fata palida. Ai si tu o idee si si aia e fixa.”. Asa si ea, prinde din zbor parerea cuiva despre ceva, si ti-o serveste obsesiv, cu aceleasi cuvinte. Repeta de mai multe ori, una dupa alta, aceeasi idee. Iti dai seama ca a preluat-o de la altcineva, pentru ca mai multe lucruri despre domeniul pe care il abordeaza, nu stie. E clar ca are cateva idei disparate, pe care le mai serveste din cand in cand, sa para ca stie sa faca conversatie.
Am cunoscut mai multi oameni de felul acesta. Eu nu inteleg ce vor transmite acesti oameni, copiilor lor. Ca ei au capul gol. Si cum vor castiga respectul copiilor lor?
M-a impresionat un coleg de-al meu de clasa, de liceu, care atunci cand a fost intrebat de alt coleg de ce invata el la toate materiile, ca importante sunt doar Mate, Fizica si Romana, acesta i-a raspuns: „ca sa stiu ce sa le spun copiilor mei”. Mi s-a parut foarte matur raspunsul lui, pentru un elev de liceu. Si era si foarte dragut colegul, sportiv si jucator de „Go” – un joc de inteligenta, asemanator sahului, dar cu jetoane in loc de piese. Imi amintesc ca juca Go, cu colegul lui de banca, in timpul unei ore. Tabla de Go era pusa intre scaunele lor, noi avand la liceu, banci de scolari, la care se rabatau scaunele. Profa l-a ridicat pe unul dintre ei, la raspuns. Baiatul, luat prin surprindere, a ridicat scaunul uitand de tabla de Go. Aceasta a cazut cu zgomot (era din carton, dar s-a auzit o pleznitura), urmata de piese, care fiind din plastic, mai usoare si cazand pe rand, au facut un fel de melodie cand au ajuns fiecare din ele, pe podea. Am izbucnit toti in ras, atunci s-a prins profa ce faceau ei. Oricum erau draguti, baieti destepti, jucau jocuri inteligente in timpul orelor, nu „rupeau netul”. Erau si atenti la ora, dar mai faceau si cate o mutare de Go.
Tatal ei, impreuna cu prietenul ei i-au construit si o cabana la munte. Ea este in centrul atentiei tuturor celor din familia ei. Deci, practic, are cam tot ce-si doreste momentan.
Nu stiu de unde i-o fi venit ideea cu cabana, ca nu e o impatimita a muntelui. Eu, de pilda, sunt un om care iubesc muntele, sunt un om care am facut trasee grele de cand eram la gradinita, chiar trasee grele pe timp de iarna. Am mers cu rucsacul pe munte, am dormit in cort, am facut trasee de alpinist incepator, fara sa fi practicat alpinismul vreodata. De aici provine dorinta mea de a avea o cabanuta la munte, pentru ca acolo ma relaxez eu. Pentru mine, muntele este un panaceu pentru suflet. Marea, la fel, doar ca e cam departe.
Cred ca e obisnuita ca altii sa faca lucrurile in locul ei, ea nu prea simte ca ar avea vreo obligatie fata de cineva.
Cred ca mama ei sta cateva luni in Anglia, la fratele ei, sa-l ajute cu cresterea copiilor intentionat, ca s-o oblige pe ea sa-si asume responsabilitati, pe care ea nu si le asuma oricum. Daca va aparea si un copil, se asteapta ca sa-l creasca mama.
Cred ca preocuparea ei de baza in timpul liber aste folosirea tuturor facilitatilor pe care le ofera internetul.
Si ea stie unde locuiesc, unde am cabana, s-a interesat chiar de pretul pamantului in zona aceea. Stie ce probleme am cu vecinii de la cabana, in general ce dificultati am intampinat la cabana.
Stie ca locuiesc intr-o casa veche, cu curte interioara, o fosta casa nationalizata. Stie ca am fost in proces cu cei care au revendicat casa, si care au castigat-o in instanta, desi n-au fost proprietarii acestui imobil niciodata.
Pe colegii pe care i-am descris pana acum (colega de banca, colegul din Oradea si colegul cu simularea) ii banuiesc de un joc de teatru mult mai parsiv, regizat de tine. Cei doi baieti pe care tocmai i-am mentionat fusesera avansati tester 2, dupa 2 sau 3 ani, oricum nu dupa 6, ca mine. Ma umileai evident prin aceste avansari care aveau loc mai repede decat avusese loc avansarea mea pentru ca n-aveau motive clare de avansare decat acela ca „asa vroiai tu”, aveai grija ca eu sa rulez specificatii facute de ei sau sa le fac review-uri, ca sa-mi dau seama ca erau mult sub nivelul alor mele si sa inteleg foarte clar ca avansarile se fac pentru ca asa vrei tu, si nu pe motive de competenta.
Ca sa-mi dai inca o „lovitura sub centura”, trebuia s-o avansezi pe colega de banca, care, la vremea cand ai avansat-o inca nu avea studii superioare, acelea atat de importante pentru tine in ceea ce ma privea sau, dimpotriva, neimportante, pentru ca n-au contat (stiu, ai vrut doar sa ma intimidezi). Si n-aveai pe ce baza s-o avansezi. Ai fi putut s-o avansezi fara nicio baza, ca si pe ceilalti dar ai vrut sa-ti bati joc de mine maxim, sa ma umilesti maxim. Si ce-ai facut atunci? Ne-ai impartit in echipe in care, chipurile, colaboram ca sa facem lucruri mai consistente. Eu faceam echipa cu colega de banca si ne-ai dat 2, 3 saptamani pentru asta, nu mai stiu exact. Timp in care noi trebuia sa gasim solutii cum sa faca ea SSTS-ul pentru MSE, care era maroc (adica mare) si foarte consumator de timp. Am ajuns de aproape ne-am certat atunci pentru ca ea imi cerea solutii, eu spuneam una, de pilda, la care ea imi tot comenta, se tot sucea si se rasucea. Ajunsese sa-mi ceara socoteala pentru solutiile pe care i le dadeam, ca si cand eu trebuia sa-i dau proba competentei mele, in sensul ca trebuia sa-i explic si cum se implementa fiecare solutie pe care i-o dadeam.
M-a cam iritat atitudinea ei, mai ales ca trebuia sa-si bata singura capul si cu gasirea solutiilor, si cu implementarea lor. Dupa ce ca o ajutam, mai „facea si pe tipa” cu mine. De fapt, ea avea nevoie de solutiile mele si de ideile mele de implementare a solutiilor, ca sa auda cei doi colegi mentionati putin mai sus. Discutiile au fost inainte de vacanta de Craciun. Apoi, dupa Revelion, „s-a incordat” ea, a facut overtime, a lucrat si acasa, a venit sambata la lucru si a scos un SSTS foarte automatizat, la care i-au facut review cei doi baieti. Review-ul a tinut cateva zile, ca SSTS-ul era mare. Atmosfera in birou era tensionata pe toata durata review-ului pentru ca o luau pe colega „la bani marunti”, o chemau sa le explice tot felul de detalii, parca ei erau profesorii (mai ales cel din Oradea), iar ea, eleva prinsa pe picior gresit, ea poza in victima, atat de convingator incat eu mi-am asumat rolul de aparatoare a ei, contrandu-ma cu colegii care tot insinuau faptul ca o sa-i dea „F”-uri. Si mie-mi parea rau de ea, credeam ca ea singura facuse SSTS-ul acela. La vremea aceea eu credeam ca baietii care-i faceau review o desconsiderau pe colega si credeau ca eu am facut SSTS-ul acela in locul ei, avand in vedere ca inainte de Craciun impartasiseram idei de automatizare si de implementare.
M-am uitat si eu peste SSTS-ul acela si mi s-a parut un salt calitativ urias in abilitatile ei de a scrie SSTS-ul respectiv. Atunci nu am putut sa fac conexiunea, pentru ca nu stiam in ce stil automatizeaza colegul din Oradea, care e adeptul sheet-urilor de parametrizare imense si al buclelor, de te-apuca disperarea daca rulezi SSTS-urile lui.
El foloseste bucle ca sa-si arate maiestria pe care crede el c-o are in programare, si-i baga in ceata pe toti cei care nu stiu sa scrie bucle imbricate (adica una-n alta). Aceia raman profund impresionati de cat de expert e el. Cred ca de-aia l-i si facut „expert”, expert in bucle sau in cicluri, ca in programare se numesc si asa.
Si, la evaluarea mea, ti-am spus ca sunt impresionata de SSTS-ul colegei si ca eu n-am ajutat-o deloc in afara discutiilor de dinainte de Craciun, l-a facut singura. Am simtit ca e de datoria mea sa-ti spun, pentru ca s-o evaluezi corect si sa nu crezi c-am ajutat-o eu. Tu erai deosebit de satisfacut. Iti dadeam din nou feedback, fara sa vreau, pentru „regia ta artistica”.
Ai avansat-o tester 2, asa cum sunt si eu (pe ea, nu stiu, dupa 3 sau 4 ani).
Dupa aceea am avut ocazia sa rulez  un SSTS automatizat, al colegului din Oradea si sa vad similitudinea intre cele 2 SSTS-uri.
Am crezut ca ea s-a inspirat din SSTS-ul lui, adica am crezut ca a aplicat reteta lui, dar iti trebuia ceva perspicacitate si putere de intelegere si pentru asta.
Acum cred altceva, colegul din Oradea a facut SSTS-ul, in timpul vacantei de Craciun si dupa aceea. Apoi practic si-a facut review impreuna cu colegul cu simularea si au pus-o pe ea sa mai corecteze ce mai era de corectat sau sa imbunatateasca SSTS-ul, ca doar nu era sa nu faca nimica si sa devina tester 2!
Toti acestia trei au jucat un teatru foarte convingator iar eu ti-am dat garantia ca ai obtinut exact efectul pe care l-ai scontat cu „regia” asta, prin care m-ai umilit grav, inca o data si prin care ai sperat ca relatia mea cu colega sa se sudeze mai tare, sa ne faca mai confidente, adica pe mine fata de ea.
Deci, dupa cum vad, ai speculat la maximum orice informatie ai avut despre mine: in cazul asta, capacitatea mea de intr-ajutorare.
Nici eu nu mai stiu cate stie colega si ce stie, dar cred ca furniza rapoarte zilnice.
Am impartit aceeasi camera in „team building”-uri si, acum sunt convinsa ca ea a avut un rol precis in aceste TB-uri.
Privind retrospectiv, imi amintesc ca in primul TB in care am fost, ea pierdea timpul prin camera, iar colega cu HMI-ul avea grija sa ma tina ocupata afara, sa n-o surprind pe colega de banca in camera, facand ceva? Ce-i cerusesi sa faca? Sa-mi scotoceasca prin bagaje si sa caute ce? Obiecte de lenjerie intima (mi-a insirat pe pat chilotii si bustierele, le-a fotografiat si ti-a trimis fotografia?), obiecte de igiena personala (vroiai sa stii ce marci prefer?), hainele murdare (pe care sunt obisnuita sa le pun intr-o punga separata, ca pe munte?), sau ce? Cand a terminat „operatiunea Cobra” a iesit si ne-am facut poza, cele trei, aghiotantele tale si cu mine. Ele vroiau poza. Dimineata m-am trezit mai devreme si am iesit din camera, sa ma plimb, ca sa n-o trezesc pe colega. M-a luat in primire prietenul tau, colegul tau de camera, administratorul de retea. Vroia sa vada ce fac. M-am dus sa ma plimb prin sat.
In al doilea insa, cred ca a crescut miza. A trebuit sa faca ceva atat de urat, incat nici n-a stat pana la sfarsitul TB-ului. A plecat mai repede cu o zi. Pe principiul „loveste si fugi”.
Ai aplicat si tu principiul asta cand ne-am mutat din modulara la Optica exact in luna cand era ziua mea, nu stiam care-s rosturile pe-aici si speram sa scap de serbarea de ziua mea, tu ai avut grija sa „dai sfoara in tara”, atunci „s-a pregatit” colega tarfulita, iar tu ti-ai luat doua saptamani de concediu, ai mers la schi exact cu o zi inainte de ziua mea, pentru ca stiai ca asa procedez, aduc ploconul cu o zi inainte, ca sa scap de obligatii si imi iau concediu de ziua mea, ca sa-mi revin dupa ce mi-am achitat obligatiile si au venit toti gretosii care ma injunghiau pe la spate, sa ma pupe si sa-mi ureze de bine. Aghiotanta ta s-a achitat cu succes de sarcina trasata de tine, a observat cu atentie toata situatia penibila care s-a creat, ca sa-ti poata transmite tie „minut cu minut”, a stat tot timpul langa mine ca sa-mi urmareasca reactiile si sa-mi creeze impresia ca e de partea mea, dar nu ma ajuta cu absolut nimic, zicea da, da, da, da, dar nu facea nimic.
Sa-ti amintesc ce s-a intamplat atunci, ca si aici ai avut o contributie subliminala.
Am comandat pentru colegi, un pranz, pe care cei de la firma de catering ni l-au adus aici. Se stia ca-i ziua mea, ca doar adunasera banii. Le-am trimis un mail colegilor, in care le-am zis care-i locul de adunare, care-i ora si le-am spus ca ii astept pe cei care vor sa ma ajute, sa coboare la bariera. Rezultatul a fost ca niciun coleg de-al meu, de echipa nu m-a ajutat (poate cu exceptia unuia, ca nu-mi amintesc exact), in schimb m-au ajutat colegii din echipa „vecina si prietena”. Apoi, am adus sus toate cele si colegii asteptau sa fie serviti, erau adunati intr-un grup galagios, radeau si asteptau sa se astearna masa, de parca ei erau sarbatoritii, iar eu eram organizatoarea poetrecerii. M-au ajutat cateva colege, majoritatea din cealalta echipa, colega mea de banca m-a intrebat daca sa ma ajute, dar n-avea nicio tragere de inima, n-avea nici o intentie de genul acesta, se arata foarte preocupata de o eroare pe care musai atunci era sa o analizeze.
Bun, am pregatit protocolul la niste birouri, crezand ca ne vom aduna in jurul lor si vom face „gramada organizata” acolo. Alte birouri, nearanjate, erau in locul in care se adunasera comentatorii. Ce s-a intamplat mai departe? Si-au luat portiile si s-au dus la birourile goale, unde au incins o „hora”. Adica sarbatorita si cei care se simteau sa stea in preajma mea am ramas naibii la birourile aranjate, pe care erau si tavi cu prajituri, si sucuri, iar ei, „baietii de gasca” faceau opinie separata, ostentativ si de prost gust. Unii erau chiar cu spatele la mine, deci eu eram cantitate neglijabila pe-acolo, un pretext de nebagat in seama pentru claca lor.
Dupa ce au terminat pranzul din caserole, au trimis o fata sa ia o tava sau doua cu prajituri, sa le duca si la masa lor, ca „ar fi mancat si gura lor ceva”.
Cel care intretinea atmosfera in grupul separatist era cel mai proaspat promovat in functia de „test coordinator”, adica cel care se crede mascul alfa, beta, gamma, delta. El era „sufletul petrecerii”.
Deci, tu ai mers linistit la schi, ca sa nu ti se reproseze implicarea directa, in timp ce oamenii tai si-au indeplinit misiunea de a ma sabota si in timpul obligatiei de a-mi serba ziua de nastere cu colegii.
Revin. Ce i-ai dat sa faca colegei de banca, de-a determinat-o sa „o taie” din TB si, de-a lungul timpului, de atunci incolo, sa aiba din cand in cand o atitudine de vinovatie, de parca se simtea „cu musca pe caciula”, de parca ea facuse ceva oribil, ceva ce nu facuse nimeni din echipa in afara de ea si care ma privea pe mine? Ma fotografiase in timp ce dormeam? Ti-a raportat daca dorm pe stanga, pe dreapta, pe spate, pe burta, daca sforai, daca vorbesc in somn? Ce putea sa urmareasca?
M-am tot gandit si am ajuns la o singura concluzie.
Probe de urina si de scaun nu putea sa preleveze si, daca-mi amintesc bine, in ambele TB-uri eram „in acea perioada a lunii”. Dar eu nu fac caz de asta, am facut si sport in perioada asta (asa m-a invatat mama), am fost si pe munte in perioada asta, si la mare, deci nu cred ca „s-a prins” cineva, de chestia asta, mai putin colega de camera. Asta trebuie sa fie smecheria! Ca n-avea ce alte secrete sa-ti vanda, despre mine. Ti-a furnizat tampoane folosite de mine, din cosul de gunoi de la baie. Ce sa faci cu ele? Esti normal la cap? Om de vreo 35 de ani pe vremea aceea (acum ai vreo 40)? Baietii, incepand de la varsta pubertatii trebuie sa stie despre lucrurile astea pentru ca orice femeie normala trece prin perioadele acestea in fiecare luna., mamele lor, surorile lor, femeile din viata lor. Tine de fiziologia femeii. In jurul nostru, printre noi sunt tot timpul femei aflate in aceasta stare, chiar cea care ti-a furnizat dovezile astea trece prin exact aceleasi momente, sotia ta, colegele, prietenele, vecinele, alte femei din viata ta. Aveai nevoie de lucrurile astea ca sa te poti uita „de sus” la mine?
Ti-ai pus tu amprenta personala pe vorba aceea care spune ca, daca urla seful la tine, pentru ca sa faci fata momentului, sa nu te lasi intimidat, imagineaza-ti-l ca sta pe WC. Si atunci nu te mai complexeaza atitudinea lui dominanta fata de tine.
Ma intreb ce fel de barbat esti tu si ce fel de femeie e cea care ti-a satisfacut curiozitatea asta si, implicit, dorinta de a ma privi pe mine cu dispret, ca doar „stii atatea despre mine, nu?”, mi-ai vazut si secretiile.
Cel mai simplu, cand faci un rau cuiva, sau inainte de a i-l face, este sa te pui tu in pielea celui caruia ii faci raul, sa vezi daca tie ti-ar place sa ti se faca acel rau. Se numeste empatie. Voi doi, protagonistii principali ai scenei acesteia grotesti, de bolnavi la cap ce sunteti, nu aveti capacitatea de a empatiza cu cineva.
Te-ai bucurat doar tu, sau ai impartasit si cu altii, de exemplu cei trei baieti din echipa, aceia care „te ajuta tot timpul”, dupa cum chiar tu mi-ai spus cand ti-am reprosat ca intri in birou si discuti doar cu ei, ca si cand restul am fi fost niste ciurucuri, iar ei ar fi fost niste oameni de nadejde, pe care tu te puteai baza oricand, in orice imprejurare, deci si in asta.
La cei trei baieti deja mentionati se mai adauga unul: test coordonatorul „alfa, beta”, care e „pasionat” de fotografie (cuvantul asta nu s-a inventat pentru voi, pentru niciunul si niciuna din reteaua ta), care facea fotografii la peisaje (rasarit asu apus de soare in lanul de cucuruz cules), mie, privita din spate (ii placea fundul meu probabil si vroia sa-l studieze cu atentie, in liniste). Acesta sigur a fotografiat „captura”, ca sa savurati si mai tarziu imaginea sau s-o aratati cui trebuia sa ma mai dispretuiasca pe mine.
Nu pe mine m-ati facut de ras, secretiile unei femei in acea perioada, sunt aceleasi ca si consistenta, culoare, miros, depinzand de momentul din cadrul acelei perioade, in care se produce secretia. Pe voi v-ati facut de ras. Si trei din cinci principali erati si casatoriti la vremea aceea. Ce sa inteleg, ca nu erati satisfacuti in viata voastra intima si cautati satisfactii penibile, in exterior? Sunt tot felul de ciudati pe lumea asta. Si voi faceti parte dintre ei. Nu-i o lauda.
Bineinteles ca le banuiesc si pe sclifosita, si pe magnifica, si pe colega cu HMI-ul, si pe protejata magnificei, de implicare, le banuiesc ca au dus munca de convingere cu protagonista principala si i-au sustinut-o moral pe tot parcursul TB-ului si dupa aceea.
Si voi, acestia „bagati pana-n gat”, chiar ati facut „team building”, unul paralel cu al nostru, secret si foarte murdar. Ca si caracterele voastre.
Nu mi-e usor sa scriu lucrurile astea si nici n-am fost profesoara de Biologie, ca sa fiu mai familiarizata cu impartasirea cu altii, a acestor realitati care fac parte din viata noastra pana la urma, dar sunt considerate „subiecte delicate” pe care nu ti-e usor sa le discuti nici cu doctorii, daramite sa le impartasesti mai multor oameni care iti sunt straini.
Dar daca voua nu va e rusine de ce ati facut, nu vi se pare ca e sub demnitatea unui barbat sa faca asa ceva si sub demnitatea unei femei sa faca asa ceva, de ce sa-mi fie mie rusine sa va arat cu degetul? Pentru ca am avut ghinionul sa fiu eu, victima voastra?
Toti cei care ati participat activ sau pasiv la porcaria asta sunteti niste mizerabili, niste scursuri, niste jeguri, nu meritati sa fiti numiti oameni.
De fapt sunteti deficitari la toate capitolele: intelect, educatie, caracter, plan emotional.
Scopul era sa ma discreditezi pe mine, sa ma umilesti cu orice chip, sa ma faci de batjocura celor din echipa mea si a prietenilor tai intimi probabil, gen vecinul tau de duplex, mafiotul de la Airbag-uri? Si culmea e ca voi trei, astia mai cocotati in functii, sunteti toti casatoriti. Si alti coechipieri, doar ca voi ati dat tonul („Tonul face muzica!”). Aveti si copii.
Cum credeti ca vor reactiona sotiile voastre cand vor afla cu cine isi impart ele viata, cine le cunoaste secretele, intimitatile. Pai si lor, in caz de neintelegere conjugala, puteti foarte simplu sa le faceti acelasi lucru. Sau credeti ca ele n-o sa gandeasca asa? Exact asa vor gandi, va spun sigur! Sau copiii vostri credeti ca ar fi mandri de tatii lor? Voi ati fi fost mandri de tatii vostri daca ar fi facut asa ceva?
Sunt niste limite peste care, daca de consideri fiinta umana, n-ai dreptul sa treci sub nicio forma!
Si asta nu tine de educatie, de mediul din care provii, de experientele traumatizante pe care le-ai trait in copilarie, de pregatire. Tine de bunul simt. Pe care il ai, sau nu-l ai. Iar daca nu-l ai, n-ai cum sa-l dobandesti vreodata.
Eu sunt convinsa ca parintii colegei mele sunt oameni cumsecade, care si-au crescut copiii (colega are un frate mai mare) transmitandu-le aceleasi valori. Nici nu pot sa-mi inchipui ce va fi in sufletul lor cand vor afla ce a facut fiica lor, aceea pentru care s-au sacrificat toata viata lor, de cand a aparut ea pe lume. Sau sotul ei, pentru ca s-a casatorit de curand. Oare el er vrea sa-si imparta viata cu o astfel de femeie, care sa fie mama copiilor lui? Si ce i-ar invata ea pe acesti copii?
Tu ce-o s-o inveti pe fetita ta? Sa faca ce faci tu? Sa te ia pe tine drept model in viata? Asta ii va asigura succesul in viata? Si fericirea? Fericirea e o notiune abstracta pentru voi. N-o s-o cunoasteti niciodata. Toti oamenii ne intrebam ce inseamna fericirea? Unii chiar o traim, mai mult ca sigur ca suntem alesi, suntem niste privilegiati ai sortii, altii filosofeaza despre fericire, altii isi inchipuie ca au avut in viata momente de fericire, adica incearca sa o defineasca prin prisma propriilor trairi, dar, din pacate se amagesc in momentul in care incep sa caute o definitie pentru fericire. Cei care o ating, stiu exact ca o traiesc, o traiesc de-a dreptul, o percep cu toate simturile. Nu stim din care categorie facem parte (daca am gasit-o, sau nu), dar o cautam toata viata. Insa cei care o gasim, stim sigur ca am gasit-o. Simtim asta cu toata convingerea. Ceea ce pot sa va transmit eu celor implicati in mizeria asta, este ca nu veti atinge fericirea, in viata asta, cel putin. Asta si meritati.
Nu sunteti capabili de sentimente profunde si de-aia sunt absolut sigura ca nu veti fi fericiti niciodata. Si ar trebui sa stiti ca totu-n viata se plateste. Veti plati si voi. Scump.
Alt coleg din echipa de sabotori este absolvent al Liceului „Grigore Moisil”, acelasi liceu pe care l-am absolvit si eu si face parte dintr-o clasa de elevi de care fostii lor profesori de la liceu, nu vor sa-si aminteasca deoarece, atunci cand erau in clasa a 12-a si-au batut joc de profesoarele lor de Limba romana si de Informatica, etichetandu-le drept tarfe si postand anunturi matrimoniale, pe Internet, in numele lor, dar scrise de ei. A fost un scandal monstru atunci si ar fi meritat sa fie exmatriculati in clasa a 12-a. Daca s-ar fi intamplat acel lucru, n-ar fi fost coleg cu mine acum si nu m-ar fi sabotat, asa cum o face. Nu mi-a fost elev, sau nu-mi amintesc eu, de el, dar am predat in scoala, la vremea aceea, deci ii stiu. E genul de cocalar, cu casa si Mercedes si plin de aere.
Un Alt sabotor este un individ care are exact aceeasi varsta ca si mine, pentru care am fost mentor. Omul, din pozitia de „invatacel” isi batea joc de mine, mentorul, care il invatam lucrurile de care avea nevoie in munca de tester. E fost profesor de liceu, de Informatica si colaborarea noastra a fost un fiasco. Dupa ce ca-i dadeam totul „mura-n-gura”, nu facea ce-i dadeam de lucru, nu citea documentele pe care i le dadeam sa le citeasca, facea pe neajutoratul tot timpul, vorbea in onomatopee, nu intelegeam ce vrea. Ma presa ca a terminat ce i-am dat de facut, ca sa vin la calculatorul lui, sa-l dadacesc ca pe un copil. De pilda, dupa ce i-am prezentat SSTS-ul care testeaza luminile principale, i-am cerut sa faca un SSTS nou, in care sa-si aleaga el una dintre lumini si sa faca un singur test case, cel de baza, care testeaza indicatorul respectiv in cazul normal de functionare. Avea model, n-avea decat sa se mobilizeze putin, n-avea limita de timp, nu-l stresam deloc. Am avut grija sa-i pun pe masa din prima zi, un echipament de testare functional, sa-i explic cum sa se orienteze in simulare, ca sa aiba timp sa inteleaga cu ce ne ocupam si sa vada asta la modul concret, practic. Eu testam o functionalitate de safety, aveam deadline, ii dadusem ceva concret de facut si-l lasasem sa cerceteze. Dupa vreo 2 ore, ma cheama la biroul lui, desi ii spusesem ca are toata ziua la dispozitie, ca eu am de lucru si-mi spune sa-i dau alt task, ca el l-a facut pe primul. Mi-a picat fata, nu intelegeam cum putea sa termine. Cand imi arata ce a facut, vad ca scrisese o singura linie in Excel, in care activase indicatorul. Atat. Nu-mi dadeam seama daca-si bate joc de mine, sau nu-l duce capul. Ii mai explic o data si-l las.
Ma cheama din nou, dupa ceva timp, scrisese mai mult dar n-avea nicio treaba cu regulile de scriere, cu completarea tuturor datelor pe care trebuia sa le completeze folosind modelul. Deci el avea pretentia sa-i explic ca unui copil. A trebuit sa-i spun explicit, cum trebuie sa coloreze test case-urile, desi avea modelul. Mi se parea ca o face intentionat, nu intelegeam ce urmareste. Un lucru facea foarte bine: ma urmarea la bucatarie cu consecventa.
Alta data i-am dat de lucru, a lasat lucrul neterminat, fara sa ma anunte si cand m-am dus sa-l verific, mi-a zis nu a terminat si nici nu termina, ca el pleaca la dentist. Bun.
A primit de testat SSTS-uri in timp ce eu eram in concediu, nu mai avea dadaca langa el, iar cand m-am intors din concediu, am constatat ca nu testase tot ce primise, trebuia sa iau la puricat fiecare SSTS pe care-l rulase el, sa completez in locul lui tot felul de lucruri, sa fac modificarile in locul lui.
Am stat peste program nu-stiu-cate ore, din cauza lui si m-a enervat de nu-stiu-cate ori.
Ai venit, si atunci, sa-mi iei pulsul. Eram o caruta de nervi. Ti-am zis ca omul este in plop, plopul in spatiu si spatiul intr-un mare Univers. Te-am intrebat daca tu l-ai angajat. Mi-ai zis ca da. Te-am intrebat cum a trecut  de testele de angajare, ca n-avea cum sa le rezolve. Mi-ai spus ca a stiut. Cum naiba? Era sub nivelul marii! Ti-am spus ca e imposibil! Insemna ca cineva ii daduse testele rezolvate, ca altfel, n-avea cum. Ai cascat ochii la mine, atunci.
Apoi te-am vazut la locul de fumat, cum ii chestionai pe colegi in legatura cu conflictul dintre mine si invatacel. Adica, practic, ma denigrai pe mine, o data ca ma tratai cu lipsa de incredere si, deci, lipsa de respect si in al doilea rand, ca ma umileai in fata colegilor demonstrandu-le ca nu dai doua parale pe ce-ti spun eu, dupa ce ca eu il suportam pe nepriceput, cu toata indolenta si impertinenta lui. Deci, mi l-ai bagat pe gat intentionat. Doar eu nu fusesen mentor in echipa, toti colegii avusesera rolul acesta si stiai ca nu pot sa-l refuz, ca era incorect fata de colegii de echipa, stiai ca nu-mi doresc sa fiu mentorul nimanui pentru ca eu n-am avut niciun mentor in aceasta companie, dar ai angajat omul perfect care sa ma saboteze din pozitia de incepator caruia eu ii sunt mentor. Eu nu i-am dat lui feedback, pentru ca ar fi trebuit sa-i dau feedback negativ si sa fie concediat, in schimb sunt absolut convinsa ca el mi-a dat mie, feedback negativ.
M-am pomenit ca vine la mine cu cadouri, flori scumpe, cutii cu bomboane de ciocolata. Am avut niste meciuri cu el! Stii ce trebuia sa fac? Uite, acum m-am prins! Sa-ti aduc tie florile si ciocolata, sa te vad cum ai fi reactionat tu la toate astea? Imi pare sincer, rau, ca nu mi-a venit ideea asta, mai ales ca faza cu cadouri s-a repetat de am ajuns sa ii duc cadourile pe birou, ca am vazut ca cu vorba buna n-a mers.
In timpul perioadei de proba a facut cursul de puericultura, si-a luat concediu paternal, sau medical, nu mai stiu, a stat o luna si jumatate sau doua in concediu (din cele 6 luni de proba), in orice caz, cand s-a terminat perioada lui de proba, n-am putut sa-i dau feedback, habar n-aveam ce-i poate capul. Ma fentase tot timpul. O data l-am luat tare, am ridicat tonul la el si l-am pus la punct, ca nu se putea asa! Avea o atitudine de-mi statea mintea-n loc.
Apoi, am trait aceeasi poveste ca in echipa a 2-a (a prietenului tau), deci mi se atribuiau la update, SSTS-uri ale colegilor, pe care eu le modificam, iar ei imi faceau review, deci eu munceam in locul lor si apoi ei ma verificau pe mine daca „am prestat corect”.
Alt coleg, unul care face parte dintr-un clan, adica sunt trei oameni din aceeasi familie, care lucreaza in departamentul nostru si chiar fac legea aici (una e HoD - geniala, celalalt e „super expert” in tool-uri si „mezinul” e „test coordinator”), absolvent de facultate particulara, dar care declara cu convingere si aroganta ca el e inginer, spre deosebire de mine, de pilda, care nu sunt inginer, sunt absolventa a Facultatii de Matematica, Sectia Informatica, din cadrul Universitatii de Vest din Timisoara, am urmat 2 ani, cursurile Universitatii Politehnice din Timisoara, Facultatea de Electrotehnica si 2 ani si jumatate, cursurile Facultatii de Stiinte Economice din Timisoara, tot din cadrul UVT (magnifica, din momentul cand a devenit TL si a avut acces la CV-ul meu, facea bascalie cu „prietenele” ei, inainte de iesirea la inghetata, ca „a facut, si ea, 2 ani de Medicina, deci e medic” si o spunea in gura mare, ca si cand eu eram idioata si nu intelegeam la ce face aluzie; dar nu sunt inginer si ma bucur ca nu ma regasesc in bancurile cu ingineri). El avea sarcina sa ma enerveze.
Nu-mi raspundea la salut, desi eu salutasem prima cand am intrat in birou, unde era doar el, s-a rastit o data la mine „ Ce ma bag peste el?” cand intr-o sala de metting am incercat sa deconectez laptop-ul sau proiectorul, nu mai stiu. Tropaia intentionat pe langa biroul unde faceam poze pentru warning-uri – tu imi cerusesi sa fac asta, desi nu era in responsabilitatea mea, iar el avea grija sa nu se faca pozele pentru ca se misca camera foto cand tropaia el. A venit intr-o sambata la lucru, a dat drumul la maximum la caloriferul din spatele biroului meu, de mi-a omorat cateva flori, desi avea calorifer langa el si isi alesese cel mai bun loc din birou, cel in care ii urmarea pe toti, iar pe el nu-l urmarea nimeni, lucra la program de „foarte gravide”, ca mai mult de 2 ore pe zi, nu lucra, restul timpului si-l ocupa cu urmarirea, raportarea, pauzele, vorbitul la telefon, planificarea in amanunt a concediului, comandarea produselor de pe internet, barfele cu colegii si alte lucruri foarte productive.
Te interesa chiar si la ce doctori ma tratez. L-ai pus sa ma intrebe care este oftalmologul meu, dupa ce ai aflat ca am o problema de vedere. Si l-am trimis la doctorita mea, pentru ca fetita lui avea o afectiune oculara. Deci stiai sa umbli la sentiment ca sa obtii informatiile pe care le vroiai. Pai de ce nu i-ai recomandat sa mearga la oftalmologul tau, ca si tu ai probleme de vedere? Ai mai insistat pe tema cu afectiunea mea de vedere cand sclifosita mi-a prezentat ce probleme oftalmologice are nepotica ei, si ce tragedie facea ea din asta, de parca ea era mama fetitei, nu cumnata-sa. Atunci eu am incurajat-o explicandu-i ce afectiune am eu si ca nu-i un capat de tara s-o ai, te descurci si cu ea. Si daca ma gandesc mai bine, cred ca si nepotica avea exact aceeasi afectiune pe care o am eu. Mai sa fie! Chiar asa? Acum nu prea mai cred ca e adevarat. Adica nu te-ai dat in laturi de la nimic, nici tu, nici acolitii tai.
Te banuiesc chiar ca ai o legatura si cu fostul meu dentist, pentru ca ma tot chestiona colega de banca in legatura cu dentistul la care merg. Am avut multe discutii pe tema asta, a dentistului meu, a tratamentelor stomatologice pe care le-am avut. Am mers la acelasi dentist mai bine de 10 ani. Iar pe dentist am inceput sa-l banuiesc de rea-vointa cand mi-a aplicat un tratament „revolutionar” la maselele din partea de jos, prin care nu omora nervul in caz de pulpectomie, dupa care curata canalul si-l obtura, ci „mumifica” nervul si acesta ramanea pe canal. Mi-a aplicat tratamentul asta cam cu o luna, doua inainte de concediul din vara. Si m-a apucat un rau la lucru, o durere de cap care crestea in intensitate si era declansata de orice, de o inghititura, de o pala de curent, de un zgomot puternic. Durerea imi cuprindea jumatate de craniu, parca simteam reteaua de nervi din jumatatea aceea pentru ca progresa treptat. Si ma durea urechea, ochiul, care imi lacrima cand intensitatea crestea, amigdala din partea aia si dintii din partea aia. Iar sclifosita avea grija sa tot faca curent in „acvariul” acela in care eram pozitionati – eram in cladirea A, eu stateam cu fata spre un perete de sticla de pe culoar, cu ochii spre intrarea in toalete. Era chiar in perioada in care aveam meciurile cu ea. A propos, una dintre cele doua protejate ale tale a spus odata despre tine ca esti „o curva de om”, iar cealalta te-a numit „domnul rahat”. Te las pe tine sa ghicesti care. Dupa cum vezi, se cam leaga lucrurile. Tin minte ca imi tot dadea tarcoale si ca la un moment dat a luat un ghiveci de pe biroul meu, in care era un bulb de zambila, zambila o primisem de 8 martie, de la un coleg bun, de la Development, era acel „8 martie” in preajma caruia imi murise verisoara, l-a mirosit si l-a aruncat enervata la gunoi. Isi facea semne cu cineva pe-acolo, dar nu stiu cu cine. M-a iritat ca mi-a aruncat ghiveciul, de fata cu mine si fara sa-mi ceara voie. Apoi am vazut ca intr-adevar, mirosea foarte urat, a hoit, floarea trecuse, eu continuam sa ud pamantul si bulbul probabil ca putrezise. Bun, deci cam asta era atmosfera pe-acolo, iar mie imi era foarte rau. Ma deranja orice stimul puternic, chiar si lumina intensa, in sensul ca imi declansa o criza din asta dureroasa in care n-aveam curaj nici sa respir ca lumea, daramite sa ma tot razboiesc cu cele doua orfeline ale tale. Luam analgezice, dar n-aveau niciun efect. Am mers la medicul de familie, i-am descris ce simptome aveam si-mi zice: „Tu n-ai probleme cu dintii?”. Ii zic ca nu, tocmai ce incheiasem tratamentul la dentist, ca ma pregateam de concediu. Si ma intreaba la ce dinte mi-a facut tratamentul, sa se uite si el. Ii spun (era unul dintre molarii de minte), se uita omul, acolo nu se vedea nimic, totul era frumos, cu plomba polimerizata. Doar ca sub molar era o ditamai punga de puroi in adancime, nu iesise inca pe lateral, sa se umfle obrazul. Si-mi da doctorul alte analgezice si un tratament puternic cu antibiotic, 7 zile parca, sau 10. Si plec in concediu, la cabana. Aveam 3 saptamani de concediu. In prima saptamana am zacut in pat, in intuneric, ca nu suportam lumina, ai mei stateau mai mult pe-afara, sa nu ma deranjeze, ca ma innebunea orice zgomot. Aveam lucrari la cabana, asa ca nu puteam sa ma intorc acasa, trebuia sa ma pun pe picioare, sa incepem lucrul in saptamana care urma. Am cam intrat in panica cand am incheiat tratamentul cu antibiotic si nu mi-a trecut problema. Dar, totusi s-a ameliorat. Deci practic, din 2 saptamani de concediu de odihna, una a fost de medical.
Apoi am rezistat cumva inca doua saptamani, iar cand am venit acasa, am mers la dentist pentru ca punga de puroi se umfla pe lateralul mandibulei. I-am povestit dentistului, iar el era foarte relaxat, ca si cand era normal ce se intamplase, ca si cand dintele meu era de vina, nu el. Imi venea sa-i spun ca-i un dobitoc, ca face experimente pe mine. I-am zis ca tratamentul lui nu-i bun, nu functioneaza. Si am mers vreo doua luni sa-mi repare molarul. Adica l-a desfacut, a aplicat tratamentul clasic si mi-a lasat canalul deschis, ca sa se dreneze puroiul. Mergeam saptamanal si mai scotea si el din puroi, mai dezinfecta, pana a reusit sa-l scoata pe tot sau aproape pe tot, restul probabil ca s-a resorbit.
Anul urmator, aceeasi poveste, la celalat molar. Deci mi-a facut aceeasi porcarie si in anul urmator si mi-a mai stricat un concediu.
Tu erai la curent cu toate astea, pentru ca te informa colega mea de banca.
Acest dentist a reusit performanta de a-mi distruge toti molarii din partea de jos, acestia fiind cei mai importanti, pentru ca pe ei se face masticatia. Eu sunt omul care merg la dentist frecvent, daca n-am nicio problema merg de doua ori pe an la control, pentru ca am avut probleme stomatologice in copilarie si m-am invatat minte. Daca un om care isi ingrijeste dantura ajunge sa-si piarda cei mai importanti molari, e clar vina dentistului.
Am schimbat dentistul, iar cel la care am ajuns a facut tot posibilul sa salveze ce se mai putea salva. Molarii de minte si alti molari au trebuit extrasi, pentru ca se macinasera si erau o sursa permanenta de infectie. Infectia mi-a afectat si osul mandibulei.
Si problemele stomatologice mari le-am avut exact in perioada de cand lucrez la Testare.
Ani de zile am avut o infectie in organism (VSH-ul imi iesea rau de tot la toate analizele), infectie provenita de la dinti si intretinuta de dentist. Atentat la viata mea.
Bineinteles ca lucrurile s-au agravat si am facut sinuzita, intai pe stanga, apoi pe dreapta. Sinuzitele le-am facut anul trecut. Dimineata, cand ma trezeam eram desfigurata. Cred ca imi lua o ora sa imi masez fata, sa inhalez uleiuri dezinfectante, sa-mi aplic creme dezinfectante, ca sa pot sa ies din casa, sa nu sperii lumea.
Privind retrospectiv, n-am avut un concediu ca lumea, adica eram lovita rau de tot in aripa la inceputul concediului, oricare ar fi fost el, cel de iarna, cel de vara, cel de Pasti. In primele zile abia reuseam sa-mi revin la linia de plutire, pentru ca eram „pe butuci” la inceputul concediului.
Cam asa am functionat eu in toti acesti ani. De aceea aveam nevoie vitala sa merg la cabana din doua in doua saptamani, nu conta ce anotimp era sau cum era vremea sau daca era zi sau noapte. Am ajuns si noaptea pe la 3, 4 acolo, dar eram fericita ca ajunsesem cu bine. Pentru ca doar acolo reuseam sa ma deconectez de porcaria de la lucru si de celelalte greutati.
Revin la colegul descris mai inainte. Cand eram in modulara, in fiecare dimineata tacanea la tastatura rapoarte intregi, iar  cand ne-am mutat din modulara, in cladirea Optica, facea la fel. Era cu ochii pe mine, ca pe butelie. Am fost nevoita sa-mi prind cu magneti, coli de hartie pe raftul de pe biroul meu, ca sa nu ma enervez pentru ca efectiv ma fixa cu privirea si imi urmarea fiecare miscare, fiecare cuvant, tot, tot, tot. In cladirea Optica, in primul loc unde am stat, eram „in bataia pustii voastre”, adica cei trei din clan, plus tu: una in dreapta, unul in fata-stanga, in plan apropiat, tu, in fata-stanga, in plan indepartat si unul in stanga-spate. Si va surprindeam pe fiecare cum ma fixati cu privirea.
In modulara, unde stateam intr-un birou, 7 insi, fara vreun sef in birou, deci „doar noi de noi”, birourile erau asezate astfel: o „insula” de 4 birouri, 2 fata in fata cu celelalte 2 si 3 birouri aliniate la ferestre. In „insula” erau baietii, iar in linie erau fetele, eu la mijloc. Colegul inginer statea cu spatele la perete, asa incat avea vedere de ansamblu asupra biroului, adica putea sa urmareasca cu usurinta, 4 oameni din 6 (pe el nu-l pun la socoteala, ca doar nu era sa se „sape” singur). Acum realizez ca eu eram prinsa ca intr-o menghina. Cele 2 colege din stanga si dreapta aveau urmatorul rol: cea din stanga, sa ma „traga de limba”, iar cea din dreapta, sa transmita „on-line”, informatiile. Doar ca m-am prins ca cea din dreapta era foarte des „in transmisiune directa” pentru ca tacanea tastele incontinuu in timp ce eu vorbeam cu cea din stanga si atat de harnica n-am vazut-o in nicio alta imprejurare – ma refer la munca pe proiecte, avea grija sa nu-i vad monitoarele, adica unul era asezal cu spatele la mine si il acoperea pe celalalt si se tot ingrijea ca feriga mea de pe raftul de pe biroul meu sa aiba „pletele” cat mai bine pozitionate. Eu am crezut ca doar cea din dreapta e sabotoare si i-am spus celei din stanga, ca cealalta „sifoneaza”. Nu mi-am dat seama ca te-am pus de fapt in garda pe tine, ca m-am prins de lucratura. Si atunci, probabil ca iti raporta direct, cea din stanga pentru ca tu stiai absolut tot ce se intampla si tot ce se discuta in biroul acela, inclusiv parerea mea despre comportamentul urat al baietilor, despre pauzele sudate una dupa alta, tot. Si iti faceai aparitia in birou exact cand tensiunea nervoasa a mea era la cote maxime, adica eram pe punctul de-a exploda. Intrai si spuneai: „Buna ziua, buna ziua!”, dupa care mergeai glont la colegul inginer si, de cele mai multe ori, il chemai sa va transforme duo-ul in trio, pe colegul din Oradea, „expertul”, care, in particular fie spus, a facut soft pentru telefoane mobile, lucrand la o firma care colabora cu Alcatel-ul. Nu m-ar mira sa fi avut cunostintele necesare de retele de telefonie mobila, ca sa acceseze, de pilda, telefonul meu mobil, sa-mi vada apelurile si mesajele. Sau sa inregistreze convorbiri cu telefonul mobil, sa faca poze, filmulete, pe care sa ti le trimita tie. „A propos”, de-asta am colege care intra la toaleta, in cabina de langa mine. Iti place mecanica fluidelor? Sau a solidelor? Sau esti pasionat de sunete? Sau iti place sa privesti lumea de jos in sus? Acum mi-a picat fisa.
De fapt, nu cred ca cel din Oradea avea un rol atat de important. Ca nu pare genul. Cred ca mai multi colegi de echipa ma inregistrau folosind telefoanele mobile, aceia care nu se despart de mobile nici in ruptul capului, nici cand merg la toaleta. Or fi ca si tipul din reclama, innebunit dupa tableta, care-i cere sotiei hartie igienica in timp ce statea pe „tron” si aceasta ii da tableta cu imaginea unei role de hartie igienica pe ea? Sau au un fetis cu telefonul mobil?
De ce, oare, circulau tabele, in mail-uri, in care eram invitati sa ne scriem numarul de mobil, ca sa-l cunoasca toti colegii. Pai de ce era nevoie sa-ti cunoasca colegii din echipa, numarul telefonului tau personal? Sunt prietenii tai, familia ta, rudele tale, iubitii, iubitele? Care-i faza? La serviciu, fiecare dispune de un telefon de serviciu, de alt telefon nici nu ai nevoie ca sa-ti indeplinesti sarcinile de serviciu. Iar cand nu esti la serviciu, trebuie sa fii lasat in pace. Ca sa anunti ca intarzii sau ca ai o problema si iti iei „leaving permission” sau concediu, poti sa-ti suni seful sau un coleg, linistit, pe telefonul de serviciu care poate sa fie apelat din afara, din orice retea de telefonie, nu-i nevoie sa-i suni pe mobilul personal, dupa cum nici seful nu ar trebui sa te apeleze pe mobilul tau personal. Acesta e unul dintre multele abuzuri pe care le-ai comis.
Colegul inginer venea la lucru cand avea viroza, pentru ca era „indispensabil”. Isi stergea nasul foarte zgomotos, gretos, indelung si insistent si tusea la fel, o data ca sa vedem cat de bolnav e si ce sacrificii face pentru serviciu si in al doilea rand ca sa ma oripileze pe mine, pentru ca mi s-a facut greata de cateva ori. Nu numai pe mine, ca-l suportam toti. Servetelele pe care le folosea la stersul teatral al nasului, le arunca in cosul de gunoi din birou! Asta da, educatie! Putea sa mearga frumos la baie, sa faca toata operatiunea asta, sa arunce servetelele in vasul de la toaleta, sa traga apa, sa se spele pe maini, asa ar fi fost normal. Bine, sa fi stat acasa ar fi fost normal, ca la lucru nu facea altceva decat sa spioneze si sa raporteze despre cele spionate (ei, de-asta era indispensabil), ori noi nu lucram la vreun serviciu de spionaj. Bine, pe el nu l-ar fi angajat oricum, nici la poarta nu l-ar fi tinut (nu portar, ci sa se uite la cladire).
Aceluiasi coleg inginer putin ii pasa ca suntem femei straine, care i-am vazut jumatate din fund pentru ca se apleca, pantalonii ii coborau si iesea la lumina splendoarea lui. Nu pot sa-mi imaginez ca stai cu aproape jumatate de fund dezgolit si nu simti ca „te ia curentul”.
Aaa, si pe tine te-am surprins de cateva ori scobindu-te in nas. Toti facem asta, doar ca majoritatea o facem in spatiu privat, de preferat cel al locuintei, nu al masinii personale.
Sunt convinsa ca acest coleg inginer s-a format tehnic in compania noastra, in sensul ca a invatat meserie de la colegii destepti si bine pregatiti, care probabil ca i-au aratat cu draga inima ce stiau ei (i-am prins si eu pe acestia, cand am venit la Testare), pe care i-a injunghiat pe la spate in semn de multumire pentru ca a invatat de la ei. Stiu sigur despre un astfel de coleg, al carui prieten se pretindea a fi „inginerul” si care „i-a pus o vorba buna” inainte ca sa-si dea demisia. Mi-a spus-o chiar el, cand eram la modulara si incerca sa ma traga de limba in legatura cu ceva, nu mai stiu cu ce, cu ceva legat de acest coleg, cred ca vroia sa afle daca „i-am bagat”, si eu, strambe colegului, pentru ca rulasem SSTS-uri de-ale lui.
Si dupa ce a furat meserie de la altii si a ajuns sa aiba anumite cunostinte, a inceput sa-si dea niste aere, de nu-i ajungeai cu prajina la nas.
Acest coleg sta cu zilele sau cu saptamanile pe cate un SSTS, n-a fost in stare sa-si automatizeze SSTS-urile pe care le-a frecat de s-au subtiat. Pentru ca n-are cunostintele necesare de programare si nici nu le mai poate dobandi. Ai pus-o pe o colega studenta la vremea aceea, sa faca automatizarea in locul lui, pentru lucrarea ei de licenta. Si normal ca avea nevoie de suport de la el, ca ea nu cunostea functionalitatea. Si fata e meseriasa, ca am avut ocazia sa-mi dau seama, harnica, priceputa si pasionata. A automatizat o parte, dar nu tot, ca n-avea cum. Ce zice colegul? Ca au lucrat impreuna la automatizare! Ce sa vezi! Ea a facut tot! El doar i-a explicat cum testeaza. Eram sigura ca asa se va intampla din momentul in care am vazut ca incepe colaborarea lor. Colaborare e impropriu spus, ca era de-o aroganta si impertinenta crase! Zici ca el era „l'ombelico del mondo”. Apoi ai mai incercat sa pacalesti o studenta, sa faca restul de automatizare. Dar a fost fata desteapta si a luat altceva.
Apoi ai facut un meeting de echipa in care ne-ai spus cam asa: uitati, astea sunt SSTS-urile care trebuie automatizate, sa-si aleaga fiecare dintre voi, pe care le automatizeaza. Intre ele era si SSTS-ul de mai sus. Pai fiecare responsabil de SSTS trebuia sa-si automatizeze propriile SSTS-uri, pentru ca el cunostea cel mai bine acele functionalitati. Nu, dupa ce ani de zile ai petrecut sute de ore pe SSTS-urile acelea, de ar fi trebuit sa le stii pe de rost, sa vina altul sa-ti faca automatizarea, altul care trebuie sa-si insuseasca „din mers” toate cunostintele pe care le-ai dobandit tu si sa inteleaga lucrurile chiar mai bine decat tine, in profunzime, pentru ca n-ai cum sa automatizezi (similar cu faptul ca n-ai cum sa scrii cod sursa) daca n-ai inteles lucrurile in cele mai mici detalii, pentru ca asta inseamna sa faci munca de programare. La programare nu poti sa privesti lucrurile „din avion”, trebuie sa le intelegi atat de bine incat „sa le simti”. Munca unui programator este o munca de sisif, o munca de chinez batran, iar cei carora trebuie sa le explici asta sunt paraleli cu programarea. De-asta unii dintre testeri n-au absolut nicio sansa sa automatizeze SSTS-uri. Never, ever! Doar unii sunt capabili de asa ceva, aceia care si-au format deja mecanismele de gandire in sensul acesta. De-asta se studiaza atat de mult ca sa devii un bun programator. Si de-aia un programator invata tot timpul. In programare nu poti sa faci figuratie. Ori stii, ori nu stii. Nu ma refer la faptul de a sti tot, ca n-ai cum, dar stii sa gandesti, stii cum sa te folosessti de tot ca ai acumulat pana atunci, stii cum sa gandesti, stii sa cauti ce te intereseaza si sa afli ce te intereseaza, pentru ca apoi sa pui in practica ce ai aflat. Asta presupune o munca de creatie deosebita, o capacitate de analiza deosebita, o determinare deosebita. Deci cei care fac cum trebuie munca de programare (si cea de automatizare de la testare) trebuie sa aiba calitatile de mai sus si poate multe altele, care nu-mi vin mie in minte acum, in orice caz, trebuie sa fie oameni inteligenti. E si programarea, un domeniu la care nu are acces toata lumea, asta e! Important e sa-ti cunosti limitele si sa-ti alegi bine meseria care ti se potriveste.
Deci era aberant felul in care ai pus tu problema. De unde rezulta ca n-ai nicio treaba cu programarea.
M-ai tinut 8 luni cu un singur monitor, in conditiile in care toti colegii mei aveau 2 monitoare, chiar si colegii mult mai noi in firma decat mine si ai avut grija sa-mi dai sa testez un SSTS pentru care aveam nevoie de 2 monitoare, cu unul singur era „criminal” – e vorba de capodopera de SSTS pe care l-am descris deja, care necesita sa deschid SSTS-ul pe un monitor, pentru ca testele erau manuale, deci trebuia sa vad pasii de test, iar simularea trebuia s-o am deschisa pe celalalt monitor pentru ca trebuia sa urmaresc grafice de semnale pe CAN.
Eu am rulat acest SSTS avand un singur monitor, ti-am reprosat faptul ca ma tii de 8 luni cu un singur monitor, mi-ai zis ca nu-stiu-cine trebuie sa aprobe, ca nu depinde de tine, apoi mi-ai adus al 2-lea monitor si cand l-am primit, toti baietii au iesit ostentativ din birou, ca sa nu fie nevoiti sa ma ajute cu montarea monitorului – mare scofala, ce sa zic!
Un an de zile am lucrat in modulara si, cand colega din stanga a fost in concediu, au fost zile intregi in care niciun coleg nu-mi adresa niciun cuvant, se salutau doar intre ei, discutau doar intre ei, ma ignorau cu desavarsire.
Toti colegii de echipa aveau RSbox, numai eu nu aveam.
Cand veneau clustere noi, le predai ostentativ baietilor, de la care trebuia sa le cerem, impreuna cu informatiile legate de ele. Erau date pe care doar ei le stiau, circulau in cercul lor inchis si noi n-aveam acces la ele.
Sclifosita venea in birou, ma intoxica cu lamentarile, isi lasa geaca care mirosea puternic a mucegai, pe spatarul scaunului, langa mine, apoi disparea cateva ore. Cand era canicula, vreo 50 de grade, oprea aerul conditionat, deschidea larg geamurile si disparea din nou, la meeting-uri, tot asa, cateva ore. Mi s-a facut rau de la caldura de cateva ori, am vrut sa-mi fac „leaving permission” si sa scriu motivul pentru care plec, dar venisem cu bicicleta si sa plec in toiul zilei era imposibil, era caldura cea mai mare.
Pana cand am venit cu masina la lucru, toti colegii isi alesesera locurile de parcare, mi-am ales, si eu unul, il foloseam tot pe acela, pana cand sclifosita si-a parcat masina acolo si a plecat in „bussines trip” vreo 2 saptamani. Era parcarea plina de locuri, nu-i problema, doar gestul ei a fost urat.
Asteptau sa anunt eu perioada in care imi iau concediu in vara si am avut surpriza ca unul dintre colegi, cel cu farsa, sa-si ia concediu in exact aceeasi perioada cu mine si sa avem si destinatii de vacanta apropiate, cred ca vroia sa ne intalnim pe plaja, sau sa inotam impreuna. Exact in acel an, si sclifosita si-a schimbat perioada concediului, sa coincida exact cu perioada concediului meu, ca sa fim „full time” impreuna, la serviciu.
Tot in timp ce eram in modulara, se gasise o eroare de RAM. Tu te aruncasesi sa depistam noi, cei de la System test, cauza erorii. Mergeai la calculatorul sclifositei si, impreuna cu colegul „inginer”, incercati voi sa generati eroarea sau, in aceeasi formula, la calculatorul colegului „inginer”, va uitati „ca curca-n lemne” unde erau definite structurile de date in cod si habar n-aveati sa recunoasteti campuri de biti. M-ati intrebat pe mine. Mi s-a parut ca aveti tupeu! Sclifosita stiu ca a absolvit AC-ul. Si tu , tot asa? Cu ocazia aceea ati suprascris valorile din punctele de tensiune care generau Fiat pulse 4, ocazie cu care, de atunci incolo mi-au picat toate testele de pulse 4 pentru ca, dupa ce o colega a memorat valorile din documentatie, nu mai treceau testele, deci e clar ca pe sursa erau alte valori de tensiuni sau de timpi, decat cele din documentatie.
Cand ne-am mutat din modulara, in cladirea Optica, intr-o zi am venit cu flori de soc la lucru, miroseau foarte frumos, le-am pus pe casetiera mea si am plecat la bucatarie. A venit o colega dupa mine, ca sa-mi spuna sa bag in sertar florile de soc pentru ca fratele colegului „inginer”, striga in gura mare ca miroase a mucegai si a constatat el, ca de la florile de soc vine mirosul („Flori de mucigai”). Asa ca le-am bagat intr-un sertar, ca sa nu-l mai deranjeze, doar ca biroul lui era la vreo 4 m de al meu.
Eram singura care lucram pe un proiect, aveam de testat o functionalitate de safety si mi-au schimbat clusterul, care trebuia sa aiba o anumita configuratie hardware si pe care mi-l pregatisem, flash-uisem soft-ul pe el si era pe casetiera mea, etichetat, in regula. Clusterul cu care l-au inlocuit era exact in aceeasi pozitie, cu eticheta pusa exact in acelasi fel, din noroc l-am verificat la un moment dat si am vazut ca nu e cel bun. A trebuit sa reiau testele pe care le-am facut pana am descoperit problema. Mi-a sarit tandara atunci. Mai tarziu, cand ti-am spus despre situatia aceea mi-ai spus ca n-ai cum sa ma ajuti, ca e prea tarziu momentul cand te-am anuntat, dar minteai, stiai despre ce-i vorba pentru ca erai acolo cand mi-am iesit din fire si am spus in gura mare ce-am patit, auzisera toti cei prezenti, deci si tu. Mai mult, a doua zi dupa incident, cand am venit la lucru, pe la 7 si ceva dimineata, si cablurile erau conectate gresit. La birou era colegul „inginer” care nu ma scapa din priviri, vroia sa vada cum reactionez si daca stiu sa conectez corect cablurile. N-am facut nicio miscare, ca sa-l tin in suspans. Pe la 8 ai aparut si tu, si ma urmareai impreuna cu colegul. Pana la ora 10, colegul „inginer” nu s-a clintit de pe scaun, n-a iesit in pauza de tigara desi il tot chemau colegii, in conditiile in care intr-o zi obisnuita de lucru, pana la 10 ar fi facut vreo 3 pauze. Mi-a fost clar ca voi doi ati facut faza cu clablurile, si pentru ca a fost imediat dupa cea cu clusterul, va banuiesc de implicare si in aceea.
Cat am fost la modulara am venit mai ales cu bicicleta, pe care o legam intr-un suport de biciclete care era exact in dreptul geamului in spatele caruia eram, in birou, asa ca aveam bicicleta „sub observatie”. La un moment dat, cineva a fost deranjat de acel suport de biciclete si a cerut sa fie luat de acolo. Tu ai fost cel deranjat, asa-i? Vroiai sa nu-mi vad bicicleta in permanenta, nu? Pentru ca, dupa ce ne-am mutat in cladirea Optica, chiar n-o mai vedeam si m-am pomenit cu mansonul de la lantul cu care leg bicicleta, taiat, posibil cu un cutter, in semn de avertisment, pentru ca daca cel care l-a taiat vroia sa-mi fure bicicleta, ar fi taiat lejer tot lantul. Apoi, intr-o zi, cand sa plec de la serviciu, roata din spate era pe janta, asa ca am mers pe langa bicicleta pana acasa si cand sa repar pana, surpriza!, nu era pana, roata era dezumflata de la ventil. Mi-a fost furat de pe bicicleta, un ceas digital care-mi indica kilometrii parcursi si alte asemenea, desi am luat un ceas rotund, majoritatea fiind dreptunghiulare, tocmai ca sa nu tenteze pe nimeni. Suportul in care trebuie montat ceasul si senzorul au ramas pe bicicleta,deci, practic cel care l-a luat nu prea avea ce sa faca cu el, putea sa foloseasca doar functia de termometru - a fost tot un avertisment pentru mine. 
Recent, mi-a fost furat si al doilea ceas digital pentru bicicleta, de pe birou. Il foloseam ca sa-mi indice temperatura.
Cand ne intorceam de la un meeting de echipa in care s-a discutat despre mersul in „team building” si am precizat ca eu nu merg in „team building”, pe scari, l-am auzit pe colegul cu farsa cum spunea „Hai sa-i facem ceva la masina!”.
Chiar inainte de a ne muta in modulara, eram in corpul A si s-a intamplat de cateva ori cand am mers la bucatarie sa iau pranzul (urmaream intentionat cand era mai putina lume in bucatarie) si colegii din fosta echipa, cea a magnificei si din echipa ta, m-au inconjurat la masa si au facut actiunea „mancatul capsunilor”. Imi era clar ca fac acest lucru exact cand mergeam eu la masa. Magnifica se protapea intr-un loc bun, din care sa ma poata urmari in voie si chiar asta facea, adica ma urmarea. Parca vroiau sa-mi stea mancarea in gat, asa se manifestau.
Sau, venea la bucatarie inpreuna cu prietenul ei, TL-ul de la „experti” si, cam tot asta facea, incerca sa ma intimideze prin atitudinea sfidatoare.
La modulara, cand luam pranzul, de fiecare data intra in bucatarie unul dintre acolitii tai, chiar daca stateam doar 10 minute la masa. Isi luau apa intr-o cana sau aruncau apa din cana, apoi umpleau cana cu apa, apoi mergeau la baie, apoi reveneau la bucatarie si-si luau cana plina cu apa si mergeau la biroul lor. Ritualul acesta l-am vazut la mai multi colegi diferiti, si in modulara, si la Optica. Sau, deschideau frigiderul, se uitau, nu luau nimic din frigider sau nu puneau nimic inauntru, il inchideau si plecau. Sau veneau sa-mi tina companie la masa. S-a intamplat ca un coleg, cel caruia i-am fost asa-zis mentor, sa se aseze la masa si sa imi puna tot felul de intrebari, de exemplu: „Unde lucreaza sotul meu?”, asa, hodoronc, tronc! Intrebarea asta mi-ai adresat-o si tu, in modulara, la evaluare. Te interesa unde lucreaza sotul meu, pe ce pozitie si ce salariu are! Astea erau lucruri despre care sa ma intrebi? La evaluare? Sau in orice alta imprejurare?
Sotul meu a lucrat in compania noastra cativa ani, la Productie si a fost obligat sa-si dea demisia pentru ca unui protejat sa-i fie sterse cu buretele magariile care erau asa mari incat nu puteau fi acoperite, deci trebuiau puse „in spatele” altcuiva, adica pe seama sotului meu, in cazul acesta, pentru ca protejatul sa fie avansat corespunzator, sa poata sa suporte creditele mari pe care le facuse. In povestea aceasta este implicat si fostul tau sef (unul pe care il aveai pe la inceputuri, unul care e si cadru didactic universitar, sau a fost), si seful lui direct, adica TL-ul lui si, bineinteles „team assistent”-a TL-ului, care era si iubita TL-ului si a devenit sotia TL-ului, dupa ce acesta a divortat. Adica nu „Buna dimineata! domnule director”, ci „S-a facut dimineata, domnule director!”.
De-asta te interesau lucrurile astea? Nu, eu cred ca vroiai sa lansezi un avertisment catre mine, in sensul ca si eu voi pati asa ceva. Am dreptate? Stiu sigur ca da!
Asa, si in locul lui au angajat 3 oameni. Nu vreau sa-l laud, pentru ca nu am motive de mandrie personala in legatura cu el, iti prezint lucrurile „la rece”, fara implicare emotionala, voi detalia mai tarziu, pentru ca tot iti plac barfele de alcov, o sa-ti dau si satisfactia asta, sau poate nu, depinde din ce perspectiva privesti lucrurile
In perioada cand inca eram in cladirea A, s-a organizat un „team building” si era un fisier in care aparea impartirea pe camere. Eu am vrut sa completez in ultimul moment in acel fisier si, cand sa completez, am vazut ca m-au lasat pe dinafara colegele mele, din fosta echipa si din echipa de atunci. Mai exact, erau magnifica, sclifosita si colega pe care am ajutat-o cu HMI-ul.
In „team building”-ul de dinainte, stateau in camera cele doua orfeline, ca doar erau pe pozitii ierarhice apropiate, si restul lumii. Eram convinsa ca asa vor sta si acum, iar eu voi sta in camera cu colega cu HMI-ul. Colegii vazusera „aranjamentul” de cateva zile si asteptau „mutarea mea”.
Eu m-am suparat si am refuzat sa mai merg in acel „team building”. Lucratura era clara si evidenta. Atunci ai preluat tu fraiele si ai inceput investigatia. Orfelinele erau enervate ca au fost acuzate ca m-au lasat pe dinafara, nici nu observasera ca eu am ramas singura, de ce sunt acuzate pe nedrept?
Adica magnifica, in urma cu cateva luni, poate un an, ca nu mai stiu exact, isi batea joc de colega cu HMI-ul iar acum erau atat de prietene incat imparteau aceeasi camera in TB.
Eu am acuzat-o direct pe magnifica, pentru ca o stiam diabolica, „ii recunosteam stilul”.
Tu, in loc sa le cercetezi pe ele, ma chestionai pe mine, sa vezi cum gandesc, cum am ajuns la concluzia ca magnifica ar fi vinovata.
Aceasta a fost a doua oara cand mi-au dat lacrimile din cauza ta (n-am plans, nici cealalta data n-am plans, doar mi s-au umplut ochii de lacrimi, atat, ca sa fie clara treaba). Adica eu eram victima si tu faceai investigatii asupra mea. Ce nerusinat esti! Bineinteles ca tu ti-ai fi dorit ca eu sa ocup singura o camera si sa vin in TB infruntand ostilitatea si marsavia colegelor, precum si nesimtirea colegilor din cele doua echipe din care am facut parte, care se distrau copios pe seama situatiei create, colegul cu farsa chiar punea paie pe foc, ne invrajbea, i-am si spus ca i-ar fi placut sa vada „sange si puroi” atunci. Daca am fi ajuns sa ne zgariem, sa ne paruim, erau complet satisfacuti.
Despre colegul cu farsa imi amintesc ca imi cerea informatii despre magnifica, despre ascensiunea ei in firma, pentru ca asta s-a petrecut inainte de a se angaja el, depre performantele ei in cadrul echipei prietenului tau cu duplex-ul, unde am fost stramutate amandoua vreme de vreo 10 luni si care au fost execrabile, adica, practic nu a facut fata. Stiu asta pentru ca prietenul tau imi ceruse sa fac MR-uri si pe HUD (pe HUD lucra ea), cand testam functionalitatea SLI/ NPI – ea nu facuse niciun MR. Cu toata prestatia ei de pe acest proiect, tu ai avansat-o tester 3, numai voi stiti pe ce criterii si de ce criteriile nu erau aceleasi pentru toata lumea!
Eu il credeam de buna credinta la vremea aceea pe colegul cu farsa, ea ne era TL-a si am vrut „sa-l pun in garda” in privinta ei. El, in schimb, ii transmitea mesajele mele, ei si mesajele ei, mie. Deci practic era un nod de retea in comunicarea dintre noi doua. Evident ca afland parerea mea despre ea, s-a intetit focul urii ei fata de mine.
Dupa ce am plecat din echipa ei m-a acuzat in fata fostilor colegi, care mi-au preluat SSTS-urile, ca am facut artificii, ca aveam simularea modificata la mine pe calculator si SSTS-urile mele nu ar rula exact la fel pe calculatoarele lor, ca si pe al meu. Si a organizat un concurs de genul „cine gaseste primul, eroarea din SSTS-ul Alinei?”. Nu era in SSTS-ul meu eroarea, era in noua simulare, sau geva de genul acesta. Mi se pare deplasata modalitatea de abordare a lucrurilor, adica imi inchipui ce barfe s-au vehiculat pe seama mea dupa ce am plecat din echipa ei.
Anul trecut, ai incercat sa ma convingi sa automatizez un SSTS de care era responsabil colegul „inginer” si pe care il mai rulase prietenul lui, cel care trebuia sa-mi faca review-urile „la sange” si sa-mi dea „F”-uri. Tu-mi spuneai ca n-a mai testat nimeni functionalitatea aceea, cand, de fapt, era in responsabilitatea colegului „inginer”. Deci „ma lucrai pe fata”, cu tupeu maxim!
Colegului „inginer” ii alocai mereu timpi suficienti pentru testarea functionalitatilor lui, el n-avea nicio problema cu depasirea termenelor, termina toate testele exact cand trebuia, uneori chiar mai repede. Doar ca SSTS-urile lui sunt praf. Unele nu exista deloc, imi mai dadusesi sa fac un update pe un SSTS de-al lui care nu avea nicio linie de test executabil, erau numai antete de test case-uri. Deci imi demonstrai direct ca e in gratiile tale, chiar daca n-are nicio legatura cu profesionalismul la locul de munca. Mi-ai demonstrat apoi ca il avansezi, este test coordonator, si el, la ora actuala.
Nici tu n-ai nicio legatura cu profesionalismul la locul de munca.
Colegii sabotori din echipa aveau un „pact de neagresiune” intre ei. Isi faceau review-uri unul altuia si nu-si dadeau „F”-uri. In SSTS-urile lor, totul era perfect! Petreceau cateva ore pe un review care se solda inevitabil, cu remarca „No change”. Super! Adica acelea erau niste ore castigate pentru pauzele lor si nici nu-i dadeau de lucru colegului caruia i-au facut review-ul.
La testare era mai „naspa”, mai ales daca trebuia sa testeze cu SSTS-ul revizuit, altcineva decat responsabilul de SSTS.
Am observat ca ai grija sa-i recompensezi pe colegii sabotori pentru serviciile pe care ti le aduc.
Cand eram in modulara, dupa ce ca oricum nu-si meritau banii pentru ca pur-si-simplu nu munceau, o tineau dintr-o pauza in alta, eu ii vedeam pentru ca geamul meu dadea exact spre locul de fumat, mai faceau si ore de overtime platit. Deci, dupa ce ca frecau menta in timpul normal de lucru, mai faceau si ore suplimentare de frecat menta, veneau si sambata la frecatul mentei, practic erau platiti pentru nemunca, nu pentru munca.
Sclifosita, „pe hartie”, avea o multime de roluri, te ingrozeai cata munca face daca citeai doar scriptele.
Era responsabila de simulare, pe care nu era in stare s-o faca. In locul ei o facea colegul care ma contra tot timpul, cel cu pacaleala de macrouri, iar ea trimitea mail-ul oficial, de release de simulare.
Am asistat la o discutie a ei cu un specialist in simulari, din care mi-am dat seama ca ea nu intelege importanta initializarii unei variabile in cod C. Ii spunea omului „de ce trebuie s-o initializeze, ca pana acum mergea si asa!”.
L-ai promovat pe colegul cu simularea, tester 2.
Apoi, sclifosita a trebuit sa faca un SSTS care sa compare automat, toate pozele tuturor warning-urilor, in toate limbile, cu poze de referinta. A primit timp suficient, ca la ea nu se punea problema de timp, avea de unde sa primeasca, a lucrat acasa, desi pe atunci nu era sistemul „home office”, a ajutat-o un coleg, cel din Oradea, adica n-a lucrat singura si i s-au creat toate conditiile. A raportat ca a indeplinit cu succes task-ul dupa nu-stiu-cate luni, dar l-a indeplinit. Au raportat, ea si cu colegul care o ajuta, cate mii de poze au generat, parca 12 mii. Tu ai ajutat-o sa-si completeze nu-stiu-ce pentru ca sa obtina al 14-lea salariu (80% din el, sau cat o fi obtinut). Vorbe! N-a facut niciun tool de comparare automata. Cred ca nici n-a fost in stare sa genereze toate pozele de warning-uri. Pe colegul care a ajutat-o l-ai promovat tester 2.
Preocuparea principala a colegilor sabotori, din echipa mea, este sa „rupa net-ul” la lucru. Sunt experti in asta. Colega tarfulita, care se da gospodina si mamica responsabila, deci femeie respectabila, a spus ca „ea vine la lucru sa se odihneasca”. Cred ca si acasa, tot asta face. Am senzatia ca sotul ei tine casa, nu ea. Ea incearca sa tina pasul cu el, dar nu prea reuseste. De-asta oboseste. Pai si ceilalti fac la fel. Campion la „datul pe net” e Jerry. Si o face de ani de zile. Acum, de pe pozitia de „test coordinator”, e convins ca i se si cuvine aceasta. Doar pana acum a muncit pe rupte. Ceilalti mai fac figuratie, se mai prefac ca muncesc, n-au ajuns inca pe pozitia lui. Fac o figuratie la lucru, ca cea de la teatru. Doar ca asta de la lucru e platita consistent, la teatru e cam prost platita. Si au un tupeu extraordinar in a se preface ca muncesc, cand nu fac nimic. Vorba unui prieten de-al tatalui meu. La intrebarea „Ce faci?” raspundea: „Nimic! Si aia, foarte incet.”
In ultima vreme s-au intensificat actiunile de intimidare adresate mie, am colegi si colege din grupul tau si din alte grupuri, care ma urmaresc sistematic cand merg la bucatarie, colege care ma urmaresc sistematic cand merg la baie, care intra in cabina de langa cea in care am intrat eu, chit ca mai sunt inca 9 cabine libere si ar fi de bun-simt macar sa lasi o cabina libera intre tine si colega. Se perinda prin fata mea ostentativ, asculta discutiile pe care le port.
Comunica cu tine prin mesaje transmise pe  sametime sau pe telefonul mobil.
Nu misc in front fara sa stii tu. Cred ca stii si de cate ori merg la baie, pe zi, poate chiar pe ore, mai stii?
E un coleg mai agresiv caruia i-am surprins  de cateva ori la bucatarie, niste zvacniri asa, de parca vroia sa ma pocneasca. Se abtinea cu greu Are urechile clapauge si probabil are impresia despre el ca e „macho”. Corpul si-l lucreaza la sala, doar creierul nu poate fi lucrat la sala. Si unul care ii facea discret semn daca nu era bun momentul sa intervina. Si care pe hol, cand trecea pe langa mine, ma adulmeca si-si incretea nasul, ca un caine cand maraie, inainte sa muste. S-a intamplat doar o data, nu pot sa zic ca si-a format un obicei din asta. Si ma privea rautacios.
Eram pe bicicleta odata, chiar langa Optica si a trebuit sa ma feresc de unul cu masina, nervos si care facea manevre ciudate. El era cel nervos, cel cu privirea rautacioasa. Accelera in draci o janghina de masina si nu-i intelegeam reactiile. Adica facea exact ce nu te-ai fi asteptat sa faca, de genul semnalizezi dreapta si faci stanga. Acesta din urma e prieten cu colegul cu Mertan.
M-am trezit odata la bucatarie, mai demult, cand apele erau mai calme, ca se aseaza in fata mea, nervosul cu privire rautacioasa, colegul cu Mertan si cel caruia „am incercat sa-i fiu mentor”, ii interesa discutia pe care o aveam cu cineva, legata de motivele mele de nemultumire, nu mai stiu exact, cred ca povesteam de ce am plecat de la primul departament. Doi dintre ei, cel cu Mertan si cel caruia „am incercat sa-i fiu mentor” s-au asezat la masa cu mine la bucatarie si au ascultat discutiile pe care le aveam cu colegii, de mai multe ori. Exact atunci cand eram eu la bucatarie faceau, si ei, o pauza de ceai, „de-o aluna, de-o capsuna” si n-aveau subiecte de discutie intre ei, se asezau si se odihneau in tacere.
Cand vorbeam cu o prietena, colegul cu Mertan s-a asezat langa noi, noi ne-am oprit din discutie pentru ca era o discutie care ne privea doar pe noi doua, iar colegul a inceput sa rada si ne-a zis: „Va deranjez, fetelor?”. Era clar ca ne deranjeaza. Asta si vroia. Cred ca eram singure in bucatarie, el a intrat brusc si „s-a lipit”.
Alta data, colegul cu Mertan a venit langa mine, la calculatorul meu si, sub pretextul ca ma intreaba ceva, in timp ce-i explicam si-i aratam pe monitorul meu, din spatele meu, mi-a adulmecat axila stanga, in sensul ca aproape m-a atins cu nasul si a inspirat adanc, ceea ce mi-a provocat fiori de genul „piele de gaina”. Mi s-a parut un gest incalificabil. Adica el vine la lucru sa ma adulmece pe mine?
Mai multi colegi au facut gestul acesta cu adulmecatul, exact dintre cei care ma tot urmaresc la bucatarie si la baie. Unii s-au apropiat atat de mult de mine, incat le-am simtit eu, mirosul lor personal. Asa poti sa-ti dai seama cine are probleme cu dantura sau cu stomacul sau cu colecistul, pentru ca are un anume miros care provine din gura lui/ ei, cine are probleme de igiena personala sau pur-si-simplu „are o zi proasta”, nu se simte bine, a mancat usturoi, a baut o bere cu o seara inainte, a uitat sa se dea cu deodorant inainte sa vina la serviciu, ii miros hainele a mucegai sau a „statut”,  a neaerisit, chestii de genul acesta.
Un coleg de la hardware, nu-l cunosc, care lucreaza la acelasi etaj cu noi, a reusit performanta ca, la bucatarie, sub pretextul ca schimba un bidon la dozatorul de apa potabila, a facut un gest brusc, s-a aplecat sa ia bidonul de sub masa, eu eram langa masa si m-a adulmecat in zona meElena a corpului meu, in fata, adica, daca as fi Pamantul, putin mai jos de Ecuator, asa, cam intre Ecuator si Tropicul Capricornului. Unul care, atunci cand ne-am mutat in cladirea Optica era nesigur, aproape sfios, se interesa daca poate sa foloseasca un filtru de cafea pe care-l cumparaseram colegii de grup din banii nostri, apoi a devenit din ce in ce mai sigur pe el, pana la a fi de-a dreptul cutezator. Apoi l-am analizat un pic la bucatarie si am asistat la discutii foarte interesante despre preparatul supei, la nivel de amanunt, adica cum sa cureti zarzavaturile, cat de mica sa fie flacara de la aragaz sau despre replici pe care i le da sotiei lui, care era obosita, dar nu facea mai nimic, si i se dadea exemplu pe el, sotiei, cat de mult munceste si nu oboseste. Daca l-ai fi ascultat pe acesta, ti s-ar fi parut o chestie foarte complicata sa faci o supa.
Un alt coleg de la hardware, unul inalt si slab, aproape ca s-a lipit de mine cand luam apa de la dozator, napustindu-se sa ia si el apa in acelasi timp cu mine si am aluat apa in paralel, asa i s-a parut lui ca trebuie sa faca. Probabil ca pentru acest gen de interventii a fost recompensat cu un „business trip” in State, mai lungut asa, ca-l merita. Nu cred ca are doi ani in firma. Era foarte mandru de deplasarea lui, ii povestea unui coleg la bucatarie.
Un TL de la hardware, unul care creste albine si vinde miere in firma, are in jur de 30, 35 de ani si un jeep cat jumate de autobuz, mergea pe coridorul spre bucatarie, in spatele meu,  atat de aproape de parca era umbra mea si mi se parea ca imi imita mersul si se maimutareste. Om respectabil (?!). Mai demult l-am surprins la bucatarie, cu o colega din alt grup, care era nemultumita de serviciu si-i povestea lui ce nemultumiri are, ca probabil vroia sa se mute la hardware, in echipa lui, nu stiu. Colega vorbea serios cu el, iar el era de-a dreptul libidinos, o lingusea gretos, ce sa zic. Ea era chiar draguta. A plecat, si ea, la alta firma.
Altii se apleaca in spatele meu, am vazut ca si in spatele altor colege, deci n-au niciun pardon, la bucatarie, in timp ce esti la chiuveta, deci cu spatele la ei, aplecarea lor facandu-se sub motivul luarii apei de la unul dintre cele doua dozatoare. Dar culmea e ca-l folosesc exact pe cel care e mai aprope de persoana care e la chiuveta, in loc sa-l foloseasca pe celalalt, ca sa evite apropierea aceasta foarte intima as putea spune, intre doua persoane complet straine.
O colega din alt grup, una intepata asa, ca o secretara amanta de director, s-a asezat langa mine la masa, la bucatarie, a lasat un loc liber intre noi, deci daca s-ar fi straduit, ar fi putut mai mult, dar probabil si-a lasat de lucru si pentru alta data si a stat teapana langa mine, cu privirea fixata pe geam, tot timpul in care eu am mancat, ea nefacand nimic, adica nimic evident. Statea ca Sfinx-ul si privea in zare. Un coleg de-al ei a vazut-o asa meditativa si a intrebat-o ce face. Ea a spus ceva de genul ca face o pauza, ca e obosita.
In timpul perioadei de cateva luni, in care m-a adulmecat tot departamentul si nu numai, iar un baiat necunoscut, din alt departament, pe langa care am trecut la parter, in zona turnichetilor, a spus: „Asta-i aia care miroase!” am avut o senzatie foarte clara legata de tine si de geniala ca mi-ati mirosit hainele pe care le las pe spatarul scaunului de la birou (o vesta pe care o lasam la lucru, bluze, hanorace) cand nu eram eu acolo (eram intr-o sala de meeting sau eram la bucatarie sau in pauza, pe-afara). Poate ca si altii au avut indeletnicirea asta, insa senzatia mea puternica e legata de voi doi. Ati face acelasi lucru si cu chilotii sau sosetele? Raspunsul e clar, avand in vedere faza cu tamponul igienic.
Mi se pare deplasat si injositor pentru cei care fac gestul acesta, sa-ti mirosi colegii, sau in general sa-i mirosi pe alti oameni, mai cu seama ca se intampla adesea, ca cei care fac asta sa aiba o igiena personala mult mai precara decat cei pe care-i miros.
Adica sunt pe lumea asta lucruri pe care nu trebuie sa le faci sub nicio forma, chiar daca te indeamna altcineva s-o faci (altcineva pe care il admiri, care crezi ca iti e superior sau care este seful tau, sau este cel care te-a angajat, cel care te-a avansat „pe sestache”), sau chiar daca ai auzit tu ceva si mori de curiozitate sa verifici daca se confirma zvonul. Pentru ca sunt sub demnitatea unui om.
Poate nu stii, dar pe interior mirosim toti ca porcii, ca asa suntem construiti. Intreaba un chirurg de chirurgie interna, sa vezi ce mirosuri sunt ei nevoiti sa suporte in sala de operatii. Pe exterior, facem fiecare ce putem ca sa salvam situatia, unii, insa comuta porcaria in manifestari si in caracter.
Sunt tot timpul aceiasi oameni care ma urmaresc, asa incat am reusit sa-i identific, sa-i incadrez intr-un grup.
Hai sa-ti povestesc un pic si despre primii mei 2 ani in companie, cand eram programator in departamentul „Restraint systems”.
Am fost „luata in colimator” inca de la angajare, cand le-am gasit o eroare in testele de angajare de la Algoritmi. Nu i-a placut GL-ului de la Algo de mine, asa ca nu m-a angajat.
Am dat un nou test de programare, la Soft. M-au chemat la interviu. La interviu mi-au tot pus intrebari din C, mi-au dat de rezolvat tot felul de exercitii pe loc. Le-am raspuns la toate intrebarile, inclusiv la cele de precedenta a operatorilor, pentru care exista tabel in Help, adica nu se invata pe de rost, dar ajungi s-o inveti tot lucrand cu operatorii sau propunandu-ti sa inveti pe de rost, tabela de precedenta. Tot insistau. Se tot uitau unul la altul. Banuiesc ca vroiau sa ma incuie cu ceva. Si nu gaseau ceva-ul. La un moment dat, mi-au pus o intrebare despre tipuri de variabile: automatice si statice. Le-am spus ca nu sunt obisnuita cu denumirea aceasta, ci cu cea de locale si globale. Mi-au zis care e corespondenta, adica automatice = locale si statice = globale. Ma asteptam ca sa reformuleze intrebarea folosind termenii cunoscuti de mine pentru ca ei erau pe pozitie „de forta”, eu eram sub stresul interviului. Dar nu, ei mi-au cerut sa le raspund la intrebare in termenii lor. Si intentionat am raspuns gresit, ca sa le vad reactia. Ei acolo s-a terminat interviul. Deci, vroiau sa ma prinda ca nu stiu ceva. Nu-mi parea rau daca nu ma angajau – de fapt, acum cred ca-mi faceau un bine, pentru ca au dat dovada de rigiditate, de lipsa de capacitate de empatie, de gandire obtuza, ma rog. Am plecat. Ce povestesc acum, am aflat de la colegi. S-au intors la birou si au inceput sa discute despre mine, in fata viitorilor mei colegi care ma vazusera cand eram la interviu, pentru ca acesta a avut loc intr-un birou cu peretii de sticla. Se plangeau de mine, cum adica sa nu stie care e diferenta dintre variabilele automatice si cele statice?! Ai mai pomenit asa ceva?! Intre viitorii colegi era un fost elev caruia i-am predat Informatica la Moisil, un semestru. Cred ca lui nu-i prea venea sa creada ce auzea. Mai era un baiat care terminase la Moisil si care a fost unul dintre colegii cu care m-am inteles bine. Si el putea sa se intereseze despre mine, cata programare stiu. Si totusi, m-au angajat! De ce oare? Si mi-au spus sa vin la lucru mai repede de 2 saptamani, cat era perioada de preaviz. Mi-au cam incurcat socotelile pentru ca mi-a fost destul de greu sa intocmesc toate formalitatile la Moisil, dar am venit cand mi-au cerut ei, adica la 1 februarie 2006. Aici, soc! Cica nu se asteptasera sa vin asa repede si n-aveau calculator pentru mine. Era ultima zi de lucru a unui coleg care-si daduse demisia si trebuia sa iau calculatorul lui. Acest coleg era unul dintre cei cu experienta, cei in stare sa faca singur un proiect si un om de milioane, modest si care ii ajuta pe colegi, dupa cum am aflat ulterior. Apoi am inteles miscarea: ma chemasera pe mine la 1 februarie, ca sa-i demonstreze colegului care si-a dat demisia, ca i-au gasit imediat un inlocuitor. Mi-am dat seama ca ceva nu e in ordine in momentul in care m-au pus sa iau in brate calculatorul omului, care era inca la birou si sa-l duc la biroul meu. Mi s-a facut o jena, de nu pot sa-ti spun. Am regretat ca m-am prezentat la post in ziua aceea. Despre mine, ce sa zic, eram imbracata frumos, in fusta, si ma bagam pe sub birou, pe-acolo, sa scot cabluri, sa deconectez toate alea, sa le car la birou, iar pe sub birou sa le conectez. Am facut din astea si la liceu, nu-i problema, dar parca ceva era urat de tot.
Apoi am gasit in retea, un curs de C si, ce sa vezi? Toate intrebarile pe care mi le pusesera la interviu, toate exercitiile, erau, de fapt, rezolvate in acel curs de C. Deci, cei doi cu care am dat interviul (un GL si un SWPM, prieteni), nu puteau gandi „out of the box”. Asteptau sa le dau raspunsurile din cursul de C.
Ca s-o scurtez, in februarie m-au angajat, in martie m-au pus respunsabil de modul, un modul destul de nou (EDR) aveam doar 2 colegi care mai facusera cate un modul din acela, unul angajat de vreo 6 luni, altul, de 1 an si ceva. Un al treilea coleg, prieten cu cel angajat de 6 luni, fusese alocat pe modulul meu inaintea mea, dar el a spus ca nu poate sa-l faca, ca lui ii trebuie training-uri si suport. Pe el l-au pus sa faca traininguri, i-au acordat suportul unui programator din State, care facuse acelasi modul pe alt proiect si care ii explica colegului, codul facut de el. Acest cod trebuia sa-l punem si noi pe proiectul nostru, dar adaptat la specificul de proiect. Zic proiectul nostru, pentru ca, colegul trebuia sa ma ajute, eu eram responsabilul de modul, daca se intampla ceva, eu eram trasa la raspundere. Insa nimeni n-a stabilit ce sa faca fiecare, deci faceam cum ne taia capul. El a zis ca se ocupa de partea pe care i-o explica tipul din State, adica gestionarea unor buffer-e circulare, in care sa retina acceleratiile transmise de senzori si sateliti in caz de „pre-crash” sau in caz de „crash”, iar eu, de restul.
Colegul meu de proiect ramasese corigent la Informatica in clasa a 10-a si, din cauza profesoarei lui de Informatica avea o parere execrabila despre profesori. Zicea ca, sa termini o facultate si sa devii profesor este cel mai rau lucru posibil, mai jos de atat nu se poate. Deci in relatia asta am inceput noi colaborarea.
Periodic, noi trebuia sa ne asamblam codul facut de fiecare, ca sa obtinem modulul final, asa ca atunci cand l-am intrebat ce sa fac cu sursele mele, in sensul ca, sa i le dau lui, mi-a spus „zip-uiestele si salveaza-le in EEPROM”, dupa care a inceput sa rada copios, i se parea ca a facut o gluma buna. Cand le-a povestit colegilor faza, le-a spus ca eu chiar vroiam sa fac lucrul asta, ceea ce era de-a dreptul nesimtire din partea lui. Ei, cam asa am lucrat noi doi.
Ni s-a alocat un emulator echipei noastre, dupa un incident pe care l-am avut, legat de emulator.
TL-ul meu al luat un emulator de pe un birou la care nu era un coleg (erau doar vreo 3 sau 4 emulatoare in tot departamentul, deci erau piese valoroase) si ni l-a dat noua, pentru ca era prioritar modulul nostru. In zilele urmatoare, a disparut emulatorul de la noi.
La bucatarie, era colegul de pe biroul caruia, TL-ul meu luase emulatorul. Si l-am intrebat cand poate sa mi-l dea inapoi. S-a enervat si pe un ton ridicat, m-a intrebat cum mi-am permis sa iau emulatorul de pe biroul lui si nu ma lasa sa-i raspund, continua cu injuriile si talentele. Mai era un coleg de fata, pe care-l umfla rasul. Eu eram incurcata, nu pricepeam agresivitatea lui. I-am explicat ca nu eu am luat emulatorul, dar ca mi-l trebuie si toate alea. Atitudinea lui era deplasata pentru ca nu era emulatorul lui, un emulator revenea la nu-stiu-cati programatori. I-am spus TL-ului meu si atunci ne-a dat un emulator nou, doar pentru echipa noastra, de 5 oameni in total. Pe urma am aflat ca, colegul impertinent era un student, ca sa vezi, dar avea tupeu cu carul si era si prieten cu GL-ul cu care dadusem interviu, cel de ma denigrase in fata viitorilor colegi. Studentul de atunci este la ora actuala, TL la ADAS. Si este TL de multi ani, a fost intai la RS unde, practic, a ramas fara echipa, pentru ca si-au dat demisia „in bloc” si au plecat toti, la o firma concurenta. Mai ramasese o colega cu experienta, dar „a dezertat”, si ea, la putin timp dupa plecarea colegilor, si s-a mutat in Germania. A mai avut o vreme noroc cu un programator venit de la firma concurenta unde plecase echipa lui, care cred ca „si-a dat duhul pe-acolo”, ca-l facusera „one man show”, asa cum le e stilul acestor „onorabili” (citeste „dezonorabili”).
In mai putin de 1 an de zile, am facut modulul, dar cu mare cantec.
Colegul meu participa la toate review-urile mele, deci cunostea codul meu, eu nu participam la review-urile lui pentru ca le tinea cu tipul din State, dupa ora 5, din cauza diferentei de fus orar, asa ca eu nu cunosteam codul lui. Avantaj, el.
Emulatorul era tot timpul pe biroul lui, facea o mica modificare in cod, o testa cu emulatorul. Chiar folosea emulatorul ca sa inteleaga codul tipului din State. Era meserias in folosirea emulatorului. Mie imi si era frica sa-l folosesc, ca-mi spusesera de la inceput ca costa vreo 14 mii de euro si daca-l stric, platesc din salariul meu. Ups! Avantaj, el.
Eram innebunita. Nu intelegeam ce vor de la mine. Codul era foarte stufos, proiectul complex, eu nu stiam sa programez microcontroller-e, stiam doar PC-uri. Era ca si cum m-ar pune acum sa fac soft pentru avioane. Nu mi-au facut niciun training care sa ma ajute de-adevaratelea, deci „doar sa raportam ca am trainuit-o”, nimeni nu-mi explica nimic despre nimic. O data ca nu stiau, iar cei care stiau cate ceva, erau, si ei nesiguri, se luptau, si ei, cu neajunsurile lor, cu problemele din modulele lor. Eu ma uitam „ca mata-n calendar” la codul din care vedeam doar bucatele deoarece tool-ul folosit la editarea codului era un tool care, de pilda, avea grija sa fie structurat codul in sensul ca acoladele din C nu le scriai, erau inlocuite cu „contractii” – asa se chemau, in tool-ul acesta (ca sa nu ramana acolade deschise si neinchise, pentru ca erau mii de linii de cod, iar codul era „de safety”). Deci era ca si cum priveam un cod stufos, prin niste „fante”.
Nu exista o arhitectura a sistemului, ca sa-mi dau seama cum comunicau intre ele modulele, care-i faza cu containerele, ce inseamna un „state machine” si cum se executa codul pentru un „state machine” in timp real, adica la nivel de milisecunda, respectiv la nivel de jumatate de milisecunda.
Adica nu-mi spunea nimeni, lucrurile de baza in programarea unui microcontroller.
La interviu le spusesem ca eu nu stiu sa citesc o schema electrica, ca daca trebuie sa fac asta, am nevoie de un training. Stiu doar sa recunosc pe schema o rezistenta, un condensator, mai mult, nu.
Deci, ce mi-au facut ei mie era de genul „il arunci pe om in ape tulburi si te uiti de pe mal, sa vezi daca se ineaca”. Cam asta.
Nici macar nu puteam sa fac comparatie intre proiectul de pe care luam noi soft-ul si proiectul pe care trebuia sa-l adaptam. Adica nu stiam diferenta dintre echiparea hardware a celor doua masini corespunzatoare celor doua proiecte, adica ce si cati senzori, ce si cati sateliti erau pe una si pe cealalta, pentru ca noi lucram cu acceleratii transmise de acestia. In ce forma se transmit datele de la senzori/ sateliti, deci in ce forma le preluam noi? 
Era o ceata deasa, de nu vedeai nimic in fata!
TL-ul a vazut ca sunt stresata, ca nu stiu de unde s-o apuc si a stabilit un meeting saptamanal in care ne intalneam doar 4 oameni, astia cu modulul de EDR, al 5-lea membru al echipei facea alt modul, in ideea ca, din discutiile baietilor, voi prinde si eu cate ceva. Ce vorbesti? O data ca se exprimau numai in acronime, englezisme – cum fac si eu acum (deformatie profesionala), pentru ca mi-e mult mai usor sa ma exprim asa, dar imi pare sincer rau ca fac asta, sper sa ma vindec de „romgleza”. Si se mai si contraziceau de mama focului, de nu intelegeam nimic, nimic. Cand a  vazut ca mai rau ma incurca decat ma ajuta, a renuntat la meeting. Am rasuflat si eu usurata, ca mai rau ma cuprindea disperarea dupa meeting-urile astea.
Apoi m-a intrebat cum sa ma ajute? Pai eu sa-i spun lui cum sa ma ajute? Nici nu stiam de ce lucruri am nevoie ca sa fac codul acela. E ca si cum ti se spune: intreaba despre ce nu stii. Pai nu stiu ce nu stiu!
A fost rupere!
Tot ce-mi doream era ca modificarile mele sa nu prabuseasca sistemul, ca necunoscandu-l, nu-mi dadeam exact seama ce impact are codul facut de mine asupra intregului sistem.
Incet, incet, am inceput sa ma misc, dar, la meeting-urile de proiect, venea Guru-ul, GL-ul care nu ma placea. Ii ingrozea pe toti participantii la meeting cu atitudinea lui aroganta, sfidatoare. Era exact atitudinea unui „nas mafiot” („capo di tutti capi”); avea si inel pe deget. Meeting-urile astea erau o porcarie, o formalitate care ii facea pe programatori sa treaca printr-un stres major pentru ca trebuiau sa se justifice de ce bat pasul pe loc, de ce nu sunt in stare sa avanseze cu proiectul si sa spuna procentual, cat la suta din tot codul pe care il au de facut, l-au facut pana la momentul acela. Nici musca nu se auzea la meeting-urile astea, doar cel care „dadea din colt in colt” saracul, ca sa scape cat mai ieftin.
Pai, mai boule (ma adresez prietenului tau acum, revin apoi la tine), cum sa-ti spunem cat la suta din cod am facut, cand noi nu stiam in acel moment cat reprezinta „suta la suta”? Dar tu de unde sa stii, ca doar esti absolvent de Fizica, cu note mari, din cate am inteles, ai lucrat un pic in cercetare, la Instiutul de fizica de pe langa Facultatea de Fizica din cadrul UVT, dar normal ca la valoarea ta, nu puteai sa stai pe un salariu de cercetator, doar nu era sa te dedici stiintei, in detrimentul bunastarii tale materiale! Asa ca ai urmat modulul postuniversitar, de 1 an, de la Facultatea de Matematica, Sectia Informatica, UVT si ai devenit „programator”. Cunoscatroii stim ca acel modul e o mare porcarie, menit sa aduca bani pentru facultatea de Mate si sa scoata boi pe banda rulanta. Ca n-au cum, niste absolventi de alte facultati decat cea specificata, in cursuri „intensive”, de 1 sau 2 saptamani, sa invete cat am invatat noi in cursurile respective, in decursul unui an intreg. Ai inteles? Iar, tu, de pilda, sa primesti o diploma care sa fie echivalenta diplomei mele de absolvire a facultatii mentionate. De aceea eu chiar am facut programare, iar tu ai facut doar figuratie. Esti un figurant! Unul care a fost in stare sa invete standardul ANSI C pe de rost, ca sa-i impresioneze pe cei care dau interviu de angajare cu tine. Atat stii din C: standardul ANSI C. Orice programator destept n-ar invata standardul acela pe de rost, de vreme ce el exista in Help-ul din editorul C. Aaa, ca ajungi sa inveti standardul fara sa vrei, pentru ca l-ai folosit foarte mult, asa cum a fost si cazul meu, de ti-a picat tie fata la interviu, ca precedentele pe care nu le stiam, le deduceam prin analogie sau prin excludere, desteptule! Invatai de la noi, programatorii de rand, din discutiile pe care le aveai cu noi. Tu nu stiai nimic! De aceea esti si atat de arogant si inabordabil, daca venea cineva cu o problema la tine, il umileai de-a dreptul, cum indrazneste sa ti se adreseze tie – vezi cazul colegului caruia ii spuneau „pupilu”, caruia i-ai facut rost de undeva de „module design”-ul pentru codul pe care trebuia sa-l faca (si colegii credeau ca tu ai facut „module design”-ul acela, dar le-am zis eu ca precis l-ai furat de undeva, nu tu esti autorul – stiu asta din experienta de 10 ani de profesor de Informatica, la liceu) si la review-ul pe cod, tu si cu prietenul tau „mic la stat” impreuna cu care m-ai intervievat si pe care, ulterior mi l-ai facut TL, l-ati facut „praf”. Si-a si dat demisia colegul respectiv, nesimtitule! Din cauza ta!
Ce ai mai facut? Ai facut sa plece toata echipa care lucra pe Honda, pentru ca aveau in codul de AWL (iti amintesti ca m-ai intrebat intr-un meeting de grup, ce inseamna „AWL”, eu fiind proaspat angajata, ca sa ma pui intr-o lumina proasta in fata colegilor?), o eroare de initializare a unei variabile, adica nu initializasera cu 0, o variabila importanta (aviz sclifositei, care habar n-are de importanta initializarii unei variabile!) eroarea s-a descoperit pe masina sau in urma unui accident, nu stiu exact, si ca sa te scoti tu, le-ai pus in vedere sa plece, pe rand, din firma. Si tu lucrai pe proiectul acela, nu-i asa? Stiu foarte bine despre eroare pentru ca am facut modulul AWL pe Volvo, am preluat codul de la Audi si am descoperit eroarea in momentul in care am analizat codul (pe Audi cred ca se preluase de la Honda). Colegii mei de echipa au fost impresionati de lucrul asta, ma rog, si de altele, si in felul acesta le-am castigat respectul. Cu ocazia aceea am aflat si povestea, dar nu se stia foarte bine, era spusa in soapta, nu cumva sa se stie ca noi am aflat despre ea.
Cand ai absolvit modulul postuniversitar, ai prezentat o lucrare de dizertatie, un joc de sah, pe calculator. L-ai impresionat pe profesorul de C si te-a apreciat pentru lucrare. Sunt absolut convinsa ca n-ai facut-o tu! Sau cu ocazia aceea ai invatat standardul ANSI C? Piesele de sah erau obiecte grafice predefinite sau le-ai desenat tu, in Autocad? Ca noi am primit asta ca tema de laborator, la Autocad. Si ai facut tu tot algoritmul din spatele jocului de sah? Pai tu nici n-ai idee cat de complex e algoritmul acela, cum n-aveai idee cat de complexe erau modulele noastre. Iar eu, crede-ma, ca am un simt fin de detectie a impostorilor.
Ca sa-l recompensezi pe profesorul care te-a ajutat sa absolvi modulul postuniversitar, l-ai angajat in departamentul tau, direct pe pozitie de „expert in C” si ne-ai trimis noua un mail in care eram obligati sa-l chemam la fiecare review pe cod. Unii dintre colegi au fost revoltati de decizia asta pentru ca ii dadeau ei lectii, prof-ului, de C aplicat in Automotive, de optimizare de cod lucrand direct cu registrii de memorie. Avusesera un japonez super destept, de la care invatasera, de fapt, meserie. L-am cunoscut si eu. E unul dintre oamenii pe care ii respect cel mai mult in lumea asta. Un tip foarte modest, care „visa programare”, gandea codul direct optimizat, iar daca un om de pe proiectul lui nu stia sa faca o bucata de cod, bucata insemnand sute, poate chiar mii de linii de cod, il facea japonezul in locul lui si i-l trimitea pe mail. Zicea ca-i ia mai mult timp sa-i explice omului cum sa faca codul, decat sa-l faca el! Ai vazut aici exemplu de generozitate si bunatate si omenie si spirit de intr-ajutorare si modestie si dedicatie? Japonezul era de gasit la orice ora din zi si din noapte, chiar si in concediu. E un om super-pasionat de ceea ce face. Mananca cod C pe paine, ma rog, pe sushi. L-a intrebat cineva cum de poate fi gasit tot timpul si nu era niciodata deranjat de nimeni si era politicos si dragut intotdeauna. El a raspuns modest ca are un bebelus, e noapte la ei si face el „de garda”, adica are grija de bebelus. Acest om, atunci cand a fost cutremurul de la Fukushima, nu a putut sa intre in meeting la timp, a intrat dupa vreo ora si si-a cerut scuze ca n-a fost punctual, pentru ca la ei e cutremur. Omul era foarte exigent la review-uri, iti pretindea sa lucrezi „ca la carte”, avea si de ce, pentru ca si el lucra in acelasi fel. Si il respectau oamenii, ca pe un zeu. Te poti compara cu el?
Si prof-ul invata de la noi, C-ul specific Automotive-lor. A scos un curs de C aplicat in Automotive, tine trainingul de C si e TL.
A fost si profesorul meu de C, la facultate. N-am invatat mare lucru de la el. Am invatat singura C-ul si de aceea n-am urmat optionalul de C++, mi-am zis ca, daca va fi nevoie, voi invata singura C++-ul. Inainte de examenul de C, trebuia sa predam un proiect de C, ca sa ne primeasca in examen. Proiectul era despre comparatie intre diferiti algoritmi de sortare a tablourilor unidimensionale. Am luat 7 la proiect. Nu nota in sine ma deranjeaza, ca n-am avut numai de 10, ci felul in care ne-a verificat proiectele: ne-a tot scazut din nota maxima, pe validari de date de intrare. Adica, programul ii cerea sa introduca ceva, iar el apasa aiurea pe taste. E corect, adica programele trebuie facute cu validari de date de intrare. Doar ca noi eram studenti in anul 2 si el nu ne spusese nimic despre validari. Eram capabili sa ne facem validarile necesare in proiect, daca ne-ar fi spus despre ele. Asa, ne-a faultat pe toti si in felul acesta a reusit sa diferentieze rapid notele pe proiecte. Parsiva treaba! Am apreciat la el faptul ca era disponibil (M., vezi ca nu cunosti exact sensul verbului „a fi disponibil” – la un interviu de angajare, ai intrebat-o pe o candidata cum ar vrea ea sa fie seful ei, ea ti-a raspuns „disponibil”, iar tu ai respins-o, crezand ca-ti face avansuri) in relatiile cu studentii, in sensul ca ne raspundea la intrebari, ne explica ce nu intelegeam, se vedea ca stie, dar nu stia sa predea. Nu am apreciat ca se preface ca nu-si aminteste ca tatal meu i-a fost profesor un an, la liceul de Informatica (deci am absolvit acelasi liceu), pe cand tatal meu era in primul an de asistent universitar si a acceptat sa predea la liceul de Informatica.
Daca tot am adus vorba despre tata, el este seful primei promotii de absolventi ai Facultatii de Stiinte Economice de la Universitatea din Timisoara, promotia din 1971, anul in care m-am nascut eu. A absolvit „magna cum laude” si a avut bursa „Gheorghiu Dej” in timpul studentiei, care era cea mai mare bursa acordata studentilor. Din cate stiu eu, doar doi oameni de la Universitatea din Timisoara au beneficiat de aceasta bursa.
Ramanand in acelasi context, Institutul de cercetare, de Fizica, unde ai lucrat si tu, a fost infiintat de un prieten de-al tatalui meu, un om foarte destept, un profesor integru la care nu se puneau pile, un adevarat patriot, care acum este profesor universitar in SUA deoarece a fost dat afara de la institutul pe care l-a infiintat chiar el si a fost mazilit de catre ceilalti universitari.
Aceeasi soarta a avut si tatal meu.
Fiul acestui domn este cel mai bun prieten al meu, noi doi suntem un exemplul ca exista prietenie adevarata intre o femeie si un barbat, fara implicatii sentimentale. Este, si el, tot prof. universitar, in State. Eram prieteni la modul ca daca unul suna la 12 noaptea si-i cerea ajutorul celuilat, celalalt fugea in ajutor. Si e chestie verificata. Acum e un pic mai greu de trecut Atlanticul pentru asta, dar prietenia a capatat alta dimensiune, una mai abstracta.
Tu ai avut sau ai un astfel de prieten?
Revin. Omul era relaxat, se angajase aici ca sa invete si chiar asta facea. Invata incet si sigur. Pe seama mea si a omului din State. Venea la lucru de dimineata, asculta o emisiune la radio, participa la concursul cu premii din cadrul emisiunii, pleca seara, obosit, dar satisfacut. Eu dadeam in balbaiala, eram stresata din cale afara. Pentru ca nu stiam sa-mi testez codul, functii mai mici le testam ca la scoala, cu creionul pe hartie, cu valori de intrare si valori de iesire. Era criminal. Avantaj, el.
Dupa ce a invatat cate ceva, si-a luat al 2-lea job. Nu mai statea seara, la meeting-uri cu americanul, mergea acasa si facea programare pentru un neamt. Tot ceva automotive, pentru ca isi lasa calculatorul de la lucru pornit si lucra remote de acasa, am impresia ca se folosea de tool-urile de la lucru. Avantaj, el.
Am facut release de modul si am plecat in concediu. Pentru ca nu stiam sa folosesc emulatorul pe care il monopolizase el, iar el era in concediu, nu am testat modulul cu emulatorul inainte de a-i face release. Integratorul n-a testat nici el si soft-ul se reseta. Eu eram in concediu, pe munte, fara semnal, la lucru era circ, tragedie. L-au bestelit pe integrator ca nu a testat sistemul imediat ce a integrat modulul meu si nu a depistat reset-ul. S-a intors colegul din concediu: Elena a facut codul, ea e de vina, dar salveaza el situatia. Auzise ca se mai intamplase ceva similar, iar colegul care corectase codul in locul altui coleg, primise un premiu in bani, substantial; doar ca acel coleg chiar corectase acel cod. Colegul meu, in schimb, a scos reset-ul, dar cum? Comentand codul meu. Pai nu aceea era rezolvarea, codul trebuia sa ramana, era o eroare in interiorul lui, care trebuia gasita. Problema colegului era ca eu facusem codul cand el nu era la lucru si nu apucasem sa i-l explic. Cand am venit din concediu, m-am speriat de cati colti mi s-au aratat. Colegul m-a luat tare, intrebandu-ma daca am habar ce-i in codul acela. Pai, da, zic, ca doar eu l-am facut. Na, pune mana si scoate eroarea, atunci, ca ne-am luat-o noi din cauza ta. Da, sa traiti! Ce sa zic? Eroarea era ca folosisem intr-un loc, din greseala, numele unei variabile de RAM in loc de variabila de EEPROM pentru ca erau asemanatoare, sau invers, ca nu-mi mai amintesc exact. S-a rezolvat. El, de fapt, era nervos ca n-a obtinut premiul.
Intr-unul din meeting-urile in care declaram procentul de cod facut, vazand ca nu progresam cu codul (cred ca ne tinea pe loc o informatie de la Algo, pe care n-o primeam – limita de viteza peste care trebuie sa „puste” airbag-urile, parca asta era problema; si pentru ca n-o primeam, „a escaladat” el problema – asa ne intreba cand ii spuneam ca avem o problema: „Si cum ati escaladat problema?”, asta era intrebarea standard – avea omul niste clisee de-astea, isi lua o mina foarte oficiala, isi ingrosa vocea si te pleznea cu intrebarea, tu ramaneai ca tampitul ca nu prea stiai cum trebuia sa faci „escaladarea” asta; si „escaladarea” lui a fost ca m-a luat si am urcat sus la Algo, a luat-o si pe GL-a de la Algo (care era TL-a cu care dadusem interviu la Algo, mi-a placut de ea la interviu si dupa aceea), ea era nedumerita ca n-o anuntase, se dusese ca boul, peste ea, ne-am dus toti trei la biroul omului de la Algo care trebuia sa-mi dea informatia si m-a pus sa-i cer informatia inca o data, de fata cu ei; omul de la Algo nu pricepea ce-i cu descinderea aceea protocolara, se uita la mine si nu-ntelegea, doar noi, de fapt el si cu colegul meu tot vorbeau la telefon pe tema asta, bineinteles ca n-am obtinut informatia nici atunci, pentru ca n-o avea nici el, dar am vazut „pe viu” un exemplu despre cum a rezolvat GL-ul toata problema: ca la gradinita, punand in incurcatura pe toata lumea si iscand o situatie jenanta iar, in final, nerezolvand nimic; deci toata demonstratia lui de forta fusese „frectie la picior de lemn” sau „tango degeaba”), GL-ul (o sa-l numesc Zorro, asa i se spunea, ca facuse box) m-a acuzat ca proiectul era „pe rosu” din cauza mea si sa am grija ce fac. Eram nauca! I-am spus inginerei de calitate, care punea „pe rosu” proiectul, ca eu fac tot ce pot, mai mult de atat nu pot sa fac. Stateam pana la 10 seara cateodata, veneam si sambata, lucram 8 ore fara pauza pentru ca aveam copilul mic, de 4 ani, il duceam dimineata la gradinita si la ora 5 trebuia neaparat sa fiu la gradi, sa-l iau, pentru ca se inchidea gradinita (el era tot timpul, ultimul luat, aduna de fiecare data jucariile cand ajungeam eu) si pentru ca nu reuseam uneori sa ajung la 7 si jumatate, ca sa plec pe la 4 si jumatate, renuntam la pauza de masa, ca sa nu mi se reproseze ca nu stau 8 ore la lucru in fiecare zi. Atunci am aflat ca proiectul era „pe rosu” demult, probabil dinainte de a fi angajata eu.
Daca te plangeai ca n-ai timp suficient si trebuie sa stai peste program iti spuneau ca tie ti se aloca munca pentru 8 ore, daca stai peste program, inseamna ca nu esti capabil sa-ti faci munca in 8 ore. Buna strategie ca sa nu indraznesti sa ceri sa fi platit pentru ore suplimentare, nu? Cat am fost la RS n-am auzit ca cineva sa fi fost platit pentru overtime si eram multi care faceam overtime la greu, pentru ca ne luptam singuri au absolut toate problemele care apareau, nu ne acordau absolut niciun suport! Te rugai pentru sanatatea colegilor binevoitori, care te ajutau. Doar ca erau situatii cand nu te ajuta nimeni pentru ca cine ar fi putut sa te ajute, nu vroia sa te ajute fiindca nici acea persoana, intr-o situatie similara nu fusese ajutata sau, chiar nu stia nimeni ce aveai tu de facut. Atunci era nasol. Se solda cu stres major si nopti nedormite, dar de unde sa stie mizerabilii astia de asa ceva? Ca ei se uitau ore intregi pe geam. De Tanda si Manda vorbesc. Li se spunea „mama si tata”, ca erau mai tot timpul impreuna, se plimbau impreuna prin parcare, cu o fata de oameni foarte preocupati (sa nu se zica despre ei ca ar fi „prosti fara pereche”) de problemele grele care le apasau umerii incovoiati. Ii zisesera unei colege destepte si competente, tot absolventa de Moisil, pe care o „cocosasera” cu sarcinile, adica ii dadusera un proiect in care era „one woman show”, ca nu reactioneaza bine in situatii de stres – doamna preluase proiectul „pe rosu”, de la omul „mic la stat”, care fusese SWPM pe acel proiect, iar acum devenise TL. O facusera pe ea, SWPM, dar proiectul era „pe rosu”. Ea lucra aproape singura la proiect, avea doar un coleg care facea testele, in rest, ea facea tot. Era mamica, avea o fetita de gradinita si era singura care aducea bani in casa, sotul ei negasindu-si de lucru. Deci stiau cum sa-si aleaga victimele. Ea reusise sa aduca proiectul de pe „rosu”, pe „galben” si tot nemultumiti erau. Ii reprosau ca nu reactioneaza bine la stres, ca nu face avansuri destul de mari, iar ea facea acasa exercitii de „destresare”, era mai tot timpul bolnava, avea o infectie de care nu scapa, umbla pe la doctori si isi tot facea analizele. Halal barbati! Oare ce termen exista ca sa va defineasca pe voi, astia? Ca sunteti mai multi asemenea? Stiti cum v-ar fi spus un fost coleg de-al meu de facultate, un tip genial, care chiar avea dreptul sa spuna asta? „Masturbici”, asa v-ar fi spus. Asa va spun si eu.
Ca sa ramanem in aceeasi zona de interes, omul „mic la stat”, cand s-a intors din Corea, se uita dupa fete ca un puscarias care a ispasit vreo 10 ani. Mie mi-a dat fiori cand l-am vazut.
Deci, m-au angajat, desi nu ma placeau, pentru ca sa ma dea afara dupa perioada de proba! Asta era miscarea! De-asta nu mi-au facut nici training-uri. De ce sa piarda timpul si banii cu mine? Sa investeasca neprofitabil? Oricum imi dadeau papucii. M-au pus responsabil de modul pe un proiect sortit esecului, proiectul pica, iar eu zburam din firma. Asta spun acum, dar atunci, n-am stiu care-i treaba! Si m-am luptat din rasputeri sa fac proiectul. Nu mi se parea corect ca doar eu eram trasa la raspundere pentru toate lucrurile, colegul meu era lasat in pace. El s-a dus linistit la training-ul de C, mie mi-a spus TL-ul sa lucrez pe proiect. La un moment dat ma bucuram daca nu strica ceva la modul, pentru ca eu eram responsabila de modul, asa ca-l lasam sa faca ce vrea, ziceam merci ca nu face ceva rau. In orice caz, dupa vreo 7 sau 8 luni de munca, a iesit ceva bun. Deci, pana atunci adaptaseram codul de pe Ford, pe Mazda. Cica n-aveam requirement-uri pentru Mazda si „le propuneam” noi, si am si implementat, requirement-urile de pe Ford (cele pe care le propuneam). Si vine lovitura de teatru! S-au gasit requirement-urile de pe Mazda. Pai si unde au fost pana atunci? Proiectul era in faza „design freeze”. Requirement-urile de pe Mazda era complet diferite de cele de pe Ford. Panica totala! Ce facem?
Ne lasa sa le analizam si ne suna nu-stiu-ce mare boss, care era in Japonia, sa ne intrebe daca putem sa implementam noile requirement-uri pana la deadline-ul de proiect. SWPM-ul de pe proiectul nostru, care era neamt, era, si el, in Japonia, impreuna cu omul cel mare. N-avea glas, saracul. Noi nu intelegeam complet, noile requirement-uri si i-am spus ca trebuie sa ni le clarifice. Foarte rapid, in ziua urmatoare sau, in decurs de cateva zile, au revenit cu clarificari. Erau desene facute de mana, pe o foaie de hartie scanata si trimisa pe mail. Ne-au intrebat de ce avem nevoie ca sa implementam noile requirement-uri. Au zis ca ne stau la dispozitie cu orice. Noi am dat in balbaiala, ce sa zic. Dupa ce ne chinuiseram fiecare in parte si unul pe altul sa adaptam codul stufos de pe Ford, pe Mazda si sa mai si faca ce trebuia, vin astia sa ne plezneasca in moalele capului! Norocul nostru a fost ca requirement-urile de pe Mazda erau mai simple decat cele de pe Ford, iar oamenii imi explicasera clar, cu desenele acelea de mana, ce trebuie sa calculez si am zis ca le facem. Cred ca daca atunci ceream sa ne dubleze, tripleze salariile, ar fi facut-o. Dar noi eram niste „mojici” disperati ca ne calaresc din nou. Bun, deci meeting-urile si toate discutiile au fost direct intre cei 2 programatori si omul de vaza, respectiv SWPM-ul nostru. Afara, ma asteptau cu masina, ca sa ma duca acasa de la serviciu, sotul si copilul mic, de 4 ani. Dupa discutia cu ce mari, vine Zorro, se aseaza confortabil si ne cere sa-i povestim tot ce am discutat cu cei doi. Am mai stat o ora si jumatate, ca sa-l lamuresc pe el. Peste program, evident. Deci, contributia lui a fost nu de zero barat, ci de minus ceva, adica „s-a spalat pe maini”, s-a tinut departe de tot dezastrul, dar a venit sa se informeze in amanunt.
Asa facea mereu: nu-si asuma absolut nicio responsabilitate, programatorul facea totul si tot el isi lua castanele in cap daca aparea vreo problema. Asta da, dreptate sociala! Si-i mai si raportai, ca la armata, ca sa-l tii la curent cu ultimele noutati. Ma intreb daca oamenii astia au facut armata. Sau au fost scutiti, ca aveau platfus? Nu-mi dau seama, ca si tata avea platfus si a facut armata, 1 an si 3 luni, la Transmisiuni. Astia aveau platfusul mai accentuat, precis. Si prietenul din armata al tatalui meu, invata noaptea, in WC-ul din unitate, sa nu-l prinda, ca sa dea la Medicina. Si a intrat. A ajuns unul dintre cei mai buni pediatri din Turnu-Severin. Acum traieste in Campulung Muscel. Erau oare, tatii nostri mai barbati decat acesti hermafroditi?
Am reusit sa facem codul, eram si noi multumiti, si SWPM-ul, si celalalt domn. Cred ca ar cam fi incurcat-o SWPM-ul daca nu reuseam sa refacem codul pentru ca, atunci cand a venit in Romania, ne-a scos la masa, la restaurant, pe toata echipa de proiect, eram vreo 5 oameni si a platit din buzunarul lui, toata consumatia, in semn de multumire pentru ce am facut. A fost una dintre putinele dati cand am iesit in oras cu colegii, din respect pentru SWPM care vroia sa ne multumeasca pentru ca „l-am salvat”.
Revin la sefii mei. Evident ca noi ne-am concentrat pe cod si restul „birocratiei” ramasese nefacut. La evaluare am „luat-o in freza” (expresiile pe care le folosesc pot parea dure, dar viata chiar e dura pentru unii, n-am absolut nicio remuscare ca le folosesc). Deci, am trait-o si pe asta. Si cine s-a certat cu ei mai abitir la evaluare, a iesit in avantaj. Sau cine a mintit mai mult. Oare cine a iesit in avantaj? Colegul ajutor, evident. Le-a fluturat in fata argumente de genul: „eu am cheltuieli mai mari decat Elena, pentru ca eu stau in chirie, ea, nu”. Nu stiu ce le-a mai zis, dar omul citea documentatie despre cum sa-ti intimidezi interlocutorul, cum sa-l faci sa ia deciziile care sa te favorizeze pe tine. Buna, nu? De la el le stiu pe toate astea. Mi-a recomandat sa fac, si eu, la fel ca el. Omul chiar imi dadea lectii in domeniul asta, era profesor. Adica, el si-a jucat cartea. Ii eram simpatica, dar, daca m-am nimerit a fi pe directia bombeului lui, asta-i viata! Si el era un tip glumet, de gasca, te distrai cu el in afara serviciului dar sa te fereasca bunul Dumnezeu sa faci echipa cu el, ca te halea! Tipul era si foarte inalt, peste 1,90 m, bine facut, impunator, ii complexa la sigur pe „mama si tata”.
Colegul ajutor dupa ce m-a sapat pe mine, a trecut la tipul din state, cel care ii explicase codul, il dadacise, il invatase meserie. Nu stiu de ce a primit el un formular de feedback pentru tipul din State. Ma intreb daca nu petrecuse americanul prea multe ore in meeting, cu el. Si ce feedback i-a dat? Negativ! Deci musca mana care il hranise.
Apoi a prins curaj. Pe Volvo, trebuia sa adapteze codul de EDR facut de SWPM (colegul nostru, cu care el era prieten de la gradinita). Si omul ii statea la dispozitie cu explicatii, cu review-uri, cu dadaceli, asa, ca-ntre prieteni. Apoi colegul ajutor a modificat ceva in cod, modificare care a generat o eroare mare.  Si incerca sa-i convinga pe toti, ca eroarea provenea din codul prietenului sau, iar el era cel care o descoperise si salvase situatia. Cineva mai mare, care lucrase cu SWPM-ul cand acesta era developer, n-a prea crezut ca eroarea o facuse invinuitul asa ca i-a transmis acestuis ce spunea colegul. SWPM-ului, adica prietenului sabotat nu-i venea sa creada ca-l loveste pe la spate, corigentul la Info, prietenul din gradinita. Prietenul sabotat se angajase primul la Siemens si-l recomandase pe sabotor, asa incat l-au angajat si pe acesta. Adica, practic, el il tinea in spate pe proiect, pe colegul ajutor si acesta il sapa. Vroia premiul acela pe care l-a vrut si cand facea echipa cu mine. Si mi s-a plans SWPM-ul (sabotatul), care il tot aparase pana atunci, in fata mea. Si i-am zis ca mi-a facut, si mie, aceeasi miscare. Deci omul avea caracter, nu gluma, eu eram victima colaterala, dar americanul care-i daduse mura-n gura si prietenul de la gradinita erau victime directe.
Apoi l-au avansat SWPM pe un proiect nou, din acela pe care il faci singur, adica esti „one man show”. Ei, acolo nu mai poti sa fentezi, ca esti doar tu pe proiect. Si l-au trimis 6 luni sau 1 an, nu stiu exact, in Germania, sa aduca proiectul de acolo, aici. Incerca sa-i convinga sa plateasca firma noastra si biletul de avion al prietenei lui care n-avea nicio treaba cu firma noastra. Ea era cam libera de contracte, n-avea nicio problema sa arda gazul de pomana 6 luni sau 1 an. Oricum, camera de hotel era dubla, asa ca puteau sa stea amandoi, linistiti. Vroia sa i se asigure si masina de serviciu. Astea nu le-a obtinut. In schimb, i-a oferit masina de serviciu, neamtul pentru care lucra el la al 2-lea job, ca si acela avea nevoie de el. Baiat destept! A stat pe perioada „business trip”-ului acolo si, intre timp si-a cautat un alt job. Cand s-a terminat BT-ul in loc sa se intoarca cu proiectul, si-a dat demisia si a plecat la noul job, platit cu peste 2000 de euro, cazare si transport asigurate. Nu stiu daca mintea, asa ne-a zis.
In orice caz, firma noastra a luat o teapa de zile mari.
Primul TL plecase (la Nokia, in Cluj) si ni-l pusesera TL, pe omul „mic la stat”, care avea exact aceeasi atitudine ca si Zorro. Deci, doi gretosi.
Apoi mi-ati dat sa fac alt modul, nou, care sa retina in EEPROM, odometrul, parca. Nici echipa de CAN, nici cea de Diagnoza, nu vroiau sa faca modulul. Fiecare zicea ca e in responsabilitatea celeilalte echipe. Bun, il faceam eu, ca n-aveam incotro, dar ma asteptam sa primesc suport de la cate un om cu experienta din fiecare echipa, de fapt, erau cei mai experimentati din fiecare echipa. Niciunul nu vroia sa ma ajute. Trebuia totusi sa colaborez cu cineva, macar sa-mi faca review-uri. M-am interesat cine m-ar putea ajuta si am gasit o programatoare cu experienta, in State, pe care am rugat-o sa ma ajute. Prima ei intrebare a fost de ce nu ma ajuta cutare sau cutare, indicandu-i exact pe cei doi, pe care-i cunostea. Ce era sa-i raspund? Ca noi, romanii, ne mancam intre noi, sau ce? Ca, de fapt, nici eu nu stiu ce s-a intamplat inainte de a-mi da mie modulul. Poate ca oamenii chiar aveau motive sa nu vrea sa se implice. Apoi m-am prins oarecum de miscare, ca tot adevarul nu l-am aflat. In modulul meu, aveam nevoie de date de la CAN si am intrebat-o pe programatoarea care era responsabila de modulul care imi dadea mie datele, o colega romanca, din echipa persoanei cu experienta care n-a vrut sa se implice, ce valoare imi returneaza parametrul ei de CAN, intr-o anumita situatie. I-am trimis mail, ca sa n-o deranjez. Mie-mi place sa trimit mailuri, cand are omul timp il citeste si cand are chef imi raspunde. Nu-l deranjez, nu ma deranjeaza. Figura asta tine la oamenii cu bun-simt. La ceilalti, nu. Mi-a raspuns la mail, dar nu stia exact sa-mi raspunda la intrebarea mea precisa, imi facuse „crop” din codul ei. Nu ma ajuta cu nimic, mie trebuia sa-mi raspunda exact, pentru ca eu imi faceam codul in functie de raspunsul ei. Situatia a durat cateva zile, eu o intrebam concret (ma gandeam ca a avut timp sa analizeze ce o rugasem), ea imi raspundea exact in acelasi fel si devenea din ce in ce mai iritata, in sensul ca doar mi-a raspuns, de ce o tot intreb, ca mi-a raspuns deja de cateva ori. Atunci am mers la ea la birou si i-am zis ca trebuie sa-mi raspunda concret la intrebare. Ea a cerut ajutorul omului cu experienta, care a refuzat sa o ajute. De ce? Pentru ca ea preluase acel cod, de la el si nu era in stare sa inteleaga ce se intampla in cod. Omul cu experienta, pe buna dreptate refuza sa o ajute. Atunci am inteles. Si omul acesta cu experienta a plecat din firma, inainte de a ma muta eu din primul departament, era TL-ul acelei echipe, locul lui luandu-l studentul impertinent de la bucatarie, cel cu emulatorul. Apoi am aflat ca omul cu experienta se imbolnavise grav de ficat, din cauza stresului, nervilor si porcariilor pe care le indurase si el. L-am vazut la bucatarie ca scotea din frigider granule de polen, miere, propolis si ce-o mai fi avut el acolo, dar n-am stiut cat de grava era situatia.
Parametrul de CAN avea doar valorile 0 sau 1, deci nu era nu-stiu-ce grozavie.  Bun, dupa ce m-am dus la biroul ei, mi-a dat un raspuns. Am luat de bun, raspunsul ei si mi-am facut codul. Am avut noroc cu un coleg de echipa care pregatise statia de test si imi testez codul. Nu era bun. Nu facea ce trebuie. L-am luat la puricat, m-am omorat pe-acolo, nu ma mai dezlipeam de scaunul de la statia de testare, ca nu reuseam sa-i dau de capat. Cand m-au vazut colegii mei de echipa atat de stresata, au venit sa ma scoata in pauza. N-aveam chef de nicio pauza. Si ma intreaba colegii de ce naiba stau acolo lipita cu super glue de scaun? Si le zic. Era cu ei si un coleg de la Diagnoza, acela de luase premiul pentru ca corectase codul colegului sau de echipa. Si-mi zice: vezi ca nu-i buna valoarea parametrului acela de CAN, candva a fost asa, dar apoi au schimbat-o. Stia pentru ca o folosea si el la Diagnoza. Reconsider valoarea aceea in cod si trece codul, nu era eroare in codul meu, eroarea provenea de la faptul ca, colega imi daduse raspunsul gresit.
Deci, ea nu analizase codul ei si, ca sa n-o mai agasez, imi daduse un raspuns ca sa scape de mine. Erau 50% sanse sa fie raspunsul corect. Doar ca a picat pe celalalt procent de 50%, cu raspunsul incorect.
Apoi mi-am luat, si eu, pauza. Daca nu-mi spunea colegul, ce trebuia sa fac? Sa analizez eu codul colegei? Foarte draguta dealtfel, la infatisare, ma refer, par lung, blond, ochi albastri, silueta perfecta, eleganta, imbracata mereu ca o femeie de afaceri. Pentru asta ati angajat-o? Ca sa va clatiti ochii (totusi, nu era genul Mihaelei Radulescu, febletea lui Zorro, cam tarfulita, cam vanatoare de barbati, cam materialista, cam ingrata si cam prea dornica de notorietate, dar pe gustul lui)?
Mai era o colega frumoasa, sportiva la sala, cu corp traznet, angajata tot in echipa de CAN, pe care o facuserati software 2 (in vremea TL-ului cu care avusesem discutiile aprinse la bucatarie, pe cand era student) pe spatele unui fost elev de-al meu, de la Moisil, olimpic national la Informatica, care era student si facea munca ei si care v-a pretins atunci cand ati avansat-o pe ea software 2, sa-l avansati si pe el, software 1, adica sa il avansati din student in software 1. Si ati refuzat. Omul „mic la stat” s-a rastit la el spunand: „Bai mucosule, cum iti permiti sa vorbesti asa cu mine?” Dar „mucosul” era fost olimpic national, omul „mic la stat” o fi fost olimpic la „aruncarea cu privirea dupa fete”, nu? Iar olimpicul despre care vorbesc este genul de om cu bun-simt, tacut si linistit, care stie ca e destept si nu face parada cu asta. Deci, daca a ajuns sa fie indraznet, inseamna ca a indurat multe si n-a mai suportat. El a fost primul care a plecat la firma concurenta si a declansat plecarea aprope intregii echipe de CAN.
Ulterior, colega a facut o eroare de „5 why” si a fost nevoita sa plece din firma. A plecat pe post de TL la firma concurenta unde, mai tarziu, au plecat cei din echipa in care lucrase si ea. Da’ astia plecasera de buni ce erau si de batjocoriti ce erau, ea plecase ca nu i se mai puteau ascunde greselile, adica o comisese grav. Al naibii cum a ajuns ea basca TL acolo. Pot sa presupun ca i-ati pus o vorba buna. Mai ales ca parea sa faca parte din gasca voastra, adica era instarita, avea casa pe pamant, masina, se imbraca elegant, o adevarata doamna. Programarea cred ca era doar un moft pentru ea. Mi-a fost indiferenta, adica nici nu mi-a placut, nici nu mi-a displacut, pana mi-a facut safteaua cu parametrul de CAN. Mi se parea mie ca nu prea se potriveste in peisaj, dar, pana la proba contrarie ii acorzi omului credit. Ei, ea a furnizat proba contrarie.
Apoi TL-ul mi-a forward-at toate mail-urile legate de anumite modificari ce trebuiau facute in modulul de Crash Output, modificari pe care un programator din Corea nu stia sa le faca. Dupa ce am citit mail-urile cu discutiile intre programatorul din Corea si TL, nu am reusit sa inteleg daca programatorul nu stie programare sau nu stie limba engleza? Ca i se spunea foarte clar ce trebuie sa faca. Am facut modificarile si am avut review cu programatorul corean si cu japonezul meserias. Japonezul era SWPM. Si le prezint codul meu. Japonezul si coreanul erau la noi, in Romania. Coreanul facea talente. Tot comenta, imi tot explica cum as fi putut sa fac, ma cam enerva. Adica eu facusem codul in locul lui si el imi dadea lectii. Dupa review, japonezul a venit la mine al birou si l-am intrebat daca vrea sa fac modificarile dupa sugestiile coreanului. Omul, foarte de treaba, imi zice, sa nu modific nimic, sa le las asa ca-i bine. A fost un domn. Apoi l-am rugat pe corean sa testeze si partea mea de cod, din functia lui (de fapt functia celui care o facuse mai demult, ca nu el o facuse) cand testa modificarile lui si mi-a spus ca nu poate, ca nu mai are setup-ul pentru proiectul acela. De treaba, omul! A avansat si el, SWPM, la scurt timp. Cred ca m-a ajutat un coleg de la noi, care lucra pe proiectul acela, sa testez codul meu.
TL-ul mi-a mai dat apoi sa fac ceva pe proiectul lui, iar un coleg de echipa, care fusese avansat SWPM si pe al carui proiect eram alocata s-a revoltat ca nu puteam sa incep lucrul pe proiectul lui pana nu terminasem ce aveam de facut pe proiectul TL-ului. Si el lucrase ca programator pe proiectul TL-ului si cunostea proiectul, asa ca s-a uitat sa vada ce am eu de lucru si i-a sarit tandara. Mi-a spus: „ de ce ti-a dat tie sa faci chestia asta, ca el se chinuie de nu-stiu-cate-luni si nu reuseste?”. Deci TL-ul fusese programator pe proiectul la care m-am referit, n-a stiut sa faca niste lucruri si mi le-a pasat mie. Eram „copil de mingi” din nou. Lucram in locul lui. Am facut si chestia aia, m-a ajutat un coleg de la CAN sa testez codul, dar n-a avut niciun pardon sa ma fault-eze la review. Adica review-ul pe codul pe care trebuia sa-l faca el si l-am facut eu in locul lui, l-am avut cu el. Deja suna cunoscut, nu? Si, la review, m-a prins in „off side” cu ceva, nu mai stiu exact cu ce, un caz netratat intr-un „if” sau ceva de genul asta. La review am fost pusa pe „speaker”, ca sa auda si Zorro si nu-stiu-cine mai era pe-acolo, cred ca prof-ul de C. Si m-a asteptat la cotitura, deci probabil ca analizasera codul inainte si gasisera ceva. Deci, lucratura a fost premeditata. La evaluare mi-a reprosat ca nu-mi pregatesc review-urile. Pai eu nu faceam review-urile ca sa-i impresionez pe cei cu care faceam review-ul de cat de „pe-de-rost” invat eu codul, nu asta-i rolul unui programator, sa-si recite codul. Imi pare rau ca nu-mi mai amintesc exact ce gresisem la review, dar cred ca nici nu conteaza, de fapt.
Asa, si acest review, atat de important pentru evaluarea mea l-au pus intr-o perioada in care stiau ca am greutati acasa. Ma dusesem la TL sa-i spun ca mama mea e la Terapie Intensiva, la Judetean si trebuie sa plec de la lucru. Si s-a uitat intrigat la mine, spunandu-mi: „Si ce-mi spui mie? Fa-ti leaving permission”. Pai de-aia-i spusesem, ca sa-mi aprobe LP-ul! Ca de-acolo nu plecai pana nu-ti aprobau LP-ul! Nu indrazneai sa lintarzii si sa-ti faci LP-ul cand ajungeai la lucru. Nici vorba! Trebuia sa faci LP-ul inainte sa pleci si sa astepti sa-ti fie aprobat. Era lege! Doamne fereste sa fi avut vreun eveniment neprevazut, ca atatea explicatii dadeai, de te rugai sa nu ti se mai intample evenimente neprevazute niciodata. Explicatiile le dadeai de fata cu toti colegii, adica mergeai la ei la birou, ei stateau pe scaun, tu in picioare si incepeai sa-i dai cu explicatiile. Si te tineau acolo, la interogatoriu, cat aveau ei chef. Atata lipsa de omenie afisata fara jena, nu vazusem in viata mea, pana atunci! Pentru ei era foarte convenabil, ca nu indraznea nimeni sa-i abordeze. Cum incerca cineva, o lua imediat in freza.
A fost o situatie amuzanta, similara celei descrise mai sus, dar nu legata de un LP, ci de o problema de cod pe care o avea un coleg simpatic, care cand se angajase in companie, le trimisese la toti, dar la toti din companie vreau sa zic, ca selectase grupul din care facea parte toata lume, cu sefime mare, cu tot, un mail: „Good morning, Vietnam!”. El era fericit ca l-au angajat si vroia sa-si salute colegii, dar erau sa-l concedieze imediat, ca s-au atacat niste sefi mari, din Germania. Colegul simpatic era indraznet, nu se lasa intimidat si s-a certat cu ei „pe rupte”, la un moment dat s-a enervat si a dat-o pe ungureste (cred ca nu putea sa-i injure destul de bine in romaneste), ca toti trei erau de etnie maghiara (GL-ul, TL-ul si colegul simpatic). Noi nu pricepeam nimic, dar ne-au oferit un moment de neuitat, ne-am imprastiat de ras. De atunci, colegul simpatic a devenit unul dintre preferatii mei. Si-a dat, si el, demisia, cat inca lucram acolo.
Deci, odata ce s-au cocotat in niste functii pe care nu le meritau sub nicio forma, aveau pretentia sa nu-i atingi nici cu o floare. Sa nu-ti permiti sa-i deranjezi cu ceva, chiar daca e o problema de viata si de moarte, ca ti-o iei! Mari oameni, mari caractere!
Si ei habar n-aveau ce face fiecare, ce module are in responsabilitate fiecare, cat de complex era fiecare modul, cu ce probleme se confrunta fiecare dintre programatori, cum le rezolva programatorul, cum ar putea ei sa-l ajute pe programator sa rezolve problemele, ei erau deasupra tuturor, paraleli cu si perpendiculari pe tot si ne priveau de sus. Normal ca evaluarile erau tot „din pix”, ca ei n-aveau capacitatea necesara ca sa ne evalueze pe noi de vreme ce niciunul dintre ei nu era in stare sa faca munca noastra. Ori, teoretic, de la TL in sus, fiecare dintre ei ar trebui sa fie capabil sa-si inlocuiasca orice om din echipa/ grup/ departament, dar practic nu se intampla asta pentru ca ei n-au fost avansati pe criterii de competenta profesionala, ci pe criterii de interese de grup (putere, venituri uriase, influenta, relatii, avantaje deosebite).
La un moment dat, s-a asezat Zorro langa un coleg si a inceput sa-l laude, ca-i mandru de el ca a facut nu-stiu-ce modul meserias. Colegul ramane interzis, noi ceilalti, la fel. Era o premiera. Nu mai asistaseram la asa ceva. Cand termina Zorro cu laudele, colegul ii spune ca lui ii pare rau, dar n-a facut el modulul respectiv. Ne-am imprastist pe jos de ras. Asta , da, competenta!
Se plimba printre noi, tantos ca un cocos, intorceam capul dupa el ca nu stiam daca vine sa-l besteleasca pe vreunul, sa-l faca de rusine in fata celorlalti, nu stiam ce urmeaza. De parca noi eram sclavii care trag la rame pe o galera, iar el era omul cu biciul. Stateam incordati, iar dupa ce a plecat, o data, un coleg a spus: „Are pantofi frumosi!”, faza la care a izbucnit un hohot de ras general. Cam asta era atmosfera. Eram uimiti si nu pricepeam de unde provenea aroganta aceea si sentimentul ca el era stapanul nostru? Acum stiu: omul avea de vreo 5, 6 ori, sau mai mult,  salariul unui programator incepator, asta genera aroganta lui. Se uita la noi ca la paduchi, ca si cand ar fi zis: „Si ce daca sunteti destepti si stiti programare? V-am luat pe toti!”. Un tip pe care il avansase software 4 (!) ne-a spus ca oricat overtime ar face el, adica software-ul 4, nu ajunge sa aiba veniturile lui Zorro, in care erau incluse niste premii ametitoare pe care le primea pentru ca facea „economie la buget”. Si „economia” cum o facea? Pe spatele nostru, evident! Ne calca pe noi, pe cap! In timp ce noi, plebeii, asteptam cu sufletul la gura „sa intre salariul”, sa-l radem tot, el habar n-avea care-i diferenta intre avans si rest de plata (asa se platea salariul atunci), de fapt, habar n-avea cati bani are in cont pentru ca oricum nu reusea sa-i cheltuie pe toti. Se vorbea printre colegi ca are 3 sau 4 apartamente in oras.
Dupa ce am plecat de la RS am aflat ca-i deschisese o gradinita sotiei lui, gradinita pentru copiii angajatilor companiei noastre. Ce sa vezi! Adica mai deschisese o conducta prin care sa aspire bani de la firma. Dar a picat afacerea, ca nu s-au mai inteles cele doua asociate care aveau gradinita, una fiind sotia personajului, evident.
Apoi am lucrat pe proiectul colegului meu de echipa, care devenise SWMP, un proiect-pilot, de airbag-uri pentru tir-uri Volvo. Era prima oara cand faceam soft de airbag-uri pentru tir-uri. Proiect fain, dar cu buget mic, fara resurse, nici materiale, nici umane, ne-am cam stresat, eram presati din toate partile. Eu am avut doua module pe proiectul asta, ca eram cea mai ieftina resursa umana din proiect (aveam cel mai mic salariu dintre programatorii de Volvo). Un modul trebuia sa-l fac in 2 luni (AWL), dar se astepta SWPM-ul sa-mi ia mai putin, ca sa lucrez mai mult „o tara”, pe celalalt modul, pentru care aveam alocate 6 luni, dar care lua mai mult de atat, se stia (Fault Handler). Si mai eram si „riscul” din proiect (fiecare proiect trebuie sa aiba un „risc”, ca sa dea bine), ca era prima data cand faceam si AWL, si Fault Handler (adica nu eram „specialista” pe modulele astea; practic, deveneai „specialist” dupa ce faceai modulul o singura data, ca n-aveau oameni; erai un specialist deosebit; te si simteai deosebit!; la ritmul in care se pleca de acolo, n-aveau cum sa se formeze prea multi specialisti).
E interesant de vazut cum s-a castigat proiectul asta. Veneau cei de la Volvo, si ai nostri trebuiau sa-i impresioneze. Nu noi, programatorii, noi n-ar fi trebuit sa fim implicati in asta, de la SWPM, in sus. Si Zorro s-a dus acasa la SWPM, ceea ce era cam iesit din comun, s-au intalnit pe starada unde locuia SWPM-ul  si l-a instruit ce sa spuna in fata clientilor, dar, mai ales, ce sa nu spuna. SWPM-ul era un olten destept, la care-i mergea gura ca melita, foarte convingator si cu incredere in el. Imi placea de el. Daca-mi zicea ca trebuie sa facem un avion, faceam un avion.
Cei de la Volvo erau la noi in firma. Intalnirea cu clientul nu era treaba noastra, pana cand am fost chemati in sala de negocieri, vroiau sa ne cunoasca. SWPM-ul avea vreo 27 de ani si li se parea cam prea tanar pentru pozitia asta. Ei aveau dreptate. Deci SWPM-ul lucra in companie de 1 an si jumatate. N-au avut om pe care sa-l puna SWPM pe proiectul de Volvo. El a zis ca poate sa indeplineasca roul asta si i l-au dat. Problema era ca el era software 1, iar ca sa fii SWPM trebuia sa fii software 3 (!). N-aveau cum sa-l faca 3 dintr-o lovitura, asa ca l-au facut 2, facea munca de 3 si il plateau de 2. Isi si facea perioada de proba pentru 3, cu varf si indesat. Unde mai pui ca omul era si programator pe proiectul lui, adica avea, si el, module de facut si mai era si integrator, adica compunea sistemul din modulele noastre. Deci practic avea 3 roluri in proiectul lui, in loc de unul singur! Adica, munca a 3 programatori era facuta de unul singur si platita cu un salariu, nu cu 3, iar salariul era de sofware 2, nu de software 3 (asta da, economie).
Nu era un caz singular! Cei mai buni programatori ajungeau in situatia asta daca acceptau sa fie facuti SWPM-i. Deci, la RS, rolul de SWPM era o corvoada, o lovitura de pedeapsa, pe cand la I ID, Cruella, care imi fusese, si ea, SWPM, isi dadea niste aere de zici ca era cea mai buna din lume, nu alta. Pai nu se ridica la nivelul genunchiului broastei prin comparatie cu SWPM-ul de pe Volvo sau cu colega SWPM care „nu reactiona bine in situatii de stres” sau cu inca 2 colegi SWPM-i de la RS, pe care-i stiu eu, unul chiar era singur pe proiectele lui de Corea, iar celalalt ajunsese tot in situatia asta pentru ca desi ii alocau oameni pe proiect, acestia nu aveau timpul fizic sa lucreze pe proiectul lui, fiind alocati si pe altele si atunci, omul facea el codul in locul lor, tot intreband-l pe cel care avea experienta pe modulul respectiv, apoi faceau impreuna review-ul, unde mai salvau situatia. Deci, cine ajungea SWPM la RS era capabil sa faca singur un proiect intreg, atat era de bun! Si erau tinuti pe pozitia asta „for ever” sau pana plecau din firma. Si doar nu-ti inchipui ca erau software 3, ca si tine, tester 3. Erau software-i 2, ai inteles? Pe unii ii faceau intr-un final, si 3, dar dupa multa umilinta si batjocura si dupa un efort colosal din partea lor si nu exagerez, chiar am vazut cu ochii mei. Practic, erau sacrificati. N-aveau viata personala, nu existau ca oameni, in afara firmei. Traiau efectiv doar ca sa munceasca. Sustin cele spuse prin aceea ca si SWPM-ul de la Volvo a plecat din firma, lucreaza in Anglia, iar motivul principal al plecarii a fost acela ca nu il avansau software 3 desi facea munca de 3, de ani de zile si cu eforturi uriase. De pilda, avea colesterulul 250 si ceva, si cearcane maro inchis, de ziceai ca-i lemurian, el fiind un tip slabut. Cand a mers acasa la Targu-Jiu, a trebuit sa opreasca la Urgenta, in Hateg, ca i se facuse rau, la volan fiind si plecand de la lucru.
In echipa care mergem in sala de negocieri il coopteaza si pe prof-ul de C, care n-avea nicio treaba cu proiectul nostru. De ce? Ca sa ridice media de varsta din cadrul echipei, ca sa le luam fata celor de la Volvo. Deci n-au avut curajul sa iasa la defilare doar cu programatorii de pe Volvo, ca nu dadea bine. Cand intram in sala, stupoare! Zorro era „la tabla”, pesemne ca tocmai ce prezentase ceva, terminat tot. Zici ca era un elev scos la tabla, cu lectia neinvatata. Nici vocea nu mai era a lui, aceea impertinenta si acuzatoare, cu care ni se adresa noua. Se muiase tot. Pai, macar pentru spectacolul acesta, a meritat efortul. Apoi ne-am asezat la masa rotunda (care era dreptunghiulara) si cei de la Volvo au inceput sa ne adreseze intrebari. Pe mine m-au intrebat ceva. Am vrut sa raspund, dar SWPM-ul nu m-a lasat. Ii era frica sa nu zic ceva ce nu trebuia. Si raspundea el in locul meu. Turuia ca un Kalasnikov. Daca mi-ar fi adresat doar o intrebare, era bine, doar ca figura s-a repetat de cateva ori. Deci era o adevarata comedie! Ma umfla rasul, dar nu era de ras, si-mi era teama sa nu fac o gafa. Dupa care, bineintels ca cei de la Volvo s-au prins ca nu pot sa scoata nicio informatie de la noi, asa ca ne-au eliberat, ne-au lasat sa plecam. Am fost ca niste marionete. Desene animate.
Am avut doua module: AWL si Fault Handler. AWL-ul nu era complicat, dar fault Handler-ul era groaznic. Colegul pe care trebuia sa ma bazez ca ma ajuta, el fiind „specialist” pe Fault Handler, ma sabota. La review-uri avea pretentii deplasate, exagerate, imi cerea sa fac atatea chestii de nu reuseam sa progresez si ajunsesem la tot felul de discutii filosofice. Vorbesc de toate cele care trebuiau facute inainte de a incepe sa lucrez pe cod! Deci nici nu apucasem sa ma ocup de cod. Stiu ca am avut multe discutii aprinse cu SWPM-ul o data, colegul ajutor ne-a zis sa mergem intr-o sala, sa ne certam acolo cat vrem) si cu specialistul, la un moment dat le-am zis sa ma lase macar o zi sa ma ocup numai de cod, de nimic altceva. Deci ma frecau tot timpul cu alte chestii. O zi din 6 luni cate imi erau alocate pentru Fault Handler! Asa de disperata era situatia. Bun, am facut codul, intr-o anumita faza, nu cea finala (codul era „portat” de pe alt proiect, ca n-as fi fost in stare sa-l fac de la 0, era foarte complex, dar si asa era foarte greu de adaptat pe proiectul nou pentru ca requirement-urile difereau pe cele doua proiecte). SWPM-ul integreaza modulele si eroare! Se reseteaza microcontroller-ul! De unde provine reset-ul? De la Elena, ca ea e „riscul” in proiect. Adevarul e ca eu m-am straduit din rasputeri sa fac bine codul, dar n-aveam nicio garantie ca n-am „busit” ceva. Si nu puteam sa demonstrez ca nu din modul meu e reset-ul.
Au pus un review de „executie” a programatorului. Glumesc, dar erau nu-stiu-cati experimentati de prin lume, calare pe codul meu, plus toata echipa noastra, parca, la care trebuia sa le explic ce modificari am facut in cod, sa-si dea seama ei daca de la mine provine reset-ul.
Ei, asta-i o experienta pe care multi papagali din compania noastra, ar trebui sa o aiba, ca sa vada cum e sa te acuze toata lumea de ceva si tu sa dai din colt in colt si sa nu stii cum sa-i convingi ca tu esti porumbelul pacii, n-ai facut nimic rau, nu esti uliul ucigas.
N-am dormit in noaptea de dinainte de review, de stres si in timpul review-ului am crezut ca mor acolo.
Concluzia a fost ca nu din codul meu provine reset-ul, ca n-am facut nicio modificare care sa poata genera reset-ul.
Cum vedem de unde provine buba? Aici m-a ajutat colegul de pe primul proiect, cel care-i intimida pe cei doi, ca el devenise „tatal emulatorului”, intre timp. Am comentat portiuni din codul pe care-l facusem eu, am vazut ca reset-ul se reproduce in continuare, deci nu era din codul meu. Dar munca de comentare a codului a fost grea de tot, pentru ca Fault Handler-ul nu ruleaza doar ciclic, pe nivelul de aplicatii, ci si in foreground si in background. Si atunci, a fost munca multa. Cateva zile.
Nu-mi mai amintesc de unde provenea reset-ul, dar s-a rezolvat pana la urma.
Proiect cu buget mic inseamna ca nu ai de niciunele, adica e cam chel: in loc de testbox, aveam un manunchi de fire etichetate, conectate direct la PCB, de crashbox nici nu se punea problema (ca sa simulezi un crash, loveai cu PCB-ul de birou si simulai un front crash sau un side crash, iar pentru un rollover, roteai PCB-ul) Fain, nu? De fapt, asa am lucrat pe toate proiectele. Inca o sursa de economie la buget! Reset-ul il detectam cu osciloscopul, ca alta modalitate n-aveam, deci o adevarata placere.
Toate bune si frumoase, am reusit s-o scot la capat cumva si cu AWL-ul, si cu Fault Handler-ul si iar nu-i bine, iar apar reset-uri. Codul proiectului era prea mare pentru RAM-ul pe care-l aveam la dispozitie. Trebuia optimizat codul, ca sa incapa. Ce modul il optimizam? Pai Fault Handler-ul, ca-i mare consumator de RAM, pentru ca toate faul-urille (DTC-urile) erau retinute intr-o tabela de constante, in RAM. Urata treaba! Trebuie sa trecem tabela de constante din RAM, in ROM, fara sa busim nimic si cu eforturi minime din partea celorlalte module, adica eu trebuia sa le furnizez datele de care aveau ei nevoie, in formatul care era considerat la ei in cod, ma rog. Am facut meeting toata echipa, o zi cred ca am stat in meeting, si cu tester-ul de la System test, SWPM-ul a explicat ce vrea, a desenat la tabla, am facut poze cu mobilul la explicatiile si desenele de pe tabla si, inapoi la munca! A fost greu, dar am reusit-o si pe asta, deci, in final, am avut un cod bun.
Dupa ce plecasem de la RS, au facut un test cu un tir pe era pus soft-ul nostru si pe care-l izbeau in zid (un test foarte costisitor, pentru ca tir-ul era distrus, test la care te programai cu nu-stiu-cate luni inainte). In urma testului, nu s-au deschis airbag-urile. SWPM-ul imi zice ca am gresit eu Fault Handler-ul si de-aia nu s-au deschis. Apoi rade si-mi zice ca a glumit. Am facut bine Fault Handler-ul, pentru ca el a stocat DTC-urile din care si-au dat seama ca erau montate gresit niste componente: erau inversate cele din stanga cu cele din dreapta.
Ca sa explic un pic cat de importante erau modulele de care am fost eu responsabila, cele de top, nu mizilicurile pe care am primit sa le fac, alea pe care nu stiau altii sa le faca:
-	EDR (Event Data Recording) inregistra acceleratii provenite de la senzorii si satelitii cu care era echipata masina (de front, side, rear si rollover) si le stoca in buffer-e circulare (adica se suprascriau), precum si timpi calculati (exprimati in milisecunde) intre diferite momente importante din cadrul unui eveniment de crash, flag-uri (adica biti) provenite de la modulul de Algoritmi, alte date provenite de la SuC (ACU – „Airbag Control Unit” adica ECU-ul de airbag, ECU insemnand Electronic Control Unit era echipat cu 2 microcontroller-e: MuC – Main Microcontroller si SuC – Safety Microcontroller); eu am facut cod pe MuC; SuC-ul avea rol de „watchdog”, adica avea algoritmi proprii prin care determina daca un eveniment de „pre-crash” (adica o frana brusca, care determina modificari majore ale valorilor acceleratiilor transmise de senzori/ sateliti) este, sau nu un „crash” (adica implica declansarea airbag-urilor); pe baza flag-urilor de la Algo si a deciziilor de la SuC, modulul Deployment Handler, lua decizia de declansare a airbag-urilor; toate datele care trebuiau sa fie analizate dupa un accident in care se deschideau, sau nu, airbag-urile erau stocate de catre modulul de EDR, in EEPROM; deci acest modul era ca si „cutia neagra” de la avioane; acesta a fost primul mare modul pe care l-am primit;
-	AWL (Airbag Warning Lamp) controla aprinderea LED-ulu de pe bordul masinii, care indica daca airbag-ul pasagerului e dezactivat (daca era dezactivat, LED-ul era aprins, ca sa semnalizeze acest lucru; dezactivarea se facea manual, prin intermediul unui switch plasat pe bord); de ce se vroia acest lucru?; pentru ca, in cazul in care pe scaunul pasagerului era un copil, declansarea airbag-ului de la pasager l-ar fi omorat pe copil, i-ar fi rupt coloana vertebrala; ulterior s-a introdus un modul care determina greutatea omului de pe scaunul din dreapta soferului si daca aceasta greutate era sub o limita, airbag-ul era automat dezactivat, deci nu mai trebuia dezactivat manual; acesta a fost al doilea modul serios pe care l-am primit;
-	Fault Handler este modulul care gestioneaza toate fault-urile din sistemul de ACU, le culege de la celelalte module, le stocheaza, le furnizeaza altor module, retine istoria fiecarui fault, il „vindeca” (retine ca nu mai e activ, a fost reparat); lucreaza pe toate cele 3 nivele ale sistemului de operare de pe microcontroller (nivelul de aplicatii, foreground si background), este unul dintre cele mai complexe module de pe ACU; acest modul, de exemplu, fiind atat de complex, nu respecta regulile MISRA (acesta e un set de reguli obligatoriu de respectat in realizarea de cod de safety pentru ca sa se elimine din start posibilitatea aparitiei unor erori, cum ar fi neinitializarea unei variabile, care sa circule prin sistem cu o valoare aiurea, ce poate sa determine colapsul sistemului in anumite conditii sau, folosirea gresita a operatorului „cast” din C; deci la acest set de reguli s-a ajuns in urma experientelor negative din munca de programare in C); la fiecare review trebuia sa conving inginerul de calitate – care nu era programator, ca anumite reguli MISRA sunt imposibil de a fi respectate datorita complexitatii codului; nu se prindea calitatea ca nu e respectata o regula MISRA, ci era un program pe care trebuia sa-l executi in fata inginerului de calitate, pe codul tau, la inceputul review-ului pe cod, si acel program genera toate liniile de cod in care nu era respectata cel putin o regula MISRA; datorita acestei proceduri si a faptului ca programatorii „nu vorbeam aceeasi limba” cu inginerii de calitate, precum si datorita faptului ca cei din urma n-aveau nici cea mai mica idee despre problemele uriase cu care se confrunta un programator pana sa aiba review-ul pe cod, la care erai obligat sa inviti sa participe si „calitataea”, s-a ajuns la momente foarte tensionate, in care efectiv se injurau in fata, iar toti ceilalti eram martori; evident ca eram de partea programatorilor care ajungeau in situatia asta disperata, pentru ca fiecare dintre noi simtea pe pielea lui, frustrarile acelui programator; bineinteles ca privit din exterior, conflictul era judecat gresit, programatorul acuzat de impertinenta extraordinara si chiar determinat sa-si dea demisia; „hard” („hard time”), nu?; in orice caz, nu „soft”; acesta a fost al treilea modul pe care l-am primit.
Inca ceva: cum faceau planning-ul „selectii”? Daca Octav a facut codul de Fault Handler in 9 luni, atunci Elena il face in 6 luni (si l-a facut in 6 luni), iar Razvan (in perioada de proba), il face in 4 luni. Ei? Ce zici? Si suna unul din Germania, care avea experienta pe proiectele de airbag-uri si zice ceva de genul: „Razvan e vreun geniu sau ceva? Ca n-are nicio sansa sa faca Fault Handler-ul in 4 luni!”. I s-a raspuns ca „n-avem oameni” si atunci „ii alocam in paralel pe mai multe proiecte” si habar n-am ce mai departe, stie mai bine omul „mic la stat”, pentru ca el a fost implicat direct in discutie.
Daca nu se sesiza cineva din Germania, saracul programator murea la datorie ca sa-si faca job-ul, ca doar „i se aloca de munca pentru 8 ore pe zi” si mai era si in perioada de proba, cand trebuia sa demonstreze ce poate sau, daca nu poate, trebuia sa zboare din firma. Scurt si cuprinzator!
Mai tarziu, am dat peste o multime de imbecili din astia, care faceau planning-uri mizerabile si-si mai si dadeau aere de atotstiutori, erau de-a dreptul agrsivi daca comentai. Eu i-as fi pus pe ei sa faca munca in timpul pe care l-au estimat si i-as fi verificat „la sange” ca au facut exact ce trebuiau sa faca, nu ca au mintit ca au facut si ca au raportat doar ca s-au incadrat in timp. Si eram in stare sa stau non-stop langa ei, sa-i urmaresc. Pana cedau ei. Ca eu nu cedam. Atat de mult m-a afectat interactiunea pe care am avut-o cu specimenele acestea.
Dupa ce am plecat de la RS, au angajat un programator de la o firma externa, ca sa preia unul dintre modulele mele. Omul era platit de 4 ori cat mine. I-a fost greu, pentru ca nu cunostea sistemul si evident ca daca-l plateau atat de bine, nici nu l-au ajutat deloc. Insa, s-a descurcat cu brio si a facut modulul. Doar ca s-a ales cu un psoriazis in urma experientei acesteia, care, se stie ca poate fi declansat de o stare puternica de stres.
O alta colega de la RS a facut psoriazis de la stres, iar cand a revenit la lucru dupa ce a nascut, inainte de a i se termina concediul de maternitate, a lucrat un an de zile, cate 8 ore pe zi, nestiind ca in anul acela avea dreptul sa lucreze 6 ore pe zi si sa fie platita pentru 8 ore pe zi
Daca nu plecam de la RS, urma sa preiau un modul: OCS (Occupant Clasification System), acela care detecta daca pe scaunul pasagerului este un copil sau un adult (ca sa se dezactiveze declansarea airbag-ului de la pasager), modul pe care era „specialist”, omul „mic la stat”, TL-ul care-mi spusese ca nu-mi pregatesc review-urile. Adica ma aducea pe terenul lui, urma sa tin toate review-urile pe acel modul, cu el. Si sa ma faulteze la fiecare review.
Nu mai stiu exact ce m-a determinat sa iau atitudine, poate mai multi factori la un loc: modul mizerabil in care eram tratati programatorii de airbag-uri, conditiile inumane in care faceam noi codul (deci, pur-si-simplu era „programare extrema” ce faceam noi, prin analogie cu sporturile extreme, iar noi eram kamikaze, adica lucram sub o presiune uriasa, in primul rand impusa de noi insine pentru ca nu vroiam sa facem un bug care sa omoare oameni, adica e clar ca soft-ul nostru era de safety, implica viata oamenilor; si zic ca eram kamikaze pentru ca oricat de atent, constiincios, responsabil, dedicat, pasionat, sacrificat erai, mai devreme sau mai tarziu tot o dadeai in bara cu ceva, era clar ca asta te astepta avand in vedere tot contextul in care lucram), sau faptul ca incercau sa-l dea afara pe un coleg care venise dupa mine, la noi, care era ruda cu cineva de la Resurse umane si probabil le era frica de el, sa nu spuna ce se intampla la noi si atunci vroiau sa-l scoata incompetent si sa nu treaca de perioada de proba, ori eu imi dadusem seama ca baiatul acela se descurca mai bine decat mine la inceput, cu toate echipamentele alea, era destept si harnic si m-a revoltat cum era tratat, sau poate ca incepeau sa apara fosti elevi de-ai mei, care erau acum studenti si ma durea sufletul efectiv sa vad ca-i trateaza ca pe niste ciurucuri, cunoscandu-i pe elevi si stiindu-le valoarea si cunoscandu-i deasemenea pe bambilicii astia care-si dadeau aere de zei si era niste ratati.
In orice caz, n-am mai suportat si am contactat-o pe persoana care raspundea de noi, de la Resurse umane si i-am facut referat GL-ului mafiot. Si am spus ca TL-ul este „locotenentul” mafiotului, ca sunt pe-o felie. Am considerat ca e de datoria mea sa fac asta pentru ca majoritatea colegilor mei erau mai tineri decat mine si m-am gandit ca daca nu fac eu acest lucru, cine sa-l faca? Stiam ca rezultatele mele erau exceptionale, in ciuda „necunoasterii diferentei dintre variabilele automatice si cele statice” si am decis ca eu sunt omul potrivit ca sa faca asta.
Niciun om care avea performante mai slabe decat mine n-ar fi avut curajul sa faca lucrul acesta pentru ca i-ar fi dat imediat peste nas ca e incompetent.
Si, in plus, dupa 10 ani de profesoara de Informatica la liceu (1 an la „Calderon”, 3 ani la „Coanda” si 6 ani la „Moisil”) eram foarte capabila sa ma autoevaluez (profesorii isi fac autoevaluarea activitatii in fiecare an) si sa-i evaluez pe altii.
Mai aveam avantajul ca am cunoscut multi oameni inteligenti, am avut elevi mai inteligenti decat mine, am avut in propria familie, oameni foarte inteligenti (tatal meu si bunicul meu sunt unii dintre cei mai inteligenti oameni pe care i-am cunoscut), asa ca pe mine nu ma puteau pacali.
Preocuparea mea principala in copilarie, adolescenta si tinerete a fost invatatura. Am fost o eleva foarte buna si o studenta buna (mi-am mai pierdut din entuziasm, pe parcurs).
Am intrat la cel mai bun liceu din Timisoara, Liceul de Matematica-Fizica nr.1, cu profil de Informatica (actualul liceu „Grigore Moisil”), pe locul 2, cu media 9,96 (10 la Matematica si 9,92 la Romana), fara sa fi luat nicio ora in particular, doar cu materia predata de dascalii mei de la Generala 12, o scoala de care nu a prea auzit nimeni, dar totusi, una dintre cele mai vechi scoli din Timisoara, si prin fortele proprii, prin efortul meu personal prin ore intregi de invatat in detrimentul iesitului la joaca cu copiii, care era placerea mea cea mai mare (noi facem parte din generatiile cu cheia la gat, care eram in stare sa stam afara, la joaca, zi-lumina, nici mancare nu ne trebuia, care stiam sa ne jucam cu mingea, sa sarim coarda, sa jucam sotron, badminton, volei, fotbal, handbal, ping-pong, septica, popa-prostul, cruce, marocco, sa facem troc cu cowboy-ii si indienii din plastic, cu timbre, cu poze de fotbalisti, cu postere cu cantareti, actori, sportivi, sa citim impreuna reviste cu benzi desenate, sa jucam „Nu te supara, frate!”- sugestiv titlu!, „Tara, tara, vrem ostasi!”, „Ratele si vanatorul”, sau pur-si-simplu sa petrecem timpul impreuna, sa ne povestim unii altora, sa spunem bancuri, sa radem, sa ne sicanam la modul prietenesc, sa mancam dude si corcoduse nespalate, sa ne dam pedepse la jocul de carti „Sa mamanci 10 corcoduse verzi, fara sa te strambi! Daca te strambi, mai mananci 10.”, care imparteam un corn, un mar, o felie de pita unsa cu untura, orice era bun de mancare si se putea imparti cu muscatura – „Da, si mie, o musca!” – „musca” de la „muscatura”), am reusit performanta de la admiterea la liceu.
Nu m-a ajutat nimeni la invatatura, nici frati, nici surori, nici parinti, nimeni. Singurele ore particulare din viata mea au fost cele din clasa a 9-a, pe care le-am luat  ca sa ma pregatesc pentru olimpiada de Fizica, pe oras. Atunci am luat ore de la un domn profesor universitar, de la Politehnica, sotul unei colege de-a tatalui meu.
Am luat 10 la Mate la treapta a 2-a (elevii aveau viata grea pe vremea mea, nu era de ajuns ca ai intrat la un liceu bun, trebuia sa te si mentii acolo, dupa treapta a 2-a, din 4 clase ramaneau 3), ocazie cu care, doamna mea diriginta, care era pofesoara de Matematica si Informatica, a renuntat la specializarea Informatica si a mers mai departe pe Matematica, plecand de la liceu nostru, la unul concurent, si devenind director adjunct al acestui liceu (Colegiul National Banatean).
Am absolvit facultatea cu media generala 9,23. Mi-am luat toate examenele pe bune, fara nicio pila si fara copiat. Eram tot timpul outside-ra pentru ca, nefiind caminista, habar n-aveam de informatiile pe care le aveau studentii care locuiau in camin, gen subiecte de examen, pretentiile profului, „tips and tricks”-uri care iti faceau mai usoara, viata de student. Eu eram „cazuta din luna”, se uitau la mine „ca la felul 7”, ca eram ca „mielul la taiere”.
Mi-am facut toate proiectele in laboratoarele facultatii pentru ca n-am avut calculator acasa. Cand s-a pus problema sa-mi ia calculator, discutia a fost asa: „Iti luam tie calculator sau ne luam masina?”. Ne-am luat masina, la mana a 2-a, o Dacie 1300 din 1976. Cu motor original Renault. Costa cat un calculator.
Primul calculator mi l-am luat la vreo 5 ani dupa ce am terminat facultatea, pe componente.
Dupa un an de suplinire in invatamant, am luat prima, examenul de titularizare, adica am avut nota cea mai mare din Timis si am devenit profesor titular.
Ulterior, cand am sustinut examenul pentru obtinerea gradului didactic 2, am avut surpriza sa iau una dintre cele mai mici note. A fost nota de trecere, dar eram la coada plutonului, ca sa zic asa. Universitarii, caci acolo se sustinea examenul, nu vroiau sa-si strice vacanta de vara venind la facultate si facand parte din comisia de examinare a profesorilor de Informatica care vroiau sa ia gradul 2. Si atunci, subiectele le-a facut o universitara, iar examenul l-a tinut alta. Ambele au fost profesoarele mele in timpul facultatii.
Una, care era, de fapt, matematiciana, dar a fost data afara de studentii de la Mate, dupa Revolutie, pe motiv de incompetenta profesionala, adica nu era bine pregatita, dar era sotia sefului Politiei Timisoara, asa, incat, seful de catedra de la Informatica i-a oferit un post caldut la facultatea noastra, ea urmand sa predea materii de Informatica, despre care nu avea habar. Asa incat, la examen scris de PASCAL, daca nu scriai pe foaia de examen, varianta de cod pe care ti-o daduse ea, nu primeai punctele pentru codul acela. Astfel s-a ajuns la situatia in care, studentii buni la Programare, au ajuns sa-i demonstreze la laboratorul de Informatica, pe calculator, ca secventa de cod pe care o scrisesera ei pe foaia de examen, facea exact acelasi lucru ca si secventa profesoarei, poate chiar mai bine. Aceasta doamna nu stia ca o problema are mai multe solutii, nu doar una si se poate ca studentul sa fi gasit o solutie mai buna decat gasise profesorul.
Cealalta, fiica de profesor universitar de la Poli, lucra la un curs de Grafica pe calculator, dar cursul atunci se incropea. Deci noi, studentii, nu aveam suport de curs decat ce ni se preda la orele de curs. Aceasta doamna nu a fost in stare, la curs, sa proiecteze un cub, pe cele 3 plane de coordonate, la tabla, cu creta in mana. Spun asta cu mana pe inima, ca un om care facusem 2 ani de Poli si fusesem scoasa la tabla la cursul de „Geometrie descriptiva si desen tehnic”, sa fac proiectia pe cele 3 plane de coordonate din spatiu, a unei bucati dintr-o piesa mecanica. Deci stiu foarte bine despre ce vorbesc. Doamna profesoara am inteles ca e foarte apreciata pentru cursul de grafica, probabil singurul din cadrul facultatii noastre, intre timp posibil sa fi invatat sa proiecteze un cub, dar la momentul despre care am povestit, habar nu avea. Faptul ca nu era stapana pe materia de curs a rezultat si din aceea ca, pentru a ne primi la examenul de grafica, aveam de facut un proiect de grafica (la multe materii aveam cate un proiect de facut). Proiectul consta in realizarea unui editor grafic – ceva similar Paint-ului din Windows, destul de consistent, adica primitive grafice (segment de dreapta, patrat, dreptunghi, cerc, elipsa, poligon) generate folosind mouse-ul, dimensiunea urmarind miscarea mouse-ului, linii de grosimi diferite, culori, posibilitatea hasurarii contururilor inchise, cu diferite pattern-uri de hasuri, posibilitatea colorarii background-ului, curbe Spline, decupari, scalari (efectul de „zoom”), translatii, rotatii. Daca imi amintesc bine, am luat 8 la proiect, pentru ca nu am reusit sa-l termin, deci, nu am avut timp sa ating toate cerintele, in conditiile in care, la 7 si jumatate eram in fata laboratorului de Informatica pentru ca sa ocup un loc la calculator, deoarece pe vremea aceea era un lux sa ai calculator acasa – aveam si colegi din astia, care isi deschisesera chiar firma de programare si erau o gasca de „selecti”, adica „high society”, foarte cosmopoliti si exclusivisti privind prietenia cu ceilalti colegi de an, mai pe scurt, aveau un cerc inchis, in care nu intrai daca nu faceai compromisuri, de genul facut de o colega de-a mea de grupa, care s-a culcat cu unul dintre colegii nostri „selecti” si astfel a intrat, si ea, in cercul lor, doar ca a ramas si cu un copil din efortul acesta pe care l-a depus, pe care l-au crescut parintii ei, mama ei fiind, si ea, cadru didactic universitar in Brasov, deoarece colegul „select” n-a acceptat s-o ia de sotie. Bineinteles ca toti „selectii” au luat 10 la proiectul de grafica, pentru ca ei isi imparteau munca si apoi o compuneau intr-un proiect pe care-l prezentau toti. Nu stiu daca se osteneau sa schimbe interfata, ca sa para ca ar fi proiecte diferite, ca oricum pe cod nu se uita nimeni. Sa nu mai punem la socoteala faptul ca aveam nevoie de cunostinte din cursul de grafica, pe care sa le folosim in proiect, cunostinte care ne-au fost predate la curs dupa ce am predat noi proiectul. Si tocmai partea ceam mai consistenta. Adica, cursul se intindea pe 2 semestre, iar noi trebuia sa predem proiectul dupa primul semestru. Cele mai „grele” informatii, adica cele indispensabile in realizarea proiectului le primeam dupa ce predaseram proiectul! Insemna ca noi trebuia sa stim toate lucrurile acelea care urmau sa ne fie predate si sa le fi folosit deja in proiect. Aberant, nu? Ei, asa s-a intamplat. Cum ne-am descuract, totusi? Am urmat un curs optional, de „Generarea curbelor si suprafetelor”, care a fost salvarea mea, altfel n-as fi reusit sa fac proiectul de grafica „never ever”. Acest curs era tinut de o Doamna profesor de la Poli, care era colaborator al Universitatii, deci nu era profesor „plin”, la Universitate. Aceasta Doamna ne-a tinut si seminariile la cursul optinonal si ne-a explicat matematic atat de bine incat am reusit sa facem codul pentru proiectul de grafica, dupa explicatiile dansei. Doamna nu stia programare, dar ii dadea clasa la orice ora, titularei cursului de Grafica, de la facultatea noastra. Doamna este sora unui fost student al tatalui meu, care ulterior i-a devenit coleg, ramanand in Invatamantul superior. Dar nu asta era important, ci profesionalismul Doamnei acesteia, prin comparatie cu neprofesionalismul doamnei cu cursul de grafica.
Concluzie: titulara cursului de grafica n-avea habar de complexitatea algoritmilor care erau in spatele proiectului pe care il pretindea ea, studentilor! Iata cate similitudini!
Stiu ce se intampla in cercul exclusivist al „selectilor” pentru ca s-au folosit si de mine. Abia ce ma transferasem de la „Poli”, la „U”, eram in anul 2 si la laboratorul cursului de C am primit de facut un proiect. Trebuia sa ne alegem un coechipier, sa facem proiectul impreuna. Nu cunosteam pe nimeni, asa ca ma gandeam c-o sa-l fac singura, dar nu era problema. Cand colo, „m-a ales” pe mine, o colega. Nu mi-a convenit deloc situatia, pentru ca nu-mi placea de ea, era neserioasa, nu prea dadea pe la ore, era genul care trecea prin facultate ca „gasca prin apa”. Eram sigura c-o sa fac singura proiectul si o sa-l prezinte si ea, cu tupeu. Cum nu dadea pe la scoala, iar eu lucram la proiect in laboratoarele facultatii, nu ne-am intalnit nici o data, sa lucram impreuna, deci l-am facut singura. Ne intalneam la cursuri, dar se facea ca ploua, nu zicea absolut nimic despre proiect. Eram curioasa cum ma va aborda cand ii va trebui proiectul. Si a venit si momentul ala, evident. M-a abordat cu tupeu maxim, adica vroia sa vada proiectul, sa vada cat de bine l-am facut (auzi tupeu la ea!). Si m-am prins in jocul ei, sa vad ce se intampla, pentru ca pana la ea, n-am mai avut de-a face cu o colega atat de impertinenta. Deci efectiv n-avea nicio treaba cu scoala, ea era la toate chefurile din complex, ea mergea pe munte, la concerte prin oras, avea tot felul de alte preocupari decat invatatura. Facea si ea parte din „clubul de selecti” pentru ca se lipise de un baiat de-acolo, care era cam pe aceeasi lungime de unda cu ea. Asa, si ma duce la sediul lor, unde erau cei din club, fostul meu coleg de clasa din liceu, era seful acolo si se pun ei, „expertii”, sa se uite peste codul meu si devin nemultumiti. Proiectul facea ce trebuia, doar ca scrisesem codul ca pe-un cearceaf, adica nu folosisem functii, asa incat erau secvente de cod pe care le copiasem in mai multe locuri, fara sa fi definit o functie pentru cate-o secventa din asta si sa inlocuiesc secventa, cu apelul functiei respective. Am facut lucrul asta intentionat pentru ca vroiam s-o pun pe coechipiera mea sa faca functiile si sa le apeleze corect, adica macar atata aport sa-si aduca, si ea, la proiectul nostru „comun”. Da de unde? Ea era chitita sa ma verifice pe mine, nu sa puna, si ea, osul la treaba. Si dupa ce s-au uitat „selectii” pe codul meu, eu in timpul ala, ardeam gazul pe-acolo, pe la ei, prin firma, ma minunam ce locsor au colegii mei de an, plin de calculatoare, imprimante, tot felul de chestii la care eu ma uitam ca si copilul sarac in fata unei vitrine pline cu prajituri, a venit ea, sa-mi dea verdictul: „Elena, codul e bun, dar l-ai scris cu piciorul!”. M-a umflat rasul in momentul ala. Iar ea a facut o fata nedumerita, ca nu se astepta sa reactionez asa. Poate credea c-o sa-mi cer scuze. Deci, pe bune, n-am mai vazut asa ceva! Pai vroiam sa-l scrie ea „cu mana”, de-aia-l scrisesem eu „cu piciorul”. Deci nesimtitii astia isi facusera rost de proiect la examenul de C (cu proful de C despre care am pomenit deja). Adica ei aveau firma de calculatoare, dar nu erau prosti sa-si faca proiectele de la scoala pe calculatoarele de la firma. Pe alea, banuiesc ca faceau niste bani acolo, asa ca pentru un student care se respecta. Sau poate ca doar se jucau in retea! Chiar nu stiu chestia asta. Cert e ca m-au gasit pe mine de fraiera, sa le-aduc proiectul gata facut cu greu, la laboratoarele scolii, ei sa mai condenseze un pic codul prin definirea de functii, ca sa nu fie scris „cu piciorul”, sa-si faca interfete diferite, ca sa nu se prinda proful ca au acelasi proiect si sa se prezinte baietii (si fetele) linistiti, la examenul de C. Cred ca m-au si injurat cand le-a scazut din 10, pentru validari (ca pe sursa oricum nu s-a uitat proful). Ia uite-o si pe Elena, nu-i e rusine ca, dupa ce-a scris codul „cu piciorul”, sa nici nu faca validari, ca sa nu ne luam noi 10-le! Fac pariu ca astia ma si barfeau la greu in cercul lor select, ca doar seful lor fusese colegul meu de clasa din liceu, mica vedeta a scolii. Iar tatal lui era coleg la facultate, cu tatal meu. De fapt, o vreme au fost chiar prieteni, deci colegul meu de clasa cred ca stia diverse lucruri despre mine, aflate da la tatal lui, care le aflase de la tatal meu. Dar s-a stricat prietenia si intre tatii nostri cand tatal lui a devenit presedintele Forumului germanilor din Timisoara si a primit si o functie in cadrul facultatii, iar de pe pozitia aceea, i-a „ordonat” tatalui meu sa faca ceva (adica i-a zis ceva de genul „Faci asa pentru ca asa zic eu!”). Acolo s-a rupt filmul. Adica, pe principiul: „daca vrei sa cunosti adevaratul caracter al unui om, da-i o functie de conducere”.
Selectii astia chiuleau la greu de la ore, iar cand veneau, faceau opinie separata, erau foarte „de nederanjat”, in pauze era o veselie in gasca lor, permanenta, la cursuri (cand veneau) stateau inevitabil in ultimele banci si „faceau atmosfera”, dar, de fapt erau niste frecatori de menta, isi cautau fraieri carora sa le fure proiectele si sa le prezinte profilor ca fiind ale lor, in situatia in care ei chiar aveau conditii unde sa-si faca proiectele, doar lenea era mare, ca prosti nu erau. De fapt era „baieti destepti”, ca ne fraiereau pe noi, astia palmasi, fraieri care ne faceam singuri proiectele, si pe calculatoare de imprumut, adica in laboratoarele facultatii, ca n-aveam calculatoare personale.
Activitatea asta, de furt intelectual, mi s-a parut cea mai evidenta in cazul colegei din Brasov, care a intrat „cu greu” in cercul lor exclusivist. Aceasta colega si-a luat coordonator al proiectului de diploma, pe o doamna care preda la noi la facultate si care lucrase si ca programator la firma la care unul dintre asociati era un prieten al tatalui meu (firma de la care cumparasem eu, programul de contabilitate la primul meu loc de munca). Doamna aceasta profesoara nu coordona proiecte de diploma, a facut doar o exceptie pentru colega mea, fiind recomandata probabil de mama colegei, care era universitara, si dumneaei. Profesoara coordonatoare de proiect de diploma a facut ea insasi acel proiect, nu colega mea si-a facut proiectul. Iar doamna era recunoscuta ca cea mai buna in domeniul „Inteligentei artificiale”, din Timisoara, sa zicem, ca nu stiu exact, dar s-ar putea sa fi fost chiar mai mult decat atat. In orice caz, colega care a beneficiat de proiectul in domeniul Inteligentei artificiale a aplicat la diverse universitati din Statele Unite, piesa ei de rezistenta fiind proiectul de diploma. Si a fost admisa la una dintre universitati, obtinand o bursa de 5 ani! Copilul ei a ramas aici, l-au crescut parintii ei, iar ea a mers sa studieze in SUA si e programator in State, acum. Practic, biletul de intrare in SUA a fost pentru colega mea, proiectul de diploma pe care i-l facuse profesoara desteapta, harnica si modesta, care nu stiu daca a avut parte de norocul studentei pe care a „propulsat-o pe orbita”. Buna treaba, nu? Bine, din cate am inteles, colega mea a pus osul la treaba in State cat n-a invatat in toata viata ei, pentru ca a obtinut ea bursa, dar aia nu se joaca. Muncesc studentii din State „pe rupte palariile”. Primesc de facut proiecte serioase. Daca nu le fac, n-au nicio sansa. Adica proful se trage de sireturi cu tine la curs si la seminar, iti sta la dispozitie cu lamuriri, e dragut, apropiat de studenti, fain de tot. Dar iti da niste teme de facut individual, niste proiecte, de stai si noaptea la biblioteca, citesti bibliografie ca disperatul ca sa reusesti sa-ti faci proiectul. Si asta se intampla la majoritatea cursurilor: primesti aplicatii practice. De-aia orarul studentilor de acolo e flexibil, ne-a povestit un prof de-al nostru care a predat in State, ca intr-o zi tinea acelasi curs de doua sau trei ori, nu ma stiu exact, pentru ca majoritatea studentilor lucreaza ca sa se intretina in facultate si li se acorda posibilitatea tuturor, sa participe la curs, in functie de programul de la munca. Dar apoi, proful si avea pretentii de la ei. Adica nu ii prezentau proiecte facute de altii, ca n-aveau nicio sansa.
Doamna de matematica, cu cursul optional de „Generarea curbelor si suprafetelor” mi-a fost coordonator al lucrarii de licenta, care s-a numit „Infasuratori convexe in plan si in spatiu” si care determina printr-un algoritm de triangularizare, cel mai mic poligon/ poliedru, sfera/ cerc, elipsa/ elipsoid, in general, figura geometrica convexa care continea in interiorul sau pe suprafata ei, toate punctele dintr-o multime de puncte in spatiu.
Algoritmul se preda la un curs pentru studenti, din Statele Unite, iar aportul meu personal a fost partea de grafica, adica am ales multimi de puncte pe care mi le definisem in fisiere de puncte (prin coordonatele punctelor in plan/ spatiu), care sa se cuprinda in interiorul unui poliedru, sfera, elipsoid, tor, generam infasuratoarea convexa si roteam corpul geometric in spatiu, ca sa se vada in intregime, infasuratoarea.
Tot legat de felul cum ne faceam proiectele, plebeii, ii sunt recunoscatoare unui domn profesor care avea incredere in noi, ne deschidea un laborator de Info, ne lasa cheile, urmand ca ultimul care pleaca, sa predea cheia la poarta. Si dansul a lucrat in industrie inainte de Revolutie, la AEM Timisoara si dupa Revolutie a intrat in invatamantul superior. Cred ca si-a pus toti colegii dumnealui in cap pentru ca facea lucrul asta pentru studenti. Ne-a lasat sa lucram si noaptea in laborator, ne incuia acolo si stateam cu draperiile trase, sa nu se vada lumina. Ca sa mergem la toaleta, ieseam pe geam (geamurile sunt mari, aproape la fel de inalte ca si peretele), in curtea interioara si reveneam tot pe acolo.
Revin la examenul de grad. Doamna matematician facuse subiectele, cu doamna de grafica dadeam examenul. Subiectele erau in plic. Erau, cred ca 2 variante de subiecte. Doamna de grafica extrage din plic variantele. Se uita pe subiecte, dupa care zice: imi permit sa aleg eu varianta de subiecte pe care v-o dau. Bun, deci a ales-o pe cea pe care credea ca stie s-o rezolve, pentru ca urma sa ne corecteze lucrarile: arbori, teorie si o problema, subiect destul de incomod pentru profesorii care nu predau la clase de Informatica intensiv, unde se predau Arborii in clasa a 11-a. Erau doar 4 licee in Timisoara, in care erau astfel de clase: Moisil, Loga, Colegiul Banatean si Pedagogic-ul. Teoria ca teoria, se putea invata, dar cand sa rezolvam aplicatia, majoritatea profesorilor, adica toti, mai putin doua profesoare, o colega din Arad, cu care mergeam pe munte cand eram studente si cu mine, inclusiv o colega de la Moisil, au copiat.
In curs, era un exemplu de aplicatie, rezolvat, dar nu era aplicatia pe care o primiseram noi la examen, semana, dar era alta problema.
Dupa corectarea lucrarilor, colega din Arad si cu mine luaseram 7 si ceva, restul, 9 si 10.
Deci, cele care rezolvaseram problema luaseram 7, cei care copiasera, luasera 9 si 10.
Colega mea de la Moisil, care a copiat, si ea, a luat 10!
Inainte de a extrage subiectele din plic, doamna examinatoare venise la noi, trecuse pe la fiecare, sa-si aminteasca de noi de pe vremea cand ii eram studenti. S-a uitat la mine si a zis: „A, te stiu! Tu esti prietena lui ‚cutare’!” ‚Cutare’ era cadru didactic universitar, coleg de catedra cu doamna, cu care eram prietena, intr-adevar, il cunosteam de pe vremea cand el lucrase la Electrotimis, fusese seful Oficiului de calcul, din Electrotimis, era seful verisoarei mele, un tip care a terminat Facultatea de Matematica cu 10 si fusese repartizat dupa terminarea facultatii la Institutl de cercetare in Matematica, acesta se desfiintase sau nu-mai-stiu exact povestea de a „cotit-o” el spre Informatica.
E un tip care a invatat programare singur, a invatat C singur si a fost pe vremea aceea, unul dintre cei mai buni programatori in C, din Timisoara.
Dupa Revolutie, la care a participat si el, stiu de la vara-mea, ca au mers impreuna la manifestatii, fiind colegi, a intrat in invatamantul superior, la faculatea pe care am absolvit-o eu. In studentie, el era proful cu care mergeam de nebuni prin munti, dupa sesiune, sau oricand aveam chef de asa ceva, in toate anotimpurile si in cele mai grele conditii: spalat cu apa de munte, dormit in cort, refugiu, podea de beton dintr-un fost magazin satesc, baraca muncitoreasca de prin munti, pod cu fan, pod de grajd si in cel mai bun caz, cabana sau Hotelul U.G.S.R. din Herculane, unde inchiriam apartamentul rezidential, noi fiind vreo 30 de studenti echipati de munte, cu rucsaci, bocanci si toate alea – cu o ciocolata, un pachet de tigari la receptie, se rezolva nedumerirea ca 30 de insi intrau in apartamentul rezidential; facut baie noaptea in cloaca de la Hotel Roman, din Herculane, in chiloti si tricou, iar cei mai curajosi – baietii, bineinteles, in pielea goala. Eram o adunatura, ca nu pot sa-i zic gasca, pentru ca de fiecare data se schimba componenta trupei, pe principiul „vine cine vrea, ne intanim in gara, sub panoul cu mersul trenurilor, in data ..., la ora ... si avem doua variante, decidem in gara unde mergem; stam o saptamana/ doua saptamani”. Deci eram studenti la Info, din toti anii, care ne cunosteam acolo si ne imprieteneam in escapadele astea. Eram cativa care mergeam tot timpul, dar nu faceam pe nebunii si nici nu faceam opinie separata. Pe tren mergeam cu nasul, rezolvau problema baietii obisnuiti cu asta, in Costinesti stateam in gazda, la aceeasi tanti, fara pretentii, cu toaleta in curte, spalat la cismea, mancat la gramada, ca pe munte, unde imparteam tot si ne ajutam unii pe altii, pentru ca nu era de glumit, am mers pe ploaie, ceata, vant, frig, noaptea, ne-am ratacit de fiecare data, ni s-au rupt cadrele de metal. de la rucsaci, talpile de la bocanci, ne-au intrat porcii de la stana in cort si au facut ravagii acolo, de nu se mai putea folosi cortul, ne-a intrat apa in corturi si am cautat in sat, un pod cu fan unde sa dormim, lasand cativa sacrificati, la corturi, ne-au mancat cainii de la stana, sau lupii, sau ursul, mancarea, noroc ca nu pe toata (pentru ca era in mai multe locuri), si am ramas „foamea-n gat”, dar ne-am descurcat de fiecare data si am ajuns intregi acasa, rupti, la propriu (plini de vanatai, basici, entorse, tendonite – juram ca data viitoare nu mai merg, ca nu vreau sa-mi las oasele pe-acolo, dar uitam pana atunci si mergeam din nou; noroc ca ma dusese tata pe munte la greu, cand eram mica si stiam sa-mi port singura de grija pe munte) dar cu experiente nemaipomenite pe care le-am trait.
Avusesem experiente grele de genul auzit lupii cum urla, noi fiind in cort, vara, la Lacul Rosiile din Parang, de ne era frica sa iesim la toaleta – n-am iesit pana dimineata, dezechilibrat pe grohotis cand coboram de la Rosiile si rostogolit pana jos, intr-un bolovan – in timp ce ma rostogoleam, vedeam in fractiuni de secunda, fetele speriate ale celor din trupa, dar „i-am luat” pe toti, am ajuns prima, oprit pe poteca, facut un pas in prapastie care nu parea periculoasa, era cam abrupta, dar era padure de mesteceni, cred, prins cu mana de trunchiul subtire al unui copac si ramas cu trunchiul in mana – era putred, m-am dezechilibrat si era sa cad in prapastie, m-a insfacat un prieten de-al lui tata si m-a azvarlit in partea opusa prapastiei, facut traseu de iarna (cred ca aveam vreo 7 ani), pe poteca ingusta, pietruita, acoperita cu gheata, intr-o parte fiind prapastie, in cealalta fiind perete abrupt de stanca, in drumul de la Gentiana, sau de la Pietrele, spre nu-stiu-ce cabana; alt traseu de iarna, de vreo 12 sau 15 ore, cu 2 ghizi, unul deschidea drumul, celalalt incheia plutonul, la cabana de pe varful Prejba din Muntii Lotrului, unde ne-am petrecut Revelionul (eram in a 9-a) – cabana era izolata, n-avea curent electric, aprovizionarea cabanei se facea cu elicopterul; cand am ajuns tata avea turturi la mustata si ne-am turnat ceai pe sireturile de la bocanci ca aveam bulgari de gheata atarnati de ei de nu ne puteam dezlega sireturile, dar ne-au asteptat cabanierii cu ceai fierbinte, cu rom; cand eram la gradinita am facut creasta Fagarasului, pe la Poarta zmeilor, Balea Cascada, Balea Lac, intr-o vacanta de vara, impreuna cu un coleg de-al tatalui meu, care ii fusese si profesor la Universitate, si cu fiica acestuia, care era cu vreo 9 ani mai mare decat mine. Imi amintesc doar ca tata era cam speriat, nu se astepta ca traseul sa fie asa greu, eram legati cu cordelina (eram asigurati), ne tineam de lanturi care erau montate pe stanci, faceam echilibristica pe-acolo, iar varfurile erau ascutite, eram ca si caprele negre. Din pacate, cand ai experientele astea la varste mici, nu-ti amintesti mare lucru din ele, eu am doar franturi de amintiri. Stiu doar ca imi stabilea azimutul, ma punea pe directie si eu mergeam inainte, pana la finnish, daca asta mi se cerea, asta faceam. Nu ma smiorcaiam, nu comentam, faceam ce-aveam de facut. Am mai clacat si eu cand ne-a prins pe traseu o ploaie rece, cu vant puternic – era vara (eram cu prieteni de-ai lui tata, cu care mergea pe munte de cand erau ei studenti – aia da, oameni de munte, de la ei si de la tata am invatat eu sa-mi port de grija pe munte; oamenii erau organizati la sange: cumparau totul impreuna, imparteau si ultimul banut, erau ca fratii, daca pierdeau marcajul urmareau traseul pe harta, erau oameni cu care tata participase in studentie la concursuri de orientare turistica, la „Izvorul muntelui”, parca, era o tabara studenteasca pentru studentii iubitori de munte; la unul dintre aceste concursuri, un student a murit pentru ca, dintr-o data s-a schimbat vremea, a inceput sa ninga viscolit, desi era vara, n-a mai gasit marcajul, i s-a facut frig de tot, s-a asezat sa se odihneasca si a adormit; l-au gasit mort, inghetat; de la tata am invatat ca „muntele trebuie respectat, daca nu-l respecti, isi ia tributul”) si m-a obligat sa beau palinca, sa ma incalzesc, la prima inghititura am simtit ca inghit o minge de foc si n-am vrut s-o mai iau pe a doua, iar tata s-a ratoit la mine si atunci am inceput sa plang.
Primul traseu de iarna a fost cand eram la gradinita (stiu asta pentru ca ma tot carau in carca, barbatii din trupa, mie nu-mi placea, ca ma durea rau fundul, dar lor le era mila de mine, ca eram micuta si ma tot luau pe umeri; la un moment dat cred ca i-am soptit lui tata sa ma lase jos, ca ma omora fundul, abia asteptam sa ma misc eu singura), in Parang, am innoptat la o cabana, undeva aproape de creasta si am pornit a doua zi catre alta cabana, pe traseu de creasta pentru ca imi amintesc ca eram la inaltime, era soare afara si un peisaj de vis, se vedeau crestele inzapezite ale muntilor. La a doua cabana au mers cu noi si oameni de-ai muntelui, care duceau provizii la acea cabana, pe cai si magari, caci cabana aceea era si mai izolata decat cea la care dormiseram.
I-au spus lui tata sa ma puna pe sa, sa ma duca unul dintre cai, dar poteca pe care urma sa mergem era foarte ingusta, nici nu pricepeam cum pot trece caii incarcati cu desagi, pe-acolo, era poteca de pietris, cu gheata si zapada, in stanga era perete de stanca si in dreapta era prapastie. Tata n-a avut curajul sa ma puna pe un cal, odata ca ii era teama ca nu ma voi putea tine singura in sa, ca-mi voi pierde echilibrul si in al doilea rand, ca se temea sa nu alunece calul, pentru ca potcoavele erau de fier si alunecau pe gheata aceea. Oamenii muntelui l-au asigurat ca mai degraba aluneca un om decat un cal, caii isi pastreaza echilibrul pe poteca ingusta mai bine decat oamenii. Oricum, si mie imi era frica sa ma sui pe cal, asa ca am strabatut traseul acela, ca tot omul, pe jos. Nu-mi mai amintesc exact cum a fost pentru ca eram mica, imi amintesc doar ce-am povestit, dar trebuie sa fi fost bine, ca n-am patit nimic.
Al doilea traseu de iarna l-am facut cu tata, intr-o excursie cu studentii, in Retezat. Autocarul ne-a lasat la poalele muntelui, iar noi am urcat pe jos pana la Pietrele (pe vremea aceea nu se putea urca cu masina pana la Pietrele). Zapada era foarte mare si afanata, oamenilor mari le urca deasupra genunchiului, dar mie imi intra tot piciorul in zapada. Eram ca un saltimbanc care isi ridica piciorul in aer la fiecare pas. Am masurat distanta pana la cabana, pas cu pas, in sensul ca fiecare pas era o provocare. Ma mai dezechilibram cateodata si intram si cu cate-o mana, sau o parte din fata, adica obrazul, nasul, ce se nimerea, in zapada. Si pe vremea aceea, nu aveam haine performante, de munte. Adica, aveam pe noi doua perechi de pantaloni, pantaloni de trening si blugi sau indispensabili (aveau barbatii) si blugi (blugii erau buni la exterior pentru ca era materialul din fir gros si compact tesut, astfel incat nu sufla vantul prin tesatura), puloverele, manusile, caciulile, fularele erau tricotate de mama, in picioare aveam ciorapi grosi de lana, tricotati, si ei, peste sosete de frotir, iar peste ciorapii de lana aveam pungi de nylon (ca sa nu se ude de la zapada, dar se udau oricum, de la condens) si bocanci de piele care se udau de la zapada; pentru gambe – pentru ca trebuia protejata de zapada glezna, ca daca-ti intra zapada in bocanc, pe la glezna, erai terminat, aveam jambiere facute de mama din craci de la blugi vechi, cu elastic sus, unde veneau sub genunchi si jos, unde petreceai jambiera sub partea de sus a bocancului si peste capetele sireturilor de la bocanc (pentru ca se faceau bulgari de gheata pe sireturi si nu le mai puteai dezlega) iar in partea de jos aveau un elastic pe care-l petreceai pe sub talpa bocancului, pe sub calcai, ca sa nu ti se ridice jambiera, in mers, deasupra gleznei. Jambierele astea erau foarte importante intr-un traseu de iarna pentru ca iti pastrai picioarele, de la glezna in sus, uscate; laba piciorului era uda de la condens; jambierele se faceau ca tabla, pentru ca zapada de pe ele se topea de la caldura piciorului si se transforma intr-o pojghita de gheata, insa gamba piciorului ramanea protejata. Asa ca, fiecare dezechilibrare in care intram cu mana in zapada se solda cu intrarea zapezii pe sub straturile de haine, cu udarea hainelor, ceea ce era destul de greu de suportat la temperaturi negative, iar daca mai batea si vantul, era de groaza, vorba tiganului: „Fie gerul cat de mare, numai vantul sa nu bata!” pentru ca atunci devii constient de toate gaurile din hainele tale. 
Cand eram studenta, am fost in situatia ca am mers aproape incontinuu, aproape 24 ore, plecati pe la 8 dimineata de la Statia meteo Cuntu, am urcat pe Tarcu si am coborat spre Gura Apei. Era toamna, o ploaie mocaneasca ce ne-a udat pana la piele, ne-a prins noaptea rataciti in padure si mergeam incet, in sir indian, fiecare tanandu-se de cel din fata si incercand sa calce pe urmele trupetului din fata pentru ca nu aveam destule lanterne, asa ca le-am dat primilor si ultimilor, eram rupti si cu moralul la pamant, dar nu ne opream, pentru ca am fi intrat in hipotermie. Ramaneai mai in urma, „sa dai un telefon discret”, se oprea plutonul sa te astepte, reveneai si ne puneam din nou in miscare. Cand am crezut ca suntem pierduti si ca pana la ziua trebuie sa orbecaim incontinuu, am ajuns la liman. Sub noi era un drum asfaltat! Doar ca primii erau sa cada pentru ca se ceruse lanterna de la cei care erau in fata, mai in spate si s-au trezit deodata pe buza prapastiei. Si ne uitam nauci la drumul ala, nu ne venea sa credem ca mai e si asfaltat si nu stiam cum sa ajungem la el. Am gasit un loc pe unde puteam sa ne incumetam sa coboram, dar era atat de abrupt, ca baietii au facut un lant uman pe traseul acela, pana la drum, am coborat intai rucsacii, dati cate unul, din mana-n mana si apoi, fiecare fata a coborat ajutata de baieti, care ne ziceau unde sa punem mana, piciorul si ne prindeau cand ajungeam la ei. Ne-a luat vreo 2 ore sa coboram pe traseul acela, care nu cred ca era mai lung de 10, 20 metri. Apoi ne-am luat rucsacii in spate si am inceput sa tropaim pe drum, catre lumina. Pentru ca in negura aceea, undeva, printre serpentine, se vedea o lumina cocotata pe un stalp de pe marginea drumului. Am mai tropait cateva ore, ne lasasera nervii pentru ca uneori lumina se indeparta, desi noi mergeam spre ea. Si intr-un final, dupa niste ture de plans, ca oricum nu te vedea nimeni,  era bezna, am ajuns la lumina aceea. Era o cabana de protocol a celor de la „Drumuri si poduri”. A iesit cabanierul, cu sotia. S-au speriat de noi: eram vreo 20 de studenti, murdari de noroi, obositi, flamanzi, la capatul puterilor. Si i-am intrebat daca putem innopta acolo. Oamenilor li s-a facut mila de noi si au dat un telefon la d-l director, sa-i ceara voie in numele nostru. Noroc cu directorul, iubitor de munte si om de omenie, care le-a zis sa ne lase, sa faca focul in cazan ca sa facem dus cald si sa puna o oala mare, din acelea de cantina, sa ne faca ceai (cu lamaie!), ca si el patise pe munte de a ramas fara bocanci si a mers descult nu-stiu-cat, asa ca-si inchipuia in ce hal eram. Si dupa ce-am facut dus (primele au fost fetele, pentru ca asa se cuvine) si stateam la ceai, a spus proful: „Daca in urma cu 4 ore, cand orbecaiam prin padure, ne zicea cineva ca in curand o sa facem dus cald si o sa bem ceai, nu ziceam ca-i nebun?”. Da, nu ne venea nici noua sa credem!
Bineintels ca bocancii au ramas afara, feriti de ploaie si am intrat in ciorapi in cabana.
Si ne aveam ca fratii, desi unii dintre noi ne cunoscuseram in excursia aceea. Nu facea nimeni fite si talente, baietii erau protectori cu fetele, asa cum e si normal. Am avut un baiat care a carat doi rucsaci, unul in fata si unul in spate, pentru ca, una dintre fete a facut luxatie la glezna si abia putea sa mearga. Ala da baiat, nu? Nu era prietenul ei, era un baiat din trupa.
Fiecare din trupa, in conditii grele, prelua o sarcina din proprie initiativa. Iti venea firesc sa faci asta. Baiatul care carase doi rucsaci era bine facut, probabil s-a gandit ca e de datoria lui sa-i ia rucsacul fetei, desi un rucsac de fata avea vreo 10 kile, unul de baiat, vreo 15, 20. Totusi, sa cari inca 10 kile, dupa ce ai mers de nebum toata ziua, cu vreo 20 de kile in spate, e o performanta nu numai fizica, ci si psihica, adica chiar trebuie sa fii puternic, sa poti face asta. Un barbat adevarat! Si nici macar nu-mi amintesc cine era, atat de firesc ni s-a parut ce a facut el. Cred ca, pe parcurs a mai luat cineva rucsacul, nu a fost doar un singur baiat. Iar alti doi, o ajutau pe fata sa mearga pentru ca ea nu putea sa calce ca lumea, pe piciorul accidentat.
Si asa era in general la iesirile astea pe munte: unii montau corturile, altii adunau lemne de foc, altii faceau focul, altii puneau de-o supa din plic, sau de-un ceai din muguri de brad, menta si ce plante mai stiam noi sa le recunoastem, sau de-o cafea, sau de-o mamaliga. Erau si care „frecau menta”, se eschivau de la tot, asteptau sa faca altcineva in locul lor ce era de facut, erau si sclifosite care dupa nu-stiu-cate ore de mers pana la Cuntu, au clacat cand si-au dat seama ca „n-avem apa calda!”. Erau gagicute din astea, care mergeau pe munte doar iarna, la schi, in statiune, cu tot tacamul si care credeau ca la cabana e ca la hotel. I-a si ramas uneia, celei care a izbucnit in plans cand a vazut unde am ajuns, cea care a spus: „Cum? Si n-avem nici apa calda?” porecla Apa-calda. Nici nu stiam cum o cheama. Toti ii ziceam Apa-calda. La Cuntu a trebuit sa ne facem foc in sobe, in cele doua camere unde am dormit pentru ca, cabanierul nu stia ca venim si nu facuse focul, el locuia la etaj, cu familia. Acolo era cald, dar la parter era bocna. Am facut focul si sobele afumau de „mama focului”, asa incat dimineata miroseam toti ca niste carnati. Ne-am aerisit, a doua zi, pe traseul spre Tarcu.
Alta data, am fost prinsi intr-un nor de furtuna, catarati pe creasta Pietrei Craiului Mare. Era numai stanca, poteca de vreo doua palme, in dreapta era perete de stanca (creasta muntelui, ascutita asa cum sunt desenati muntii de catre copii sau cum apar in desene animate), in stanga, prapastie si grohotis. Padurea era mult mai jos. Noi aveam rucsaci cu rama de aluminiu. Traznea langa mainile noastre, pe piatra uda, de simteam mirosul pietrei arse (ca atunci cand ciocnesti doua cremene ca sa obtii scantei). In jur, cruci cu „mort, traznit, in anul ...”. Cred ca niciodata in viata nu mi-a fost mai frica decat atunci. La primul grohotis, ne-am dat drumul pe fund, de-a dreptul. Ni s-au rupt pantalonii, ne-am accidentat, n-a contat. La nici 50 metri dedesubt, era o liniste si-o pace... A fost o miscare inteligenta, altfel ne traznea la sigur. Partea proasta a fost ca am ajuns intr-o zona unde numai noi si salbaticiunile umblam. Coboratul de acolo, pana la un curs de apa, care sa ne ajute sa ne orientam, a fost o adevarata aventura. N-a fost asta tot, se mai si auzea un copac care scartiei pentru ca statea sa cada, stiam asta pentru ca am asistat la o cadere a unui copac, cand eram intr-o padure, cu alta ocazie. Nu stii care copac scartaie, dar deodata se prabuseste. Si noi n-aveam cum sa fugim, fiecare pas era masurat. Ne uitam tot timpul sa prindem momentul caderii, sa ne adapostim pe langa un bolovan, daca aveam norocul asta, ca prea multe nu puteam face. Cu ocazia asta, una dintre fete a ramas la propriu, fara talpi la adidasi. Greaseala ei a fost ca a venit la munte cu adidasi in loc de bocanci si a coborat efectiv in ciorapi si cu fetele de la adidasi petrecute sub talpa, ca asa erau facuti. Bineinteles ca picioarele ei erau praf, dar macar a ajuns cu bine la corturi. A doua zi am adunat tot si am plecat la mare, sa ne oblojim ranile cu apa sarata si soare. Planificaseram sa stam 2 saptamani la munte, dar am stat una la munte si una la mare. Unii dintre noi n-aveam nimic pentru mare, n-aveam nici costume de baie. Ne-am cumparat slapi si costume de baie de-acolo. Cand am ajuns in Costinesti, am facut senzatie. Eram toti plini de rani si vanatai, bronzati „cu pantaloni scurti si maieu sau tricou”, era si un car al TVR acolo. Se uitau oamenii de la televiziune la noi, ca la niste aratari. Daca ne luau si interviu, era tacamul complet.
Invataseram sa ne urcam rapid in remorca vreunui camion care oprea sa ne imbarce, ca soferul n-avea timp sa stea dupa noi, urcau o parte dintre baieti, ceilalti le dadeau rucsacii, apoi le ajutau pe fete sa urce – cel mai bun loc de urcat era acolo unde se conecta remorca, la cabina soferului. Abilitatea asta am deprins-o cand ne-am cazat la o cabana de la Lacul Rosu, am urcat pe Ceahlau, am intarziat la cabana Dochia pentru ca ne-au tinut vreo 2 ore ca sa ne faca ochiuri de oua cu cartofi prajiti (vroiau sa ne determine sa innoptam la ei), de le-am zis ca-i ajutam noi cu curatatul si taiatil cartofilor, am plecat de la Dochia, ne-a prins o ploaie torentiala la coborare, de se transformase drumul forestier in torent, ne-a prins noaptea pe drum, am asteptat cateva ore pe marginea soselei pana ne-a luat un camion, ce de mers nu mai puteam si distanta era mult prea mare pana unde eram noi cazati, am mers in mare viteza, noaptea, prin Cheile Bicazului, in remorca camionului, deci am vazut tot peisajul acela nocturn, stancile luminate de farurile masinilor, batuti de vant de ne clantaneau dintii in gura si stateam inghesuiti unul in altul, sa ne tinem de cald, dar am ajuns intregi la Lacul Rosu si experienta a fost beton.
Sau in Gutai, cand am urmat un traseu marcat care nu mai fusese umblat demult si se salbaticise de a trebuit sa ne croim drum cu toporisca, prin tufisuri si ne-am ratacit din nou, ca nu mai gaseam marcajele.
Si dupa ce am facut creasta Fagarasului si a Pietrei Craiului Mare, era s-o mierlesc pe Culmea Canicei, din Muntii Carasului. Asta-i o culme mititica de te umfla rasul cand o vezi, parca-i pentru copii, are doar un mot de pietre in varf. Eram patru: proful, prietenul din State, colega de grupa (amanta profului, dar nu stiam atunci) si cu mine. Am ramas ultima. Era un traseu foarte scurt, de catarare, asemanator cu ce intalnisem in Piatra Craiului, dar o gluma pe langa ce era acolo. Si in timp ce ma tineam de stanci ca omul-paianjen, incep pietrele s-o ia la vale incet, apoi tot mai tare. Nu mai aveam niciun punct de sprijin, deci eram cam in aer si ma rasucisem in cadere, cu spatele la peretele de stanca. Intr-o secunda, cred, am vazut unde urma sa cad: mai jos era „o buza”, adica o portiune plana care mi-ar fi oprit caderea, adica pana acolo puteam sa cad, mai mult, nu (cred ca erau vreo 10 metri, nu mai stiu exact), dar pe marginea buzei asteia erau stanci ascutite care puteau sa ma omoare lejer daca m-as fi lovit cu capul de ele sau as fi cazut cu pieptul sau cu coloana, cumva, pe una dintre stancile alea. M-am speriat si mi-am dat seama ca trebuie sa ma agat de ceva, nu pot sa ma las in cadere libera. Atunci mi-am rasucit trunchiul in aer si m-am agatat cu mainile, cu degetele rasfirate, de pietre, de stanci, de ce am apucat. Am alunecat putin cu mainile pe pietrele alea, apoi m-am oprit. Pozitia corpului era cam ciudata pentru ca un picior imi ramasese prins sub un bolovanoc, cu calcaiul catre stanca, adica in pozitia in care fusesem cu spatele la perete, inainte sa ma rasucesc. Bolovanul care era pe laba piciorului meu nu era inca intr-o pozitie stabila, aluneca incet, strivindu-mi laba piciorului. Daca trageam piciorul de sub bolovan, acesta inainta si mai tare, am simtit efectiv cum imi paraie oasele labei piciorului si glezna si nu reuseam sa ma mentin intr-o pozitie fixa pe perete, adica alunecam incet. Atunci am reusit sa le spun celor trei, care priveau toata scena ingroziti, sa coboare careva, sa mute bolovanul de pe piciorul meu, ca-mi rupe oasele. Baietii erau paralizati, n-aveau nicio reactie. Fata a fost cea care a coborat si m-a ajutat sa-mi scot piciorul de sub bolovan. Apoi, am urcat amandoua si baietii au intrat in panica: piciorul era plin de sange, aveam doua taieturi adanci, una de la genunchi in jos, cam jumate din partea din fata a piciorului, cealalta cam din locul unde se termina prima, pana la glezna si alte julituri mai mici. I-am intrebat de ce n-au coborat sa m-ajute, ca stateau ca tampitii si se uitau la mine. Daca nu era fata, cu sange rece, aveam glezna rupta sigur. Si ei mi-au spus: „Pai tu nu ziceai nimic, nu strigai, nu faceai circ, nu ne-am dat seama cat e de grav! De ce n-ai strigat?”. „Pentru ca o fata mai trebuie sa si nasca.”, le-am raspuns. „Daca striga la orice pericol, ce face cand naste?”. Au ramas perplecsi. In orice caz, am vrut sa subliniez ca, in cazul acela, doi baieti n-au facut cat o fata.
Cele doua taieturi ar fi trebuit cusute in mod normal. Partea proasta a fost ca n-am putut sa-mi ingrijesc ranile decat cand am ajuns la corturi, pentru ca plecasem de la corturi cu masina, am lasat masina la intrarea in padure, am zis ca ne urcam pe culmea aceea, parfum de trandafiri, ne intoarcem in plimbare la masina si apoi, la corturi. N-aveam nimic la noi, nici macar apa. Si nici nu era apa in zona, asa ca nici macar n-am spalat ranile cu apa. Era vara, eram in pantaloni scurti  si-mi intrase praf in rani. In fine, peste cateva ore am ajuns la corturi (nici in masina n-aveam trusa de prim-ajutor – aviz berbecilor cum am fost si noi, care n-au in masina trusa sanitara) si acolo m-am dezinfectat, m-am pansat, dar din cauza ca am stat atatea ore cu ranile necuratate, incepusera sa se infecteze, asa ca in noaptea aia n-am dormit de frisoane si de durere. N-am patit nimic, s-au vindecat, dar, din experienta asta am invatat sa am la mine trusa sanitara. Totdeauna am in bagaj o astfel de trusa, de fapt am doua. Iar in masina, am tot doua: una „la zi”, dar o tin si pe cea expirata.
Asta-i una dintre obsesiile mele: trusa sanitara in orice deplasare. Alta, este lanterna. Pe asta am capatat-o in experienta cu orbecaitul noaptea prin padure fara lanterne destule, de erau sa cada in prapastie primii din sirul indian in care eram.
Cu lanterna am mai patit-o si cand eram cu masina: am plecat noaptea cu Dacia, pe un drum judetean cred ca eram. Drumul era neluminat. Si ne-a lasat masina. A murit total, motor, lumini, totul. Era o negura, de nu vedeai nimic. Daca venea alta masina, nu ne-ar fi reperat decat in momentul cand intram in bataia farurilor ei. Si-asta a fost o situatie foarte periculoasa. De aceea cred ca trebuie sa ai si in masina lanterne (si chiar in gentuta in care ai actele, portofelul), LED-uri de bicicleta, chibrituri, bricheta, o paturica, lucruri de genul asta, deci un „kit de supravietuire”, ca nu stii niciodata ce se poate intampla si chestiile astea mici iti pot salva viata.
Acest profesor nu l-a primit in examen pe seful grupului exclusivist, cel care avea firma de calculatoare in casa parintilor sai (care e chiar colegul meu de clasa din liceu, cel pe care il „curtau” profesorii de Info pentru ca stia PASCAL-ul dinaintea lor, iar ceilalti profesori pentru ca era talentat la desen, facuse primii 8 ani de scoala la „Liceul de Arte”, unde mama lui era profesoara sau pentru ca stia sa cante frumos la chitara, a cantat si la „Cenaclul Flacara” cand a fost in Timisoara, tatal sau era tot universitar, coleg cu tatal meu; acest coleg era „o mica vedeta” in scolile in care a invatat, si intre colegi era foarte popular, il simpatizam cu totii), pentru ca nu participase la niciun curs de Visual C, nu-l vazuse profesorul la fata, dar se prezentase la examen imbracat in costum, ca un om de afaceri, si cu geanta diplomat la el. Ei, cu proful asta nu i-a mers! L-a dat afara din laboratorul unde aveam examenul. Pe cinstite si corecte!
Deci acesta era ‚cutare’, care ne-a oferit cele mai faine experiente, in studentie. De ce facea el asta? In primul rand pentru ca facea programare in particular, lucra pentru firme externe, avea stres major, cu deadline-uri si toate alea si avea nevoie de ceva „hard”, ca sa se destreseze. Zicea ca, daca esti pus in situatii grele pe munte si lupti pentru supravietuire, uiti de greutatile din viata cotidiana. Ceea ce mi s-a intamplat si mie, de nenumarate ori. Iar pentru noi, studentii, erau lectii de viata, destul de dure, dar care ne-au calit si ne-au pregatit pentru urgia din viata de zi cu zi. Si ne-au creat amintiri de neuitat, pe care altii nu le traiesc nici macar o data in viata. Si habar n-au ce pierd! Ca, de fapt, asa e viata: foarte grea si, totusi, foarte frumoasa. Pentru cei care stiu s-o traiasca. Pentru ceilalti, nu. Trece viata pe langa ei, iar ei raman spectatori ai propriei vieti sau ai vietii altora, nedandu-si seama ca nu-si traiesc propria viata. Cred ca acestia, din a 2-a categorie, nici nu stiu ce vor de la viata, nu stiu care-i rostul lor pe Pamant. Ii invidiaza pe altii, dar nu realizeaza ca cei pe care-i invidiaza si-au luat propria viata in propriile maini si o traiesc pur-si-simplu, chiar daca viata da cu ei de pamant si-i calca in picioare si sterge cu ei pe jos, ei stiu ca secretul supravietuirii este sa depasesti orice obstacol, sa cauti si sa gasesti solutii la orice problema iti iese in cale, chiar daca nu gasesti cele mai bune solutii, important e sa le gasesti si sa-ti asumi responsabilitatea posibilelor greseli pe care le faci, nu sa dai vina pe altii pentru greselile tale; stii ca tu esti direct raspunzator de ele si cu asta basta. „Mergem inainte!”, asta era vorba bunicului meu. Zicea: „Nu-i nimic! Da-i inainte!”. Chiar asa.
Ei, si proful acesta a sfarsit prin a fi dat afara din invatamantul superior. L-au lucrat miseleste. Au facut o sedinta in care i-au hotarat soarta, sedinta care a avut loc in timpul vacantei de vara si la care el n-a fost chemat sa participe.
Doamna matematician i-a furat cursul de „Arhitectura calculatoarelor”, la propriu, in sensul ca omul nu scosese curs tiparit, isi compusese cursul adunand informatii de peste tot, inclusiv de la colegi de la Poli si singurul suport de curs erau notitele studentilor. Aceasta doamna profesoara a cerut cursul luat de un student si, incepand de anul urmator, a tinut dumneaei cursul de „Arhitectura calculatoarelor”, pe baza notitelor furate de la matematicianul de 10. Aceasta doamna a ajuns „profesor universitar”, in timp ce matematicianul de 10 a fost dat afara de pe postul de „lector”, pentru ca „n-avea doctoratul” si nu vroia sa-si dea doctoratul, deci, nu corespundea cerintelor.
Nu vreau sa-l ridic in slavi pe proful cu care mergeam pe munte pentru ca, mai tarziu ne-am dat seama ca el facea iesirile astea pentru el, nu pentru noi. In primul rand vroia sa se detaseze de problemele pe care le avea el in viata personala, in al doilea rand ne folosea drept paravan pentru escapadele lui amoroase. Adica era incurcat cu o colega de-a mea, de grupa. Ne-am dat seama de imbarligatura a doua oara cand am fost cu el in Piatra Craiului Mare si cand ne-a trimis singuri pe traseul de creasta (noi aveam corturile in apropiere de La Table), pe la cabana Curmatura, am facut creasta si am coborat pe la un refugiu care nu mai stiu cum se numeste. Ne-a zis sa mergem linistiti, ca e traseu de alpinisti incepatori, dar nu-i greu. El ramanea la corturi cu „colega”, care se simtea foarte rau, iar el urma sa-i acorde „asistenta medicala”. Dupa ce am facut traseul ne-am dat seama ca el nu fusese pe traseul acela, habar n-avea ce grad de dificultate avea, citise sau auzise impresii si-atat. Nu stia nici cat dureaza, nici cat e de dificil, nici de ce lucruri ai nevoie, de pilda ca iti trebuia multa apa, cel putin 2 litri, pentru ca, daca nu stiai exact unde e izvorul pe creasta, ramaneai fara apa si era grav, pentru ca traseul era greu, solicitant. Apoi ar fi trebuit sa ne luam haine groase la noi si lanterne. Noi vedeam creasta de la corturi si era frumoasa, minunata, dar sus era greu de tot. Apoi trebuia sa avem lanterne, fiecare om trebuia sa aiba lanterna lui, pentru ca traseul era lung si mai mult ca sigur ca ne prindea noaptea pe drum, desi porniseram pe la 6 dimineata, abia se crapase de ziua. Apoi trebuia sa avem pe cap casti care sa ne protejeze capul de caderea pietrelor, pentru ca creasta e numai piatra si grohotis si se iscau avalanse de pietre in timp ce tu stateai agatat pe lanturi, in echilibru instabil si te chinuiai sa nu aluneci cu tot cu pietrele, n-aveai cum sa-ti protejezi capul cu mainile, ca sa nu te loveasca in cap pietrele care cadeau. Atunci am fost nevoiti sa ne uitam la pietrele care cadeau si sa ne ferim capul, atat faceam. Pe corp eram loviti toti. Apoi, pe cate un tronson din acesta, de mers pe lanturi, urca cate unul, pana intr-un punct de siguranta, ceilalti asteptau pentru ca cel care urca starnea caderea pietrelor care-i loveau pe cei din spatele lui. Asta a facut sa pierdem mult timp pe portiunea cu lanturi. Mai rau a fost cand ne-am intalnit cu o trupa care parcurgea creasta in sensul invers celui in care mergeam noi (veneau dinspre Plaiu’ Foii, Brna Caprelor) si a trebuit sa asteptam ca toti din trupa aceea sa treaca de noi, ca sa ne putem continua traseul, o data pentru ca foloseama aceleasi lanturi si in al doilea rand ca toate pietrele starnite de ei, veneau peste noi. Deci una dintre trupa trebuia sa se opreasca. Am ales noi sa fim aceia, pentru ca ei erau mai putini. Creasta e atat de ascutita si poteca de creasta e atat de sus pe creasta incat, deoarece bate vantul foarte tare, esti nevoit sa mergi aplecat si sa te sprijini tot timpul de pietre, pentru ca ai impresia ca te smulge vantul si te arunca in prapastie. Plus ca sunt portiuni unde vezi marcajul sus, pe perete, peretele fiind vertical. Si stai ca tampitul si nu stii cum sa urci pe peretele acela, pana la marcaj. Te uiti in stanga, in dreapta si vezi ca n-ai alternativa, deci trebuie sa te cateri cumva. Similar la coborare, vezi marcajul mai jos, pe o piatra si n-ai idee cum sa ajungi acolo unde vezi marcajul. N-ai cum altfel decat sa te intorci cu fata la stanca si sa-ti inchipui ca esti paianjen, sa gasesti o solutie si sa cobori, ca acolo nu poti sa ramai, de intors nu poti sa te intorci ca n-ai mai trece nici in ruptul capului prin ce-ai trecut pana sa ajungi acolo si-atunci, trebuie sa mergi inainte. Am vazut si capre negre, cineva a avut puterea sa le mai si faca poze, nu stiu cum, ca noi eram catarati pe stanci, abia ne tineam. Fetele clacau una cate una, una dintre noi a avut chiar un atac de panica, de-a trebuit un baiat sa strige la ea (cred ca a si palmuit-o, ca nu reusea s-o mai aduca la linia de plutire) – prietenul meu cel mai bun, cel care-i prof in State.
Pentru ca traseul era foarte greu si noi eram foarte diferiti in ce priveste capacitatea de a termina traseul acela, ne-am impartit natural in grupe mai mici, cei dintr-o grupa avand cam acelasi ritm de mers, cam aceleasi resurse fizice si psihice. Eu eram cam pe la mijloc. Aveam echipe puternice, in care erau si fete, care au terminat traseul in timp util, adica au ajuns la corturi pe zi.
In grupa mea n-am avut incidente, ne-a fost greu, dar am ajuns la corturi cand incepea sa se insereze. 
Eu m-am suparat pe cei doi ramasi la corturi, mai ales pe prof, ca m-am gandit ca colega era indisponibila, ca n-au aprins si ei un foc, sa ne incalzim un pic, pentru ca eram in pantaloni scurti, cu o bluza de trening si o pelerina, ceva de genul asta, nu eram bine imbracati pentru ca nu am stiut ca o sa ne ia atatea ore, traseul acela, ca n-au facut, si ei, un ceai, o supa, ceva cald, orice. Adica era de bun-simt sa ne-astepte cu ceva cald.
Si eram ingrijorati ca ramasesera grupe dupa noi, care n-au ajuns la corturi.
Si m-am certat cu el, ca ceilalti nu-si permiteau, il percepeau doar ca pe domn’ profesor, dar eu il stiam de dinainte de a deveni prof.
I-am zis ca-i iresponsabil ca ne-a trimis nepregatiti pe traseul acela, ca ar fi trebuit sa plece dupa cei care inca nu ajunsesera la corturi, ca doar el dintre noi toti, cei de la corturi, era destul de odihnit ca s-o faca. Si avea si datoria morala s-o faca.
Cert e ca unii din trupa, cred ca vreo 10, dintre care maxim 2 erau baieti, n-au ajuns la corturi in ziua aceea.
Si-i tot strigam si tot faceam semne cu lanterna. Am aprins si focul, dar degeaba. Ni se parea ca i-am auzit, dar nu-i vedeam si nu ajunsesera la corturi, ceea ce era foarte grav. Ce patisera: i-a prins noaptea pe traseul de creasta, fara lanterna la ei. Au trebuit sa coboare incet, fiind atenti la fiecare pas, la lumina lunii si a stelelor, epuizati, infometati, infrigurati, insetati. Era un refugiu mai jos de creasta, unde erau trei baieti din Bucuresti. Ai nostri cred ca au cerut ajutor, nu mai stiu, sau bucurestenii i-au auzit, i-au vazut. Cert e ca au intetit focul, pentru ca ai nostri sa vada punctul unde era refugiul si au pornit dupa ei, sa-i ajute – astia da oameni adevarati, care stiu cum sa se comporte pe munte. I-au coborat in siguranta, i-au pus la foc, sa se incalzeasca, le-au dat sa manance din mancarea lor, le-au dat apa lor, pe care o adusesera de la un izvor care era destul de departe de refugiu si au innoptat la refugiu. Au „dormit” in fund, ghemuiti, inghesuiti unu-n altul, acoperiti cu un sac de dormit primit de la bucuresteni, cei 3 baieti acoperindu-se cu ceilalti 2 saci pe care-i aveau. Si dimineata, au coborat la corturi.
Ma intreb ce s-ar fi intamplat cu ei, daca la refugiu, n-ar fi fost cei trei baieti bucuresteni, modele de oameni adevarati? Ceva rau, in orice caz.
Bineinteles ca prietenul meu, cel care ramasese in ultimul grup din datoria pe care a simtit ca o are fata de fetele acelea disperate, el insusi nefiind un tip puternic, dimpotriva, era un aschilopat pe vremea aceea (cand il priveai din spate, pe munte, era un rucsac imens din care coborau doua bete paroase) si nici n-avea spirit de luptator, era pacifist, cuminte, dar s-a transformat in salvatorul fetelor acelora (el ar fost capabil sa termine traseul fara probleme pentru ca noi mergeam des pe munte, dar a ramas sa indure toate cele pe care le-au indurat pentru ca sa le ajute pe fete), s-a certat cu proful, cum ma certasem eu in seara de dinainte. Mai rau, ca el si trecuse prin clipe grele.
S-a cam zdruncinat prietenia noastra cu proful, incepand de atunci.
In ceea ce ma priveste pe mine personal, am cam incheiat prietenia cu proful cand odata, pe Semenic, dupa sesiunea de iarna, mi-a confirmat banuiala ca ma folosea drept paravan pentru relatia lui extraconjugala, cu colega mea de grupa, adica sotia lui il acuzase ca are o relatie cu mine (ma cunostea si sotia lui, nu mai stiu exact de cand, cred ca o cunostea pe vara-mea de cand fusese colega cu omul, la oficiul de calcul, iar de mine auzise; apoi am devenit colega cu sotia lui, la Moisil, unde doamna era o foarte apreciata profesoara de matematica) si el n-a contrazis-o. Adica o lasa pe sotie sa creada ca are o relatie amoroasa cu mine si el isi vedea nestingherit de relatia cu colega mea de an. Cred ca pana la urma sotia a aflat adevarul, dar am avut parte de niste priviri dusmanoase din partea ei si stiam ce credea ea.
Atunci, prietenul prof mi-a dat dovada ca n-are caracter.
Si la examenul de Visual C, pe care l-am avut cu el, m-a chinuit de nu m-am vazut pana mi-a dat 10, ca sa nu vorbeasca lumea ca-mi da 10 pentru ca sunt prietena cu el, ca mergem impreuna pe munte, asa incat am dat doua examene intr-unul, pentru ca trebuia sa-i prezentam un proiect de animatie pe care-l facusem in Visual C si, in cazul meu, nu s-a multumit cu proiectul, m-a pus sa-l modific pe loc, sa vada daca eu am facut codul, dupa ce l-am modificat, mi-a dat si examen scris, mi-a pus niste intrebari la care a trebuit sa raspund in scris si marturisesc ca la intrebari am raspuns din cunostintele mele generale despre calculator, ca ma intebase ceva legat de registri de culoare, nu mai stiu ce, iar dupa cursul lui n-am putut sa invat nimic, cursul fiind doar ce ne-a prezentat el la orele de curs, neavand un suport scris, de curs. Omul era foarte bun programator, destept dar, ca profesor era pe nicaieri. Si mi-a dat in final 10, spunandu-mi ca cu practica stau bine, cu teoria stau mai prost. Bun, a avut si el o satisfactie.
Revin, oare domna examinatoare ne daduse notele dupa impresiile ei asupra noastra, din studentie, sau deoarece n-a fost in stare sa isi dea seama ca aplicatia de la examen era diferita de aplicatia din curs si a folosit cursul, ca suport pentru corectare, gandindu-se, probabil ca, daca majoritatea au ales rezolvarea din curs, inseamna ca aceea trebuie sa fie rezolvarea corecta, iar cele doua persoane care chiar au rezolvat problema, au batut campii.
Nu-mi venea sa cred ca ma lovesc din nou, de incompetenta acestei doamne. Am vrut sa-i fac reclamatie, nu stiam unde, la Decanat sau la Rectorat? Cine ar fi solutionat reclamatia, ca nu putea s-o verifice decat cineva de specialitate. Deci, solutionarea ar fi revenit colegilor de catedra ai doamnei. Se punea clar problema s-o verifice cineva cinstit, corect, impartial. Era mica probabilitatea sa se aleaga pentru solutionarea conflictului, un astfel de om. Am lasat-o balta, am ramas cu un gust amar si am zis ca o s-o fac de rusine in fata celor care o cunosc. Mai tarziu, am incercat sa fac si lucrul asta si am avut surpriza sa nu fiu crezuta, deoarece, persoana careia ii povestisem, pofesoara la Moisil, il cunostea pe tatal doamnei si avea o parere foarte buna despre dansul, prin urmare si fiica trebuia sa fie la fel, deci eu n-aveam dreptate.
Ca prin minune, la examenul oral, imi pica subiectul „Arbori binari”. Bun, zic, o fac praf acum, ii demonstrez eu care dintre noi doua stie arbori, pentru ca ii preda elevilor de-a 11-a si care n-are habar pentru ca „nu e cursul ei” (cursul in care erau tratati arborii, era al celeilalte).
La oral, in comisie era si un alt profesor de-al meu din facultate, care a fost profesorul meu preferat din acea facultate, un tip destept, deschis la minte. M-am bucurat ca vedeam o fata prietenoasa. Mi s-a parut ca discuta in contradictoriu cu „graficiana”, in legatura cu mine si mi-a parut bine ca puteam sa-i demonstrez ca el are dreptate.
Prezint arborii binari la tabla, frumos, cu exemple, cu tot tacamul. Eram multumita ca am putut sa i-o platesc. Il vad pe prof. ca e satisfacut, iar ea, cam interzisa. Ce nota mi-a dat in oral? Nota 9 (noua), fara nicio justificare. Mi-a demonstrat ca ea e sefa acolo!
La examenul de Pedagogie, scris, colega de la Moisil a copiat de la mine. Nu numai de la mine, de la toti care erau in vecinatatea ei. Cert e ca ea, colega de la Moisil a luat examenul de gradul 2, cu nota 10 (zece), copiind pe rupte si la specialitate fiind pe langa subiect, iar eu am luat examenul cu 8 si ceva. Pntru ca a obtinut nota maxima, avut posibilitatea sa se inscrie la examenul pentru gradul 1, cu un an mai devreme (asta-i regula). Eu, o „mediocra”, aveam sa astept un an in plus fata de ea. Corect, nu?
Despre tatal meu am vorbit mai sus, dar mai completez. A fost un student eminent si un cadru didactic universitar de tinuta, foarte exigent si corect. Era urat de colegii lui pentru ca nu puteau sa-i puna pile. Era acel gen de profesor care le-a dat bani din buzunarul propriu, la doua studente bune la invatatura, ca sa participe la o conferinta, unde trebuia platita intrarea, o conferinta despre o tema care-i interesa pe studenti (era legata de cursul lui), cu conditia ca la urmatorul curs, sa le prezinte colegilor, ce s-a discutat la acea conferinta.
Era genul de profesor care se lupta pentru studentii lui. In practica agricola de la Recas, la cules de struguri, unde se mergea pe vremea aceea si unde studentii erau cazati pe o perioada de o luna, se certa cu toti sefii de ferma de pe-acolo, ca sa le faca studentilor viata mai usoara la ferma. Si nu se lasa pana nu obtinea pentru ei, ce vroia. Zicea ca daca nu-i aduc ce cere (ceva de genul sa aiba apa curenta, sa poata sa se spele, sa aiba mancare suficienta si cat mai buna - ma rog, cat se putea pe vremea aia, sa aduca must pentru fete si vin pentru baieti duminica, cand faceau un foc de tabara, ca sa salveze situatia, cantau, spuneau poante), ei pleaca si-i lasa cu strugurii neculesi. Ideea era ca cerea sa fie respectati studentii, ca si-asa era jenant faptul ca adunau recolta cu studentii, elevii, soldatii, parnaiasii, in loc s-o adune taranii. Si studentii il indrageau pentru asta, pentru ca era un tip corect, care tinea la ei. Si, desi era foarte exigent, era si foarte popular pentru cele pe care le-am spus deja si pentru ca era foarte simpatic, stia sa faca atmosfera faina, cu rasete si cantece, peste tot pe unde mergea. Si in familie, tot el intretinea atmosfera, si pe munte cand mergem cu el. Bineinteles ca acesta era un alt motiv de invidie din partea colegilor lui, ca stia sa fie  serios cand era vorba de invatatura, dar era si primul la distractie, el dadea tonul. N-avea nici o apasare cand studentii faceau poezioare despre el, in care il satirizau. Ii placea, de exemplu, ca-l numisera „marele blond” – aluzie la un film cu Jean Paul Belmondo, cand el nu era foarte inalt (1,70), si era creol, semana mai degraba cu un arab. Si, calitatea asta, adevaru-i ca n-o au multi oameni, sa guste glume care se fac pe seama lor.
Cand eram mica, imi amintesc ca in Ajun de Craciun, veneau sa-l colinde studentii. Era casa plina, stateau pe jos, pe unde apucau. Si era o atmosfera foarte faina, de adevarata sarbatoare. Bineinteles ca mama ii servea cu de toate, ca vorba aia: „la studenti si la soldati sa le dai intotdeauna de mancare”. Bine, oricum asta era obiceiul: sa-i omenesti pe colindatori.
Mergea cu studentii in excursii pe munte, la manastirile din Moldova.
Tot el, la Revolutie, s-a dus in camin la studentii lui carora le era responsabil de an (cum e dirigintele la liceu sau gimnaziu), ca sa-i linisteasca, sa stie ca nu sunt singuri, sa aiba grija de ei, ca-i stia ca sunt speriati de tot ce vad si mai sunt si departe de parintii lor, desi in oras se tragea la ora aceea. 
Dupa Revolutie, studentii au vrut sa-i dea afara pe unii profesori, cum este doamna de la Matematica, pentru incompetenta, dar si pe altii. Tata aflase ca si el e pe lista profesorilor pe care studentii vor sa-i dea afara. Si nu-i venea sa creada. L-a afectat foarte mult vestea asta pentru ca viata lui era activitatea de la catedra, deci chiar a fost un om care s-a dedicat meseriei lui, a facut compromisuri minime, acelea pe care i le-au permis constiinta lui si a fost corect si cinstit toata viata lui. Si le-a pretins studentilor lui sa invete carte, asa cum invatase si el cand era student si cum invatase toata viata lui, pentru ca era la curent cu noutatile din domeniul lui (bunicul meu, care era vorbitor de franceza, ii traducea din franceza, in romana, o carte de profil, care se studia in Franta, asta dupa ’89), nu era genul conservator, ci era genul progresist. Acesta e un alt motiv pentru care a intrat in conflict cu colegii, majoritatea n-aveau chef sa mai schimbe cursurile, sa studieze ce-i nou, vroiau sa predea aceeasi materie pe care o predau de ani de zile, chit ca vremurile se schimbasera.
Nu mai stiu cum, a fost sters de pe lista aia, studentii nu vroiau, de fapt, sa-l dea afara pe el. Alta era povestea. In Senatul Universitatii, i s-a propus sa fie decan al Facultatii de Stiinte Economice. Sub imperiul celor care i se intamplasera si pentru ca nu era foarte sanatos (suferea de o boala de plamani pe care a facut-o pentru ca la 16 ani lucrase in mediu toxic, era tinichigiu si lucra la zincatul galetilor de tabla, boala agravata de fumat), a refuzat postul, propunandu-l pe un coleg mai tanar, pe care il aprecia. Colegul mai tanar a devenit decan si mai tarziu, a fost banuit ca el il trecuse pe tata pe lista de profesori pe care studentii ii vroiau dati afara. In timpul acestui decan, Facultatii de Stiinte economice i s-a contruit un alt sediu, desi, ar fi fost normal ca ea sa ramana la sediul Universitatii din Timisoara, avand in vedere ca a fost una dintre primele facultati din Universitate. Era bine ca o facultate noua sa ocupe noul sediu, nu una veche. La noul sediu, fiecare cadru didactic avea biroul propriu (birou de mobilier, nu incapere de birou). Tata nu avea birou, desi era inca activ, era conferentiar.
Stiind de problemele de sanatate ale tatalui meu, acest decan m-a convocat la o intalnire pe care am avut-o in biroul lui, in care mi-a pus in vedere sa-l conving pe tata sa iasa la pensie, ca sa nu fie el obligat sa-l pensioneze fortat. I-am povestit tatalui meu si el i-a facut referat decanului, la Rectorat, insa n-a mai avut putere sa lupte pentru drepturile lui. Starea de sanatate i s-a inrautatit progresiv si a fost nevoit sa se pensioneze, parasind scena universitara pe post de conferentiar, adica n-am mai apucat sa avanseze in postul de profesor universitar. N-a apucat un an de pensie, asa ca pot sa-l acuz pe acest fost decan, ca i-a grabit sfarsitul tatalui meu. Acum sunt sigura ca l-a obligat sa se pensioneze pentru ca trebuia sa fie avansata alta persoana, pe postul de conferentiar. Asa se fac  jocurile in invatamantul superior.
Acelasi decan a angajat pe post de preparator universitar, pe fiul si fiica unei colege de la primul meu loc de munca, fosta contabila sefa, al carei sot era cadru didactic universitar, coleg cu tatal meu. Deci, invatamantul universitar a devenit o afacere de familie.
Cand eram studenta la Stiinte Economice, am facut laboratorul de Informatica cu fiul mai sus numit. Eu eram profesoara de Informatica la Coanda, la vremea aceea. Preparatorul era sub nivelul marii. Nu stia nicio Informatica. Ne dadea teme de laborator pe care habar n-avea sa le faca. Cred ca temele le stabilea profesorul de la curs. Colegele il chemau sa-l intrebe despre teme, el nu stia sa le dea nicio indicatie. Le-am ajutat eu sa-si faca temele de laborator. A fost jenant, pentru ca eu eram una dintre studente.
Cand am avut intalnirea cu decanul, in care imi spunea sa-l conving pe tata sa iasa la pensie, a intrat, ca la ea acasa, sora preparatorului de la laboratorul de Informatica. Cu mine, decanul era foarte protocolar, cu ea, se tragea de sireturi, o intreba ceva de genul „Nu ti-e fomica? Ai mancat?”. Ea venise de la ore, era, si ea, preparator. M-am abtinut cu greu sa nu-mi dea lacrimile. Deci, acolo era atmosfera ca la piata. Din universitari, ajunsesera precupeti.
Secretara decanului acesta, o pupaza, genul de tarfa parvenita, a fost la noi acasa o data. Tocmai ce o angajasera, sotul era electronist si i-a fost recomandat tatalui meu sa ne repare un televizor. Se practica pe vremea aceea sa vina „televizoristul” acasa, sa-ti repare TV-ul pe loc. A propos, aceia chiar era meseriasi, diagnosticau si reparau pe loc, daca nu era nevoie de o piesa pe care n-o aveau. Numai ca, cu electronistul apare si sotia, si copilul. Lovitura de gratie. Au stat cateva ore bune. Mama, a trebuit sa se ocupe de ei. Asa ceva nu mai patiseram niciodata.
Pupaza s-a emancipat pe zi ce trecea si a devenit tot mai impertinenta. Stiu asta pentru ca mergeam sa-i iau salatiul tatalui meu sau sa rezolv hartogarii pentru el si o tot vedeam. Tot mai oxigenata, tot mai sulemenita, cu fusta tot mai scurta si facea niste glume legate de un pix cu care semnam pe statul de plata, glume adresate unui domn profesor tanar, de parca ii facea avansuri. Personajul este in genul serialului „La bloc”, pe care nu pot sa-l urmaresc, dar n-am cum sa fentez reclama la el.
Am vazut-o intr-o zi pe strada, in preajma facultatii, pe pupaza si pe o doamna profesor, mergeau la servivcu. Eu eram in masina. Pupaza arata de parca era pe covorul rosu de la decernarea Oscarurilor, doamna profesor era modesta, ca un profesor de moda veche, facea conversatie, de care evident ca pupaza era foarte plictisita.
Un incident care mi s-a intamplat intr-una din datile cand am mers sa-l iau pe tata de la facultate, cu masina, a fost cand unul dintre apropiatii decanului, universitar si el, despre care tata vorbea frumos la noi acasa, a inceput sa se rasteasca la mine cum de imi permit sa ocup locul de parcare pe care stateam, ca acela este doar pentru cadrele didactice de la facultatea aceea; eu il cunosteam pe domn, poate ca el nu ma cunostea pe mine desi ma mai vazuse, asa cum il vazusem si eu, insa imi vine greu sa cred ca nu cunostea masina tatalui meu, cu care era coleg de ani de zile. Deci inclin sa cred ca si incidentul acela a fost intentionat. N-am plecat de pe locul de parcare, nu m-am lasat intimidata, mi-am asteptat tatal sa coboare. Am vrut sa scot in evidenta josnicia unor oameni care ajung in posturi pe care nu le merita.
Acelasi decan a intrat in sala de curs unde studentii aveau examen scris, cu tata, insotit de un alt universitar de la Facultatea de Matematica, care, pur intamplator, fusese coleg de clasa cu tata, la scoala generala, chiar coleg de banca, sa-i puna o pila. Eu urma sa am examen cu acest fost coleg de scoala primara, al lui tata. Sa intri peste un profesor, in timpul examenului, indiferent ce functie ocupi in cadrul institutiei de invatamant superior, este un mare afront pe care i-l aduci acelui profesor. Bineinteles ca pila a luat nota pe care o merita, nici mai mica, dar nici mai mare. A urmat examenul meu cu fostul coleg al tatalui, care, in particular fie spus, era alcoolic, iar prestatia lui la orele de curs si de seminar era execrabila. Examenul a fost „scris”, am primit subiecte de teorie si aplicatii. „Ecuatii diferentiale” era materia. Aplicatiile (exercitiile) erau dintr-o materie pe care nu ne-o predase la curs. Si valorau 2 puncte din nota. Deci, daca faceai teoria perfect si exercitiile pauza, pentru ca nu corespundeau cu teoria predata, luai maxim 8. Cand am iesit din examen, am vorbit cu colegii. Nimeni nu facuse exercitiile, pentru ca nu stiau cum se rezolva. Doar eu le facusem pentru ca mi se predase acea materie cand eram studenta la Poli, de catre o Doamna profesoara extraordinara, care „visa” Algebra pe care ne-o preda. Doua ore, cat dura cursul domniei sale, scria incontinuu pe tabla si vorbea in acelsai timp, adica ne explica in timp ce scria la tabla. Doamna de Algebra a fost unul dintre cei mai buni profesori pe care i-am avut in viata mea, iar cursurile domniei sale erau, intr-adevar de nivel academic.
Cand s-au afisat rezultatele, eu am luat 8, iar alti colegi luasera 9. Cand mergeai sa-ti treaca nota in carnet, puteai sa negociezi cu profesorul, asa incat, dupa negocieri, am avut colegi care au obtinut 10. Negocierile s-au facut „la gramada”, adica eram toti prezenti in aceeasi sala, deci era „pe fata”. Cand mi-a semnat nota in carnet, profesorul mi-a zis ca ma asteapta „la marire”.
I-am povestit tatalui meu ce mi s-a intamplat si atunci mi-a povestit el, ce i s-a intamplat lui si de ce am patit eu, ce-am patit. Mi-a zis ca n-a avut curajul sa-mi zica inaintea examenului meu, ca sa nu ma stresez, sa ma prezint eu la examen cum m-as fi prezentat in mod obisnuit si gata.
In toamna, dupa anul universitar cu intamplarea povestita, cand s-au afisat listele cu mediile noastre generale, colegii mei se uitau stramb la mine si nu intelegeau: „Asta-i tampita? De ce n-a mers la marire? Are media 9,45 si de la 9,50 se acorda bursa integrala 1. Pentru 5 sutimi nu s-a dus la marire? Pe ce lume traieste asta?” Pai o varianta de marire era la fostul coleg al tatalui meu, iar alta, la un alt „obtuz” din asta, deci practic trebuia sa ma umilesc pentru marirea notei. Nu sunt sigura dar cred ca cealalta varianta de marire era la seful catedrei de Informatica, cel care o adusese pe doamna de la Matematica (cea care furase cursul prietenului meu de 10), profesor care-mi aplicase, si el, o „corectie” asemanatoare.
Deci cam astea erau variantele mele, asa ca am ramas cu bursa integrala 2 si cu suspiciunea colegilor mei, ca sunt „un pic dusa”.
Daca n-au putut sa puna pile la tata, au incercat la asistentele lui, care se straduiau sa-i ajute pe pilosi in timpul examenului. Tata s-a prins si era pe cale sa renunte la asistente. Asistentul e acel om care creste in umbra profesorului, pentru ca, in final, sa-i ia locul, cand acesta iesea la pensie. Cam asta era bataia pestelui.
Ajunsesera sa incerce sa ma convinga sa semnez borderouri de notare, in locul tatalui meu. Asta se facea cu complicitatea secretarelor facultatii. Nu-stiu-ce hartii dusesem din partea tatalui meu si imi explicau ca au nevoie de semnatura tatalui meu, urgent pe niste borderouri de notare. Cand a cercetat tata sa vada despre ce era vorba, pe borderourile nesemnate erau note schimbate, deci note pe care nu le-a acordat el. Toate astea s-au intamplat cam in primii 13 ani de dupa Revolutie cand, practic, cred ca se putea face orice nelegiuire.
Bunicul din partea tatalui era fiu de taran din Mehedinti, foarte destept, remarcat de invatatorul lui, care a insistat pe langa strabunicul meu, sa-l lase sa faca scoala. A absolvit Academia de Inalte Studii Comerciale de la Bucuresti, cu medie foarte mare. I-a avut profesori pe Nicolae Iorga si Virgil Madgearu. S-a intretinut singur in facultate, din bursa de student. Avea un singur costum de haine si o singura pereche de pantofi, decenta, pe care le purta la examene. A renuntat sa se prezinte la un examen, in conditiile in care el depindea de bursa de student, pentru ca i-a imprumutat pantofii lui, unui coleg bolnav de TBC (pe vremea aceea, TBC-ul era o boala mortala). A prins ambele razboaie si a participat la al 2-lea razboi mondial, facand parte din cavalerie. Cand a terminat facultatea, Virgil Madgearu a vrut sa-si ajute fostii studenti eminenti si a scos la concurs un post la Banca Nationala a Romaniei (cred ca Madgearu era ministru de finante pe vremea aceea). Cinci studenti au luat nota 10 la concurs, printre care si bunicul meu. A ocupat postul, cel care avea pile (adica la nivelul acesta functionau pilele pe vremea aceea, pilosul isi obtinuse 10-le pe merit, pila a intervenit doar ca sa-i fie atribuit lui, postul respectiv). Pentru ca toti cei 5 erau eminenti, Madgearu a creat inca 4 posturi de directori de banci, filiale ale Bancii Nationale. Asa a ajuns bunicul meu, directorul filialei din Chisinau. Apoi a devenit directorul Bancii din Craiova si acolo l-a prins razboiul. Dupa ce s-a intors de pe front, si-a reluat postul. Ne ocupau nemtii si bunicul meu, singur, pentru ca nu avea incredre in nimeni, cu o caruta, a dus tezaurul bancii din Craiova, la o manastire, ca sa nu puna nemtii mana pe el. Daca-l prindeau germanii, il impuscau pe loc. Apoi, circula prin Craiova fara acte de identitate la el, probabil in semn de protest fata de ocupatia germana. Soldatii germani faceau razii pe strada. Daca-l prindeau fara acte, il impuscau. Toate acestea mi le-a povestit tata, bunicul nu le povestea. I se parea ca a facut ceva normal, ca era de datoria lui sa faca asa. Desi el era director de banca, in timpul razboiului, iarna, tatal meu era incaltat cu ciorapi de lana si sandale legate cu sarma, nu avea ghete. Apoi au venit in Timisoara si bunicul meu a infiintat Cooperativa de Credit din Timisoara, care exista si acum. De acolo a iesit la pensie si a mai lucrat benevol 10 sau 20 de ani, nu mai stiu, pentru ca se plictisea acasa. Desi era prieten cu protipendada Timisoarei, a locuit, cu familia, intr-o casa modesta, care n-avea podele (aveau pamant pe jos, ca la tara). Apoi s-au mutat intr-un bloc confort 3, pentru ca nu i se parea corect sa stea in ditamai vila.
Tatal bunicii mele,  mama tatalui, a fost colonel in Armata regala, candidat la Senat, din partea Partidului poporului. Bunica mea s-a nascut in Bucuresti, dar aveau proprietati in zona Targovistelui. Erau boieri. Strabunica, mama bunicii, desi era boieroaica, facea singura dulceturile si serbetul cu care erau serviti musafirii pe vremea aceea (acestea se faceau in borcane mari, de 10 kg., deci avea ceva de lucru).
Bunica mea, mama tatalui era casnica, fiind sotie de director, dar era o doamna miniona, cocheta, foarte desteapta („te citea” dintr-o privire, pe ea nu puteai s-o minti cu absolut nimic), foarte buna gospodina (gatea mancare proaspata in fiecare zi, il tinea pe bunicul meu „pe palme” – avea cate un rand de haine curate, calcate, pentru fiecare zi din saptamana, facea macrame, mileuri, fete de masa si chiar perdele – perdelele de la geamurile ei erau toate facute de ea), cu un dezvoltat simt al umorului, pe care l-a mostenit si tata. Ii placea foarte mult sa citeasca, avea tot timpul pe noptiera, o carte, si nu se culca pana nu citea din ea, in timp ce manca o bomboana acrisoara. Ii placea opera, opereta si romantele. Fuma „Amiral” si „Snagov” si bea cafea – slaba si dulce. Nu iesea din casa (nici cu gunoiul) fara sa aiba parul aranjat (era vopsit, pus pe bigudiuri, tapat si dat cu fixativ, de parca venise de la coafor, dar si-l facea singura), buzele rujate, sprancenele creionate discret si fara sa se parfumeze cu apa de colonie „Bucuresti” (ea se nascuse in Bucuresti). Pentru iesit din bloc avea un capot de casa special, mai elegant si-si lua slapi cu talpa „Alida Vali”. Cand mergea la cumparaturi era si mai dichisita, asorta pantofii cu poseta si nu mergea doua zile consecutiv cu aceeasi rochie. Avea unghiile lungi si frumoase, tot timpul date cu oja. Il „facea de ras” pe bunicul meu cand, dupa ce mergeau la un spectacol de teatru, de opera sau de opereta sau la un concert, se opreau la restaurantul Loyd de pe Corso, impreuna cu prietenii lor de familie Schwartz (erau evrei) si luau un svart (!) – era o cafea lunga, iar bunica comanda la aperitiv, un paharel de tuiculita (ii placea aceea slaba si puturoasa, cum e tuica olteneasca, slibovita cred ca-i zice); bunicul o dojenea ca „nu se cuvine” ca o doamna sa bea tuica in public, dar ei nu-i pasa, era oricum nonconformista si in altele.
Si bunicul era fumator si bautor de cafea (dar mai putin), fuma „Carpati fara filtru” si a fumat toata viata lui desi era sa moara din cauza plamanilor cand era mai tanar, atata tusise de-i crapase un plaman si a stat un an de zile la sanatoriul pentru boli de plamani, undeva la munte, unde s-a tratat cu tot ce se stia pe vremea aceea. A supravietuit si a trait aproape 90 de ani. Era foarte cumpatat, cel mai echilibrat om pe care l-am cunoscut eu, desi acum imi dau seama ca el, de fapt, nu se exterioriza cand era suparat, era introvertit, ceea ce cred ca a fost destul de greu pentru el, deoarece a avut o viata grea si si-a cam dus necazurile de unul singur.
Ii placea vinul demisec „Pelin” (era oltean, asa ca-i dadusera ai lui Zaibar de cand era mic, la scoala; acolo se zice ca vinul e mai bun decat apa) si il bea intotdeauna la temperatura corpului, era in stare sa tina in maini paharul cu vin, o ora, pana-l incalzea, apoi il savura, il bea cu inghitituri mici si intr-un interval de timp mare. Statea la povesti intre timp. Daca avea si niste telemea langa paharul cu vin, era cel mai fericit. A reusit performanta ca, pe la 80 de ani, in vizita la noi, sa bea 2 litri de vin, singur, de-a lungul unei zile de sambata, cred. Bine, a si mancat intre timp, dar totusi. Seara a refuzat sa-l conducem la el acasa, a mers singur, pe picioarele lui. Era cel mai galant barbat din cati am cunoscut eu, isi ridica palaria cand saluta pe oricine, saruta mana doamnelor, nu se aseza niciodata pe scaun in mijloacele de transport in comun (spunea ca scaunele sunt pentru femei, copii, batrani, iar el nu face parte din categoriile astea, desi avea peste 80 de ani).
A intervenit intr-o noapte, cand veneam pe jos, de la ei de acasa (bunicii mei din partea tatalui locuiau tot in Timisoara), la noi acasa, intr-o cearta conjugala care avea loc pe strada, in vazul lumii, intre un sot matahalos si nervos, si sotia lui, o doamna blonda, draguta, sotul chiar o luase de par pe sotie si o lovea, ca s-o salveze pe doamna care plangea si cerea ajutor, dar n-avea nimeni curajul sa intervina. Bunicul meu a avut, desi raportul de forte intre el si sotul gelos era net in defavoarea bunicului meu (bunicul era inalt si slab). Eu eram de fata si cam paralizasem de spaima. Si a reusit, cu tact si diplomatie, sa dezamorseze bomba care era sotul.
Acesti bunici ai mei au crescut 4 copii: 3 ai lor si pe vara-mea, copilul „din flori” al surorii mai mari a lui tata. Tata era mijlociul, avea o sora mai mare si un frate mai mic. Toti inteligenti. Sora era febletea bunicului, fratele mai mic, al bunicii. Tata nu era iubit de niciunul. Dintre cei trei copii, insa, a fost singurul care s-a realizat in viata, asta si datorita intalnirii cu mama mea, care a avut grija de el toata viata si cu care s-a casatorit cand el avea 19 ani, iar ea avea 27. Erau tineri, frumosi, sportivi si se iubeau. La 19 ani, deci, tata a plecat din casa parintilor lui. Mama a avut grija de el la armata (din partea parintilor nu a primit niciun pachet timp de 1 an si 3 luni cat a durat armata si nu l-au vizitata nici o data; a facut armata la Bucuresti) si in studentie, cand ea era muncitoare, el era student la zi. Apoi el a obtinut bursa si s-au mai redresat cu banii. Pe perioada studentiei, mama imprumuta carti de specialitate de la biblioteca Electromotor, carti care-i trebuiau lui tata, care citea specialitate din proprie initiativa, fara sa-i ceara profesorii lui de la facultate. Venisera sa-i ia interviu mamei (cred ca de la televiziune) cand au vazut cate carti imprumutase de la biblioteca si mai ales, ce carti erau (de organizarea productiei si a muncii, de economia intreprinderilor, de conducerea intreprinderilor). S-au dezumflat cand le-a spus ca sotul ei e student la Stiinte Economice, nu pentru ea imprumuta cartile acelea.
Pentru ca erau mai saracuti si n-aveau bani de coli de hartie pe care sa scrie tata, sa-si invete cursurile, transformase podeaua din bucatarie (e vorba de apartamentul in care locuiesc eu acum), care era placata cu mozaic, in tabla de scris: scria cu creta pe mozaic si stergea, ca era mai ieftin decat sa foloseasca hartie.
Sora tatalui meu era o alcoolica depravata, tata, adolescent fiind si cu bunicul meu o culegeau de prin carciumi. Tatal meu a ramas foarte marcat de actiunile astea de recuperare ale surorii de prin crasme. Bunica ii dadea ultimii bani din casa, sa faca cumparaturi si ea disparea cu banii, pleca in turnee din astea, in care se intalnea cu altii care se credeau „intelectuali”, citeau carti, recitau poezii, beau fara masura si se culcau unii cu altii.
Stiu ca i-a atarnat ca un bolovan de gat, sora aceasta, tatalui meu (si bunicului), toata viata.
Fratele mai mic era mare amator de muzica simfonica si il admira pe Napoleon, dar era, si el, un betiv notoriu. Lucra la Elba si cei de acolo nu-l dadeau afara din cauza ca era fratele tatalui meu, din respect pentru tata. Pana cand, beat fiind, la lucru, si-a taiat degetul mare de la o mana, la un utilaj. Fiind fratele mai mic, tata avea sentimentul ca trebuie sa aiba grija de el tot timpul si tot incerca sa-l ajute, dar fara succes (avea sentimentul asta si pentru ca atunci cand fratele mai mic avea 4 ani si tatal meu, vreo sapte, cred, nu stiu exact, in orice caz, sub 10, bunicii mei ii pusesera pe tren de la Timisoara la Targoviste, unde erau bunicii tatalui; nu stiu cum au avut curajul sa trimita doi copii mici, singuri, cu trenul; tata a fost innebunit atunci pentru ca cel mic facuse pe el, lipsa mare, plangea, iar tata n-a stiut ce sa-i faca; nu mai stiu daca a reusit sa-l schimbe, sau nu).
Tata l-a internat pe unchiu-meu la spitalul din Gataia, pentru dezalcoolizare, dar el a reusit sa-si ia bilet de voie, sa vina la Timisoara, in apartamentul bunicilor (bunica murise, matusa-mea si bunicul meu erau in Danemarca, la vara-mea) si intr-o noapte, tata a avut o presimtire ca s-a intamplat ceva cu fratele lui, a luat-o pe mama (ii multumesc lui Dumnezeu ca nu m-a luat si pe mine, pentru ca parintii mei m-au amestecat prea mult in viata lor, de nici n-am mai avut viata mea personala, mi-am depasit toate crizele existentiale complet singura) si pe vecinul nostru cel mai bun, care era prietenul nostru de familie si care a condus Dacia noastra, au mers la apartamentul bunicilor si l-au gasit pe unchiu-meu mort, bause si a facut hemoragie digestiva, era contorsionat deasupra chiuvetei din bucatarie. Au chemat Politia (era dupa Revolutie), acestia au cercetat, au constatat si au plecat. L-au lasat acolo. Asa ca vecinul nostru, l-a luat, l-a pus in portbagajul Daciei si l-au dus la morga, la Judetean.
Tata era socat, nu putea sa faca nimic, asa ca mama si cu mine ne-am ocupat de inmormantare. In zilele urmatoare ne-am dus la casa bunicilor sa luam actele de care aveam nevoie si atunci am vazut scena de cosmar: lucrurile erau claie peste gramada, probabil cum agonizase el, chiuveta din baie si cea din bucatarie erau pline de sange – ne-am chinuit sa le spalam, dar sangele era uscat, nu mai stiu cat am reusit sa facem, nici nu vreau sa-mi amintesc exact.
Ne-am dus la morga (nu fusesem in viata mea pana atunci, acolo), trebuia sa vorbim cu medicul legist dar n-aveam curajul nciuna sa intram. La intrare, pe coridor, era o masa mobila pe care era un cadavru – noi nu l-am recunoscut pe unchiu-meu, atat de groaznic arata. Am stat vreo doua ore acolo si niciuna dintre noi nu l-am recunoscut. In fine, ar fi putut sa ne ajute o vecina pe care noi am ajutat-o de mai multe ori (s-a incalzit o iarna intreaga cu carbuni de la noi, era suspecta de cancer si doar mama si cu mine stiam, eu am dus-o cu masina mea, la doctor sa primeasca rezultatul biopsiei, eu am dus-o pe mama ei cu masina mea, cu ea si cu fratele ei, de acasa de la fratele ei, din Gataia, la Terapie intensiva la Judetean, pentru ca mama ei era „in faza terminala”, riscand sa moara in masina mea), vecina care a terminat liceul sanitar si care mai fusese la morga, dar ne-a lasat de izbeliste, i-a picat fisa ca putea sa ne ajute abia dupa ce ne-am descurcat noi cumva, singure.
Acum cred ca rudele tatalui meu plecasera intentionat in Danemarca (a fost miscarea vara-mii), pentru ca unchiu-mea era o pacoste pentru ei, nu stiau cum sa scape de el si au plecat pentru 1 an, parca, lasandu-l pe tata sa le rezolve problema lor practic, ceea ce s-a si intamplat. Iata un exemplu in care propria familie te poate sabota fara pic de jena sau de remuscare.
Vara-mea e tot o depravata, toata viata a fost „o intretinuta”, era o vedeta in handbalul timisorean, a fost o foarte buna jucatoare de handbal (campioana nationala la junioare) si apoi jucatoare in echipele mai multor intreprinderi (asa era atunci, fiecare intreprindere avea cel putin o echipa, pe care o finantau; jucatoarele erau angajate la acea intreprindere pe posturi corespunzatoare pregatirii lor, dar, de fapt erau scoase din productie, aveau statut special, erau admirate de toata lumea, inclusiv de sefi, directori si aveau program special; statutul asta special i s-a urcat ei, la cap), avea corp frumos, bruneta cu ochi albastri, cu parul cret, avea un succes nebun. Dar, s-a ales praful de succesul ei. Putea sa faca facultatea, dar n-a facut-o (a pus un pariu cu tata ca intra la facultate, pe un cartus de Kent si o cafea buna, nu stiu ce era pe vremea aceea), a intrat, si-a luat „premiul” si n-a facut niciun an. Tata pusese pariu cu ea ca s-o faca om, dar ea nu vroia asta. Putea sa fie sotie de atlet de performanta sau sotie de medic, ambii fiind lesinati dupa ea, sau putea sa fie sotie de universitar specializat in drept, prieten de-al lui tata, dar ea-si batea joc de sentimentele oamenilor, ii dispretuia pe cei care o iubeau; pe ea o atrageau cei cu bani, lipsiti de sentimente. Asa ca a ramas singura si nu prea are nicio meserie. Se descurca ea cumva. E cu 9 ani mai mare decat mine.
Bunicul din partea mamei era de origine ceha si vorbea fluent 5 limbi. A facut, si el razboiul. Mama mamei era o taranca harnica si desteapta, din Bihor. Pe vremea austro-ungarilor, s-au refugiat in Banat, prigoniti de austro-ungari. Au lasat pamanturile, casa, animalele, tot, si-au urcat cei 7 copii si ce au mai putut lua, intr-o caruta si au venit la Timisoara, unde bunica avea o sora, servitoare la un doctor de aici. Cel mai mic copil avea 1 an si ceva, mama avea vreo 4 ani. Pe drumul catre Timisoara, i-a prins o furtuna, bunicul si-a dat jos haina ca sa-i acopere pe copii si a facut aprindere de plamani. A murit aici, la Timisoara. Dupa ce a trecut pericolul, bunica, ramasa vaduva, s-a intors in Bihor cu copiii cei mai mari si cu cel mai mic, pe restul lasandu-i la Orfelinat in Timisoara, pentru ca, practic, trebuiau sa munceasca sa reconstruiasca totul acasa. Sora bunicii avea grija de cei ramasi aici. In fiecare duminica, erau invitati in casa doctorului, la masa. Bunica din Bihor n-a mai gasit nimic absolut cand s-a intorsa acasa. Ii luasera tot, inclusiv caramizile de chirpici pe care le avea pregatite pentru a doua casa. Asa incat, mama a crescut la Orfelinat, pana la 16 ani, apoi a facut scoala profesionala si s-a angajat muncitoare la Electromotor Timisoara. S-a intretinut singura, toata viata. A facut sport de performanta (volei) si a fost jucatoare de divizia A, capitana de echipa. I s-a oferit un loc in echipa Dinamo Bucuresti, dar l-a refuzat, pentru ca nu cunostea pe nimeni in Bucuresti. N-a facut facultate pentru ca nu i s-a parut important si n-avea cine s-o indrume sa faca. A ajuns din simpla muncitoare, controlor de calitate si sefa serviciului CTC (Control Tehnic de Calitate), de la sectia Bobinaj, a intreprinderii Electromotor Timisoara. A avut categoria a 7-a, cred (cea mai mare categorie de salarizare din productie, care se acorda prin examen – toate categoriile se acordau prin examen).
Regret ca mama nu s-a facut profesoara de sport sau antrenoare de volei, pentru ca stia sa-i mobilizeze pe copii. I-a invatat volei pe copiii din curte (noi locuim intr-un imobil cu curte interioara; acolo s-a petrecut copilaria mea). Inainte sa jucam volei ne punea sa adunam toate gunoaiele din curte (erau vecini care-si chemai copiii in casa, sa nu cumva sa se injoseasca atat incat sa adune gunoaiele), impreuna cu ea, apoi jucam volei. Cei care-si chemasera copiii in casa in timpul curateniei ii lasau afara cand jucam volei, dar mama nu-i primea in joc. Inainte de volei faceam cu totii, incalzire. Mama, daca vedea vreun copil ca iesise afara cu ceva de mancare si nu impartea cu ceilalti copii, il trimitea in casa. Ii spunea ca, ori imparte cu toti copiii mancarea, ori o mananca in casa si iesie la copii dupa ce a terminat de mancat.
Ai mei jucau volei in curte si-i antrenau si pe vecini (in spatele curtii este un teren de joaca, cu iarba, in fata sunt rondouri cu trandafiri si copaci ornamentali), dar luau initiativa si cand era de facut curatenie, de reparat ceva, de construit ceva.
Tata, impreuna cu un vecin la care trageam toti copiii, pentru ca ne dadea dulciuri, ne-au facut o masa de ping-pong: dintr-o masa dreptunghiulara, de bucatarie, pe care au pus o placa groasa, din prefabricate (aschii de lemn presate si legate cu un liant), au fixat-o bine, au vopsit-o cu verde pana a devenit neteda, au trasat linii albe, ca sa delimiteze terenurile. La inceput, fileul era din caramizi si jucam cu palete din placaj pe care ni le-au traforat baietii, la „lucru manual”, cineva avea chiar o paleta din aluminiu – ce mai spargeau mingile de ping-pong, paletele astea!, si ce zgomot faceau! Apoi am pus banuti toti copiii si ne-am cumparat un fileu adevarat. Dupa aceea fiecare si-a facut rost de paleta adevarata: Hanoi-urile erau la mare cautare.
Am invatat ping-pong de la prietenii mei de joaca, baieti. Ei erau „artisti”.
Parintii mei jucau ping-pong cu noi. Jucam „americana”, ca sa-i scoatem din joc rapid si sa ramana doi dintre noi la masa. Faceam si campionate, ca cu „americana” nu mai apucau sa joace niciun meci. Erau si alti parinti care jucau cu noi. Era atmosfera faina in curte.
La scoala jucam ping-pong pe catedra, cu carnetele de elev pe post de palete. Dar aveam si mese de ping-pong, de ciment, in curtea scolii. Ne procuraseram mingi speciale pentru mesele alea (erau dintr-un plastic mai gros si erau mai elastice).
O ruda de-a mamei, cu bunica era ruda, taranca simpla, a fost campioana nationala, daca nu ma-nsel, la sah. Mergea la concursuri in port popular din Bihor. Cred ca facea senzatie pe-acolo.
Cam astea sunt originile mele, ca sa intelegi de unde am avut atata tupeu, sa-i fac raport GL-ului mafiot.
Asa, si inca ceva, mama, tatal, verisoara mea si cu mine am trait Revolutia de la Timisoara, cu adevarat, deci nu din auzite. Am fost tot timpul in punctele cheie din oras si am scapat „la mustata” de arestare sau de impuscare. Asta am aflat dupa aceea, cand s-a transmis la radio, procesul de la Timisoara. Atunci ne-am dat seama in ce pericol mare am fost, nu o data, de mai multe ori. In 16 decembrie am trecut cu tata prin Piata Maria, pe la biserica reformata a lui Tokes, de 2 ori. Ne-am facut drum in oras, dar, de fapt vroiam sa vedem ce se intampla acolo. Nu am stat acolo pentru ca tata a recunoscut cativa fosti studenti care lucrau la Securitate si si-a dat seama ca ceva nu e in ordine. Am prins faza cu tramvaiele oprite si lumea care incepuse sa scandeze. Duminica, in 17, eram acasa si o vecina care fusese in oras ne-a povestit ca se trage pe strada, in zona centrala si ca sunt oameni raniti. Auzeam si noi cum se sparg vitrine si cum scandeaza oamenii. Eram ingroziti, nu ne venea sa credem. Luni, in 18, mama a mers la serviciu, eu am mers la facultate (eram studenta in anul 1). Ne-am intalnit la scoala, cativa colegi si am aflat ca o colega de-a noastra de an, era arestata, ulterior am aflat ca i-a salvat viata o doctorita care fusese si ea arestata (oamenii erau luati cu japca de pe strada, bagati in dube si arestati) si care strigase dupa ajutor, deoarece colega era diabetica si intrase in coma diabetica, cum nu-si luase insulina. Un coleg ne-a povestit ca s-a tras in Complexul studentesc si au fost raniti. Tot el a mers, cu alti studenti si cu ceilalti oameni care manifestau, in centru si a inceput sa se traga asupra lor. A zis ca a vazut cazand cineva langa el, dar nu si-a dat seama ce se intamplase, insa in momentul cand blugii i-au fost gauriti de un glont, care nu l-a ranit, dar i-a strapuns pantalonii, s-a speriat si a luat-o la fuga inapoi. Atunci a realizat ca se moare pe strada. De la facultate ne-am dus cu totii spre centru. Nu ne-au lasat sa intram in Piata Operei: era un cordon de militari, care blocau intrarea, cu armele indreptate spre noi. Mi-a stat inima-n loc cand i-am vazut. Ne ziceau sa circulam, sa nu ne oprim. M-am uitat la un soldat (doar la unul am avut curajul sa ma uit) si avea o privire tampa. Nu pot sa explic. Poate era, si el, speriat, habar n-am. Cert e ca am facut cale-ntoarsa spre Maria si in preajma catedralei erau balti (plouase duminica noaptea) cu sange uman. Deci era o imagine de cosmar. Am mers acasa. Cursurile se suspendasera oricum. Acasa eram impreuna cu tata si stateam afara, pe terasa, impreuna cu vecinii nostri. De la noi se vedea curtea intreprinderii Elba. Muncitorii iesisera in curte, in salopete si pufoaice si scandau: „Libertate!”, „Jos Ceausescu!”. Deasupra lor, zbura in cercuri, un elicopter. Noi eram ingroziti. Nu stiam ce se intampla. Aveam cunostinte, rude, prieteni care lucrau la Elba. Eram speriati sa nu cumva sa inceapa sa traga in oameni, din elicopter, ca doar cu o zi inainte, se trasese in oameni pe strada. In curtea intreprinderii erau comasati o multime de oameni, era plina curtea. Iesea macel daca trageau. S-au deschis portile si oamenii au iesit, au mers spre Electromotor. Asa faceau si la defilarea de 23 August. Cei de la Elba se intalneau cu „motoristii” si defilau catre centru. A venit mama acasa intr-un suflet si ne-a povestit ca si la Electromotor se petrecuse acelasi lucru ca si la Elba, muncitorii iesisera in curte, imbracati in salopete, in halate, cu pufoaice. S-au intalnit cu cei de la Elba si au plecat impreuna in centru, scandand. Ramasesera intentionat in salopete, sa se vada ca sunt muncitori, nu teroristi. Mama venise sa ne ia, sa mergem cu totii in centru, ceea ce am si facut. Au venit acolo si muncitorii de pe Platforma Buziasului, de la AEM, Electrotimis, Optica. S-a umplut tot centrul si multimea se revarsa si pe strazile adiacente Pietei Operei. Unii s-au urcat pe tancuri – am un coleg de liceu care lucra la Electromotor pentru ca nu intrase la facultate din prima, care era sus pe tanc, imbracat in salopeta. Apare in pozele de la Revolutie. Soldatii, saracii erau socati. Oamenii strangeau in brate si strigau „Armata e cu noi!”. Cred ca n-ar fi putut sa traga in oameni nici daca li s-ar fi ordonat.
Seara, cand Dascalescu era in cladirea Consiliului Judetean de Partid (Ceausescu inca era la putere, bucurestenii nu iesisera inca in strada), noi eram in fata consiliului. Survolau elicoptere. Ne intrebam: oare vor trage in noi? Stateam langa un grup de studenti la medicina, care fusesera duminica seara la Urgente, sa ajute. Povesteau cum in oameni s-a tras cu gloante dum-dum, adica cu gloante care explodeaza in corp si fac dezastru. Ni s-a facut parul maciuca.
Ne rugam sa iasa bucurestenii, sa ne sustina, pentru ca stiam ca ei reprezinta o forta uriasa, ei erau cei mai importanti. De-a lungul perioadei ceausiste, rudele, prietenii si cunostintele din Bucuresti ne-au furnizat cele mai adevarate informatii, ei stiau „tot ce misca”, erau in miezul lucrurilor tot timpul.
Cand veneam acasa, ascultam la radio, „Vocea americii” si „Europa libera”, sa vedem daca zic ceva de noi, daca au aflat cei dinafara tarii, ce se intampla la Timisoara. Din 16 decembrie si pana in 20 decembrie, cand au iesit bucurestenii, noi am trait cu spaima reala ca vom fi exterminati si nu va sti nimeni de noi. Liniile telefonice sunau tot timpul „ocupat”, nu puteai sa iei legatura cu rudele. Cand intr-un final, mama a reusit sa vorbeasca cu o matusa de la Oradea (sotia fratelui mai mic al mamei) si i-a spus plangand, ca la Timisoara sunt impuscati oamenii si se moare, matusa a intrebat-o: „Daca la Timisoara se moare, voi de ce nu sunteti morti?”. Asta a fost ceva de noaptea mintii. Ma mir ca am putut sa mai dau ochii cu matusa, dupa evenimentul asta. Am rupt legaturile oricum, mai tarziu, dupa moartea mamei mele. Mi-am zis ca o sa pastrez relatiile cu neamurile de la Oradea cat timp traieste mama, de dragul ei, apoi o sa fac ce voi simti eu. Iar eu nu mai pastrez legatura cu nimeni de acolo.
Pana cand au iesit in strada bucurestenii, lumea vorbea ca Ceauseasca daduse ordin sa rada Timisoara de pe fata pamantului, asa incat veneau la intrarile in Timisoara, de la unitatile militare din imprejurimi, cu tancuri si TAB-uri. Pe strada mea, in fata casei mele erau tancuri si TAB-uri, cu turela indreptata spre casa noastra. Ne intrebam daca vor trage, sau nu. Podurile peste Bega erau ocupate de soldati si tehnica de lupta. Timisoara era ca intr-o situatie de razboi. A fost prima oara in viata mea cand am vazut echipamentele astea de lupta, atat de aproape. De fapt, cred ca le vazusem doar la televizor pana atunci.
Am mers la Port (era o brutarie unde se facea paine pe vatra, rotunda si mare cat roata carului; ne-a prins un Ajun de Craciun la coada la painea asta, intr-un an, dar a fost frumos, ca ningea), sa cumpar paine, nu era nici tipenie de om pe strada si, dupa ce am coborat de pe pod am auzit „Stai, ca trag!”. Am incremenit. A venit un tip la mine, acea o pusca in mana, nu stiu daca era cu alice sau cu gloante, si m-a perchezitionat corporal. Cum vazusem in filme, zici ca jucam intr-un film de Sergiu Nicolaescu. Doar ca nu-mi venea sa rad, eram singura pe strada, sub un pod si un strain isi plimba mainile pe picioarele mele. M-a cuprins spaima atunci, mi-am dat seama ca poate sa ma omoare daca vrea, sau sa ma violeze, ca nu intervenea nimeni. Dupa ce am luat pita, m-am intors tot pe-acolo, zicandu-mi ca asta ma vazuse deja, daca trec pe alt pod si ma mai ia unul in primire, ce ma fac? Urata treaba, nu? Apoi mi-a fost frica sa mai ies singura pe strada.
Tata aflase de la o colega de serviciu care locuia langa Judetean, cum veneau masini Dacii, cu raniti, claie peste gramada, unii bagati in portbagaj, cu usa de la portbagaj deschisa.
Am o prietena din copilarie, care a fost impuscata duminica, la Podul Neptun. Imi povestea ca in spital, le era frica sa nu-i execute, pentru ca au fost cazuri de raniti care erau dusi spre sala de operatie, erau pe targa, in lift si au fost impuscati in cap cand erau in lift.
Poate stii unde e caminul 7, vis-a-vis de Liceul de Muzica „Ion Vidu”, din Timisoara, probabil ca treci pe-acolo cu masina de multe ori. Acolo a fost impuscat primul student. Sotia lui era insarcinata. Nu si-a cunoscut copilul. Trupul studentului a disparut, sotia n-are unde sa-l planga.
Calea Martirilor, stii de ce se cheama asa? Inainte se chema Calea Girocului. Pentru ca acolo a fost macel, i-au omorat pe oameni fara mila. Oamenii s-au refugiat in scarile blocurilor, au intrat dupa ei si i-au macelarit cu focuri automate. Aceea era una dintre cele mai sarace zone din Timisoara. Erau blocuri ceausiste, cutii de chibrituri, in care oamenii erau ca in celulele din puscarii. Daca isi cumparau mobila, o bagau in apartament mai degraba pe geam, folosind un scripete, pentru ca pe scara blocului n-aveau nicio sansa. Abia urcai un carucior de copil sau o bicicleta. Cand am intrat prima data intr-un astfel de bloc, am simtit ca ma sufoc (sunt cluastrofoba), am stat „ca pe ace” tot timpul vizitei acolo si abia am asteptat sa ies din bloc, sa iau o portie zdravana de aer. Mi-am dat seama ca eu n-as fi putut sa locuiesc intr-un astfel de apartament. M-as fi imbolnavit de depresie sigur. De-asta a fost macel acolo, pentru ca oamenii care locuiau in aceste blocuri erau in majoritate muncitori, pentru ei fusesera construite mizeriile acelea de locuinte, iar oamenii o duceau foarte, foarte greu, desi erau harnici si munceau de le sareau capacele, erau condamnati la o viata de mizerie, sistemul ii batjocorea si-i umilea neincetat si aceia au fost cei mai curajosi timisoreni, au iesit in strada sa-si strige disperarea, s-au luptat cu soldatii, cu mainile goale. Cand si-au dat seama de disproportia „tehnica”, adica soldatii aveau armament, tancuri, TAB-uri (in caz ca nu stii, ca n-ai facut armata, TAB inseamna Transportor Amfibie Blindat), iar ei n-aveau nimic, pe langa aruncatul cu pietre (cum vezi la televizor ca se lupta cei din Orientul Mijlociu), si-au facut si coctail-uri Molotov pe care le aruncau in echipamentele astea de lupta. Doar ca toata situatia era ingrozitoare, in sensul ca luptau unii cu altii, oameni care erau de aceeasi parte a baricadei, in sensul ca soldatii erau tot de-ai nostri, erau TR-isti („Termen Redus” – adica studenti care-si efectuau stagiul militar obligatoriu), poate rezervisti si mai putini militari de cariera, dar si aceia fusesera pregatiti sa lupte cu dusmanii tarii, nu impotriva propriului popor. Deci era o situatie conflictuala de viata si de moarte, complet absurda. Oamenii strigau la soldati sa nu traga in ei, ca sunt fratii lor, iar unii dintre soldati plangeau. Asa s-a ajuns la situatia in care militari de cariera, ofiteri, au dezertat, s-a intamplat in Timisoara, povesteau oamenii, si-au rupt insemnele militare de pe tunici si vestoane, dezertarea fiind pentru un miltar de cariera, o dezonoare echivalenta cu moartea. Ce stii tu ce probleme de constiinta au avut acesti oameni carora li s-a ordonat sa lupte impotriva propriului popor?
Colegii mei de generatie, colegii mei de clasa din liceu erau in Armata exact in vremea aceea. Erau TR-isti. Unul dintre ei, fiul lui Dorin Munteanu (realizator de emisiuni la Radio Timisoara) si nepotul lui Titus Munteanu (realizator de emisiuni la TVR) a facut armata la Campina. Ii datoreaza viata superiorului lui de atunci, care a refuzat sa indeplineasca ordinul de a-si duce soldatii la aeroportul din Bucuresti, sa lupte cu „teroristii” pentru ca stia ca vor fi „carne de tun”. Soldatii de la Campina care au mers totusi, cu autobuzul, la aeroportul din Bucuresti, au fost macelariti.
Alt coleg de clasa ne-a spus ca pazeau nu-stiu-ce obiectiv, in tara, nu in Timisoara, unde facea el armata. Erau atat de speriati ca trageau in tot ce misca: caine, pisica, pasare, orice. Bine ca n-au fost nevoiti sa traga in oameni!
Pe scarile Catedralei au fost impuscati oameni. Au vrut sa intre in Catedrala, ca sa se salveze, si n-au fost lasati. Usile au fost tinute inchise, din interior. Aviz preotilor de atunci ai Catedralei! Ii au pe constiinta pe oamenii care au murit pe scarile Catedralei.
In intersectia dintre strada pe care locuiesc eu si Calea Sagului, se tragea dintr-o masina. Pe cine au prins pe strada, au ras.
Au murit timisorenii si in propriile case, omorati de gloante care au strapuns geamul.
Am o prietena din copilarie, Dorina, care a fost impuscata la Revolutie, si il stiu pe profesorul de istorie de la Moisil, Adrian Kali, impuscat, si el, la Revolutie. Poti sa citesti si marturiile lui Marius Mioc care a avut, si el, o intreaga aventura la Revolutie. Despre Marius auzisem de la vecina mea, care lucra ca asistent medical stomatolog, Marius fiind fiul unei doctorite, care-l daduse disparut de cateva zile, iar el reusise o evadare din duba Militiei, sper sa nu gresesc, asa-mi amintesc.
Si sistemul l-a umilit in asa hal pe acest erou al Revolutiei incat vroia sa-si dea demisia din invatamant si sa se angajeze la salubritate, ca nu putea trai din ce castiga fiind profesor de Istorie la liceu.
In aceeasi ordine de idei, profesorul de sport de la Moisil, care are o contributie majora in asfaltarea si marcarea terenului de sport din spatele liceului, a intrerupt activitatea didactica pentru 2 ani (ai posibilitatea sa nu-ti pierzi postul in invatamant timp de maxim 2 ani, adica poti sa-l tii blocat in perioada aia, vine un suplinitor in locul tau) si a lucrat in strainatate, impreuna cu fratele sau, parca, in constructii (zidarie interioara, montat gresie si faianta), ca sa-si achite datoriile.
Si o colega de-a mea de catedra, a lucrat in Spania, la cules de capsuni, ca sa poata sa-si cumpere in Timisoara o garsoniera sau un apartament cu o camera, ca altfel n-ai cum, din leafa de profesor de liceu, daca esti cinstit si nu faci ilegalitati si vrei sa ramai cu constiinta curata.
Mai tarziu am aflat ca eram chiar mai aproape de miezul declansarii Revolutiei de la Timisoara, decat credeam noi. Stiam ca vecinii nostri de palier, una dintre cele trei familii de care eram apropiati (toti locuiam la acelasi etaj al imobilului in care eu locuiesc si acum), erau maghiari si faceau parte dintre apropiatii lui Tokes. Adica erau cateva familii prietene, enoriasi de-ai lui Tokes la Biserica reformata din Piata Maria, unde Tokes locuia in casa parohiala, care se vizitau tot timpul, se ajutau intre ei. Tokes cu familia lui si celelalte familii din anturajul acesta au venit de mai multe ori in vizita la vecinii nostri, asa ca i-am vazut si noi. Ceea ce n-am stiut, am aflat dupa Revolutie, a fost ca ei inregistrau casete video in care prezentau realitatea cruda din Romania ceausista, adica filmau cozile interminabile la paine, lapte, carne, oua si la aproape orice era de mancat, de imbracat, adica cenusiul vietii cotidiene a oamenilor de atunci si aveau o retea prin care scoteau casetele din tara, le trimiteau in Ungaria, unde erau folosite ca material pentru o emisiune de la televiziunea ungara, „Panorama”. Deci, intalnirile lor prietenesti erau pretextul pentru actiunile acestea. Prin urmare, se stia in afara tarii, de realitatile inumane, de la noi.
In fiecare zi am fost in Centru si ne-am riscat viata pentru a trai intr-o Romanie mai buna, in libertate si dreptate. Si iata ce-am obtinut! O batjocura nationala!
Nu mai am steagul de la Revolutie ca s-a facut praf, dar am catargul si il arborez pe balcon, in fiecare an, incepand cu 1 Decembrie si pana in 24 Ianuarie. Stii ce reprezinta datele astea, sper!
Port tricolorul in suflet si nu mi-e rusine sa-l afisez pe unde pot: pe masina, la birou, pe bicicleta, in casa mea.
Sunt inaintasi ai nostri care au platit cu viata numai pentru ca au avut curajul sa poarte tricolorul la reverul hainei, in piept, la palarie sau la brau.
Ti se pare desuet ce-ti spun acum? Povesti de adormit copiii?
Ei, uite, experientele mele, sentimentele mele si datoria pe care simt ca o am, m-au facut sa iau atitudine impotriva unor lichele ca tine si ca cei despre care am pomenit mai sus.
Revin. In raportul pe care i l-am facut GL-ului am mai povestit cum, atunci cand ma tinuse o ora si jumatate peste program, ca sa-l informez pe el de cele stabilite, dupa ce colegul meu si cu mine rezolvaseram totul, imi dadea el indicatii pretioase. Si-mi spunea sa fac „module design”-ul cat mai amanuntit, in detaliu, pana la nivel de nume si tip de variabila, pentru ca apoi si un elev de liceu sa poata sa faca codul. „Nu-i asa, Elena?”, ma intreaba. Pai trebuia sa fie el profesor de Fizica la Moisil sau Loga sau Colegiu, ca-l haleau elevii daca-l prindeau pe picior greit cu ceva. Pentru ca majoritatea de acolo erau mai destepti decat el. El imi dadea mie lectii despre ce-ar sti sa faca un elev de liceu! Auzi! De parca el stia. Pai era o ineptie ce spunea el. Se vedea clar ca n-are practica de programare. Daca faceai cum spunea el, nu mai aveai timp sa faci codul, plus ca se mai schimba lucrurile pe masura ce faci codul. Daca faci „module design”-ul detaliat, pe langa faptul ca ti se expandeaza timpul, mai consumi o gramada de timp sa aduci „module design”-ul la zi, dupa cod (ceea ce se cheama „reverse engineering”). Deci s-a vazut clar, inca o data, lipsa de experienta in programare. „Module design”-ul trebuia facut doar strictul necesar, ca sa nu consume timp. Pentru ca noi nu generam cod automat pe baza „module design”-ului. Exista generatoare de cod automat, care genereaza cod pe baza „module design”-ului, dar nu era cazul nostru, noi scriam codul manual. „Module design”-ul era doar orientativ.
Am mai povestit o faza in care a dat dovada de un misoginism dus la extrem. Cand am revenit la lucru dupa sarbatorile de iarna, a venit la fiecare, sa ne spuna „La Multi Ani!”. Frumos gest! Doar ca pe mine m-a omis. A venit la colegul din dreapta, a trecut pe langa mine ignorandu-ma complet, a mers la colegul din stanga si a continuat cu ceilalti colegi. Ma ridicasem in picioare, ca mi se paruse frumos ce facea. Am ramas acolo, in picioare, interzisa. Deci nu mi-a venit sa cred ca poate sa fie atat de nesimtit. Nici colegilor mei, baieti, nu le venea sa creada. Se simteau penibil, si ei. Deci, eu eram o doamna de 35 de ani, care ma ridicasem in picioare ca sa ne felicitam reciproc si-mi daduse cu „ignore”ul.
S-a intamplat si altadata ca venea la lucru si spunea „Ceau baieti!”. Asa, si fete? E drept ca ne numarai pe degetele de la o mana, dar noi eram tot baieti, sau nu contam in ochii lui? Ei, mi s-a lamurit dilema, dupa faza cu „ocolitul”.
Reprezentanta Resurselor umane si-a notat ce am declarat eu si mi-a zis ca o sa-mi stabileasca un meeting cu HoD-ul. Bine. Si m-a intrebat daca poate sa le spuna sefilor mei, ce am declarat eu despre ei. Pai cum, ma gandeam, fara sa fie verificata autenticitatea spuselor mele? Si-i zic: „Pai daca le spui, inseamna ca eu trebuie sa plec din firma, nu?”. „Nu!” imi zice ea, „Ca n-o sa permit eu sa se intample asta!”. M-am uitat la ea si m-am intrebat daca se crede vreun Dumnezeu sau asa ceva, ca oamenii despre care vorbeam, erau versati, o puneau la respect cat ai zice „peste”. Cu cine-si inchipuia ea ca are de-a face? Dar, in ideea ca voi avea meeting-ul cu HoD-ul am zis, bine, sa le spuna. Insa asa, puteam sa le zic eu in fata, nu trebuia sa mai apelez la ea. Ca, poate era mai clar si mai cu „patos” spus, ca eram mai in tema decat ea. Dar am facut cum mi s-a zis ca ar fi procedura. De-aia am apelat la ea, am vrut sa fiu disciplinata.
Apoi m-a contactat reprezentanta Resurselor umane si mi-a zis ca meeting-ul cu HoD-ul nu poate sa aiba loc, pentru ca are programul foarte incarcat (Pam, pam!) si a urmat evaluarea mea (nu stiu daca am respectat cronologia evenimentelor, adica daca au avut loc in ordinea asta, adica e posibil sa fi fost intai evaluarea, apoi anuntul ca nu ma pot vedea cu HoD-ul). Evaluarea era „needs improvement”, penultimul calificativ inaintea lui „do not meet expectations”. Adica, mai un pas si ma dadeau afara. Atunci mi-am dat seama ca pot sa dea afara pe oricine vor ei, chiar daca omul dat afara avea rezultate exceptionale. Cu complicitatea celor de la Resurse umane, a unora dintre ei, nu generalizez. Eram foarte revoltata. Deci era, efectiv, o demonstratie de forta impotriva mea. N-am semnat evaluarea si am rugat-o pe reprezentanta HR, ca macar sa-mi programeze interviuri pentru alte posturi libere din companie, daca mai mult de atat nu a putut sa faca. Ma gandeam sa nu iau totul de la zero in alta companie, sa ma folosesc de ce am invatat in cei 2 ani de cand lucram aici, cu toate ca imi parea rau ca plec, pentru ca imi placea ce faceam, imi dovedisem ca am fost in stare sa fac in programare, lucruri la care nu m-am gandit vreodata ca sunt in stare sa le fac si-mi dovedisem mie personal, ca sunt capabila sa si fac lucrurile, nu doar sa-i invat pe altii sa faca, conform legii lui Murphy: „Cine stie sa faca, face. Cine nu stie sa faca, ii invata pe altii. Cine nu stie nici sa-i invete pe altii, conduce.”, deci bifasem a 2-a lege, apoi prima; imi parea rau ca aveam colegi cu care ma intelegeam bine si, nu in ultimul rand, ca-mi facusem un renume in domeniul airbag-urilor. Dar, asta-i viata!
Intre timp, colegii mei de echipa au fost chemati „la vorbitor”, sa dea relatii despre mine. Adica, ma monitorizau pe mine, in loc sa-i ia in colimator pe cei pe care ii acuzam eu de abuzuri grave. Colegul SWPM de pe Volvo mi-a spus ca el a zis despre mine ca sunt „exceeds expectations cu mult”, ca daca mi s-ar fi cerut sa fac soft pentru avioane, atunci probabil ca as fi fost „needs improvement”, dar nu in industria in care lucram noi, in automotive-le si embeded-urile noastre.
Aceeasi reprezentanta HR m-a sunat si a incercat sa ma convinga sa semnez evaluarea, chiar daca nu sunt de acord cu ea. Si i-am spus ca n-o semnez. Era unica modalitate prin care, „mafiozo” cel putin era chemat sa dea socoteala. Daca mai multe nu puteam sa obtin, am facut ce-am putut.
S-a dovedit ca demersul meu nu i-a pus piedici in ascensiunea lui pe cale ierarhica („Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot/ Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?”), avansand in continuare, ultima data cand m-am interesat despre el era ceva deasupra pozitiei de GL, dar totusi sub pozitia de HoD, pe care am inteles ca si-o dorea, dar n-a obtinut-o, deci era pe un post legat de „comunicarea intre departamente”.
Am inceput sa merg la interviuri in cadrul firmei si am ajuns la Powertrain. Am dat interviu cu un GL, m-a tot cercetat la interviu si urma sa ma anunte daca ma accepta. Apoi am primit un telefon de la TA lui (secretara), care imi spunea ca am fost acceptata si ca, in 2 saptamani sa vin la ei. Deci trebuia sa-mi inchei socotelile la Airbag-uri, sefii mei de-aici stiau ca plec si, asta era! In cele 2 saptamani, am primit un nou telefon de la TA, in care ma anunta ca, din pacate, nu pot sa mai vin la ei, deoarece, postul pe care trebuia sa vin eu, nu a fost aprobat in noua organigrama. Lovitura de teatru! Deci, toata lumea stia ca plec, imi adunam jucariile, dar nu mai aveam post pe care sa plec.
Am inceput sa merg la interviu, la alte firme. Era o firma concurenta, care tocmai se infiinta, care angajase vreo 5, 6 studenti si aveau nevoie de un om cu experienta, sa-l trimita 6 luni in Franta, sa-l train-uiasca, iar dupa cele 6 luni, omul sa-i coordoneze pe studenti, sa „porteze” un proiect, din Franta, la noi. Ma duc la test si interviu. La interviu erau vreo 5, 4 erau sigur straini, parca in fata unui complet de judecata, ma urmareau cu interes maxim si ma bombardau cu intrebari, in foc incrucisat. Cand se odihnea unul, ma lua in primire altul. Pe unul il simteam ca ma place, altfel, imi venea sa ma ridic si sa plec. Nu eram in fata Curtii Martiale! In timpul interviului, cel care conducea ostilitatile si care ma cam luase peste picior, in sensul ca-i zisesem ceva de „wheel” referindu-ma la volan si m-a corectat superior, zicandu-mi „steering wheel” ca si cand nu se mai invartea volanul daca nu adaugam „steering”, a primit un telefon. N-a iesit din birou, era in fata mea. Dupa ce a terminat convorbirea, i s-a schimbat atitudinea, complet. Nu mai prezentam interes deloc. Si-mi zice: „Du-te tu si lucreaza in continuare la compania de unde vii, ca-i mai bine pentru tine.” – in engleza. Mi-a picat fata. As fi dat orice sa aflu cine-l sunase.
Ulterior am aflat ca cei de la HR, din diferite companii, au o intelegere tacita, prin care nu-si fura oameni, unii, altora. Se anunta intre ei daca unul de la o firma concurenta, vine la interviu, la ei. Si stabilesc ei, intre ei, daca sa-l angajeze pe om, sau nu. Fac chiar si „schimb de prizonieri”, adica „angajez unul de la tine, angajezi unul de la mine” si ii tinem sub observatie in continuare. Ei, tampitii, angajatii, prizonierii, credeau ca au scapat, ca au schimbat firma si se trezeau ca li se aplica acelasi tratament ca in firma de unde venisera sau, mai rau, depinzand de personalitatea lor. Cu cat aveau personalitate mai puternica si nu puteau fi ingenunchiati, cu atat tratamentul de represiune era mai concertat si mai dur. Nu fac afirmatii gratuite, stiu sigur lucrul asta. Iar Timisoara nu-i Bucurestiul. In aceeasi industrie se cam cunoaste fiecare cu fiecare. Nemaipunand la socoteala ca sunt si prieteni, fosti colegi, soti, sotii, iubiti, iubite, alte neamuri, care lucreaza in companii concurente. Deci informatia circula „ca banul rau”.
Am revenit cu interviurile in cadrul companiei. Cand mi s-a spus ca postul meu nu mai figureaza in organigrama, mi-a fost programat alt interviu, tot la Powertrain, cu alt GL. Initial n-am vrut sa merg la acest interviu, mi se parea prea de tot, apoi am hotarat sa merg, sa vad despre ce-i vorba. Acest al 2-lea GL era foarte „impresionat” de activitatea mea de pana atunci, ma primea cu bratele deschise, imi spunea ca daca voi munci mult, am sanse sa devin „world wide expert” in „habr n-am ce” legat de motoare. Doar ca, trebuia sa-i dau raspunsul cat mai repede, pentru ca el urma sa plece in „business trip” in China si avea nevoie de raspunsul meu inainte sa plece. I-am spus ca trebuie sa ma gandesc. La birou, i-am povestit unui coleg care venea din departamentul unde vroiam sa merg eu, exact de la GL-ul „lapte si miere”, despre interviu. Si colegul mi-a zis: „Doar nu esti nebuna sa mergi acolo? Eu vin de acolo. Doar nu crezi c-am venit de bine?” Si ma intreaba: „Cum ti s-a parut GL-ul?”. Zic: „Mi-a placut de el.”. Si-mi zice: „Vezi ca daca mergi la el, te-ai ras.”. Adica GL-ul facea pe „zana cea buna”, cand, de fapt, era un sarpe si jumatate. Colegul de care vorbesc era tachinat de GL-ul „mafiozo”. Deci, ce faceau ei, cei doi GL-i? Faceau schimb de prizonieri. Pe mine ma lua in primire fostul GL al colegului meu, pe el l-a luat in primire, GL-ul meu. Tare, nu?
Atunci mi s-a confirmat ca mafiozo, tragea sfori si la orice interviu m-as fi dus in cadrul companiei (sau in afara ei, caci pot sa-l banuiesc sa fi fost in spatele telefonului care a incheiat interviul meu la firma concurenta, mi-ar fi pus „o vorba buna”). Adica eu trebuia sa ajung intr-un loc in care sa continue sa ma controleze si sa-mi arate el, mie, ce patesc daca fac pe nebuna si-i fac lui, raport la HR.
Si am venit la interviu la I ID. Am dat doua interviuri, cu cate un GL si un TL. Auzisem despre cei doi GL ca au pornit de jos, au fost, si ei, programatori si au avansat incet si, speram eu, pe merit.
Unul dintre cei doi GL mi-a placut, m-a tratat cu respect in timpul interviului, m-a ascultat cu atentie, n-a incercat sa ma incomodeze in niciun fel.
Celalalt, mi-a pus in fata o problema si mi-a cerut s-o rezolv pe loc. Nu sa scriu codul, ci sa-i spun cam cum as face. Vroia sa vada cum gandesc, cum abordez o problema care era mai greu abordabila. Acum cred ca habar n-avea de rezolvarea problemei, nu asta il interesa, nici nu se astepta sa o rezolv pe loc, imi urmarea reactiile si ma testa psihologic.
M-au admis.
In cele 2 saptamani de preaviz, cei de la RS au avut grija sa-mi dea de lucru pana in ultima zi, n-am avut timp sa-mi transfer ce vroiam de pe calculatorul pe care trebuia sa-l predau. Am stat si peste program, chiar si in ultima zi. Am auzit si cum GL-ul la care mergeam, il sunase pe mafiozo, si-l intrebase, probabil, daca-l deranjeaza ca pleaca de la el, un om, pentru ca raspunsul lui a fost: „Nu ma deranjeaza daca pleaca un om, daca ar pleca 5 m-ar deranja.”. Tot atunci l-am auzit pe studentul care fusese impertinent cu mine la bucatarie, cum „isi sifona” colegii. Nu se mai sinchiseau ca eu aud, birourile lui Zorro si ale TL-ului meu erau in al doilea rand din spatele meu. Apoi l-a facut TL si pe student. Nu stiam cum sa fac sa plec mai repede de-acolo. Era de groaza mare.
La I ID, m-au dat pe mana Cruellei, despre care am mai povestit.
Inca un episod al totalitarismului Cruellei: vorbisem cu un coleg sa-mi dea raftul lui, de pus pe birou, vroiam sa-mi pun flori pe el. Cand a auzit ca vreau un raft care sa-i obtureze ei campul vizual, a avut grija ca raftul sa nu mai ajunga la mine, a tratat sa-l ia altcineva. Deci am ramas fara raft, dar am observat miscarea ei.
La un moment dat ne-a tinut un training despre sisteme de operare pentru microcontroller-e. L-a tinut bine. Am fost impresionata de cunostintele ei. Ca sa aflu ca ce ne-a prezentat ea era, de fapt, cursul care i-a fost predat la facultate. Bravo! A stiut sa ne prezinte bine, cursul. La capitolul creatie cred ca sta mai slabut. Am inteles ca a terminat sefa de promotie. Bravo! Dar asta nu-ti da dreptul sa fii aroganta, impertinenta si nesimtita, sa te crezi superioara celorlalti programatori. Mai ales, ca ai aruncat o vorba asa, intr-o doara: „Sa ne tina Elena, un training de C!”. Ia auzi! Adica se recunostea mai nepregatita la capitolul asta, dar nu m-a slabit o clipa cu monitorizarea, in anul cand a trebuit sa o suport.
Ulterior am vazut-o ducand ea geanta, la propriu, unui strain, mai mare in functie decat ea. Deci „cine sapa groapa altuia, cade singur in ea”.
Din cate am auzit, Cruella a fost o vreme programator, de mai mic sau mai mare succes, asta nu stiu, apoi si-a dat demisia si a plecat o vreme, cu un iubit francez, ca sa aprofundeze franceza, desigur, si apoi a revenit in companie, pe un post superior si evident, cu un salariu mai mare.
E o reteta aplicata de mai multi, in cadrul companiei.
Si eu am fost implicata in ceva de genul acesta, cand imi era GL, geniala, dadusem interviu la alta firma, recomandata de un fost coleg de la Airbag-uri, eram multumita ca parea ca ma plac cei de acolo, dar facand greseala sa-i povestesc unei asa-zise prietene, la bucatarie si sa auda si colegul ei de echipa despre existenta postului. Pe scurt, el a fost recomandat in firma respectiva de cineva care avea o pozitie buna, s-a prezentat la interviu si practic „mi-a suflat postul”. Vina a fost a mea, ca nu trebuia sa povestesc. Omul s-a prezentat la post si dupa o luna sau doua, a parasit acea companie si s-a reintors in echipa din care plecase. Oare de ce a facut „ingineria” asta? Ca sa revina pe un salariu mai mare. Persoana care il recomandase este sotul uneia foarte bine vazute de la noi, cu care am intrat in conflict o data, cand intr-un document de review care mi s-a facut mie, de catre altcineva decat ea, si-a permis sa treaca o remarca de tip „F”, fara sa aiba habar despre ce era vorba (deci, practic, imi daduse „F”-ul pe lucruri pe care nu le facusem eu, care tineau de SSTS-ul de dinainte de a-l modifica eu; eu facusem niste modificari, iar review-ul se facuse pe modificarile mele, nu pe tot SSTS-ul). Dupa acest episod, s-a reintregit familia, adica sotul a venit sa lucreze la noi, pe pozitia de TL, a avansat apoi GL si acum este HoD.
„A propos” de cele doau femei HoD, Cruella si genitala, pardon geniala. Sunt genul de tarfulite care s-ar culca in timpul facultatii si cu un cadru didactic, dar si cu un coleg, diferenta dintre ele fiind ca, una s-ar culca pentru ca sa obtina nota de trecere, cealalta, pentru ca sa obtina 10 la examen. Asta s-a vazut si in ascensiunea lor in cadrul companiei noastre, in sensul ca una este mai HoD decat cealalta. Amandoua sunt casatorite, au cate 2 copii fiecare, deci sunt femei respectabile, de succes, care si-au construit si o cariera (nu conteaza ca au calcat pe cadavre pentru asta), si o familie frumoasa. Un „bun” exemplu ca, „Iata, se poate!” sa le imbini pe amandoua. Daca acasa „lucreaza” ca si la serviciu, atunci e limpede ca de gospodarie si de copii se ocupa altcineva decat prea-minunatele. Ele au trebuit sa bifeze in CV, campul „stare civila” si „copii”. Asta, dupa parerea lor, le confera prestanta in fata tuturor (celor care nu le cunosc).
Mai multi cocotati in pozitii inalte in compania noastra isi fixeaza singuri „target” sa-si completeze aceste doua campuri, si au facut casatorii din interes.
Este si cazul unei femei de cariera de succes, de la noi, care apropiindu-se de 40 ani si neavand bifate cele 2 campuri, a ajuns sa faca inseminare artificiala pentru a ramane insarcinata, sa se laude in mod deosebit cu asta, ca si cand pe noi, ceilalti ne-ar interesa „procesul tehnologic” in urma caruia a ramas ea „putin gravida”, sa ne arate tuturor ca „ea poate si singura”. A facut petrecere cand a facut publica vestea, apoi, inainte de a pleca in „prenatal”, apoi, cand a implinit copilul o varsta (nu mai stiu care), apoi a revenit la lucru si „s-a mai intamplat o data”. Adica involuntar. Sunt sigura ca acea persoana nu si-a pus probleme de constiinta legate de cresterea a doi copii pe care-i privezi de modelul familial al tatalui si nu s-a gandit ca se foloseste de copii pentru a-si satisface orgoliul si egoismul, cu atat mai mult cu cat nu e genul care iubeste copiii in mod deosebit, e „lesinata dupa copii”. Dimpotriva, probabil ca le va dirija vietile asa cum si-a permis, cu nesimtire si impertinenta duse la extrem, sa dirijeze si vietile colegilor care, printr-o imprejurare nefericita au lucrat sub directa ei indrumare.
Mai grav este ca unele femei o iau si o dau drept model. Am asistat la bucatarie, la o discutie pe care a avut-o o colega, pe care o stiu de cand s-a angajat la noi, adica de la inceputurile ei in compania noastra. Daduse interviu cu fostul meu TL de la Development, I ID (acela care era febletea colegei mele de la Coanda). Ea, impreuna cu o colega de-a ei de facultate, vroiau sa se angajeze pe post de programator, nu de tester. TL-ul meu le-a dat sa rezolve pe loc, o problema de C – trebuiau sa scrie o functie C in care trebuiau sa foloseasca pointeri si operatorul „cast”; nu mai stiu exact problema, ceva cu o operatie aritmetica cu operanzi de tipuri intregi de date, dar diferite; si trebuia sa te prinzi ce tip de date trebuie sa aiba rezultatul operatiei. Aceeasi problema ne-o daduse noua, programatorilor din echipa lui, la evaluarea de la mijlocul anului. Asta in conditiile in care el era inca responsabil al unui modul de cod in cadrul proiectelor la care lucram (abia ce-l facusera TL si inca ramasese si developer) si nu-si facea datoria de developer. Nu stiu din ce motive. Pot doar sa presupun ca nu stia. Ei, si-asa ne evalua el, dandu-ne sa scriem functia aceea. Adevarul e ca nu toti colegii au stiut s-o scrie, iar altii au avut dificultati. Am inteles ca si Cruella a primit-o. Oare cum s-o fi descurcat? De laudat, nu s-a laudat. Deci pot sa dau cu presupusul. Oricum, sa dai aceeasi problema studentilor, la interviu, ca si programatorilor cu experienta de cativa ani in programare, mi se pare complet aiurea. Ideea e ca fetele n-au stiut sa faca functia C, iar el le-a privit superior si le-a zis ca nu-s bune de programare, sa mearga la Testare. Ceea ce pentru fete a cam fost „taierea aripilor”. Fusesera umilite, se simteau jignite. Mi-au povestit si m-au intrebat ce se intampla la noi, la Testare, ca nu stiau cu ce se mananca. Le-am povestit. Si una dintre ele a decis ca ea nu vrea sa faca testare, ca nu vrea sa inlocuiasca scrierea de cod, cu lucrul cu Excel-ul. Si si-a dat demisia dupa o saptamana sau doua, lasandu-i pe toti interzisi, ca asa ceva nu se mai intamplase pana atunci. Apucase sa faca si niste training-uri, ca acolo ne-am cunoscut. Cealalta, a ramas la Testare, a preluat din SSTS-urile mele pe care le facusem la echipa prietenului cu duplex-ul si „s-a orientat in teren, adica la fata locului”. S-a maritat cu un coleg de echipa care a avansat TL, GL (deci a facut o „partida buna”), iar acum este o respectabila sotie de GL, ceea ce ei ii confera un statut privilegiat la Testare. Daca toata povestea s-ar completa cu un copil, ar fi perfect. Ei, ea o dadea exemplu pe doamna singura, cu cei doi copii care a revenit la lucru destul de devreme dupa ce a nascut primul copil si „uite, si copiii ei cresc fara probleme”. Aceeasi sotie de GL povestea cum o colega de-a noastra are un bebelus din pricina caruia nu poate sa doarma mai deloc si zicea: „eu i-as fi pus somnifer in lapte, demult”. Ei, da, se vede cu cata maturitate si simt de raspundere priveste ea o chestiune „minora”, cum este cresterea unui copil. In rest, se crede foarte interesanta la bucatarie, vorbeste incontinuu si nu spune nimic demn de spus, bate apa-n piua si se pricepe la tot, povesteste asa, cu o nota de bascalie, despre orice. O fi si asta un mod de a te realiza in viata? Deci unele (si unii) chiar nu au simtul ridicolului si „se imbata cu apa rece”.
Tu insuti esti o astfel de persoana, care te-ai casatorit din interes, ca sa dea bine in CV si in convenientele sociale, sotia iti este superioara din toate punctele de vedere si te straduiesti din greu sa te ridici la nivelul ei, dar n-ai nicio sansa, cu cat te straduiesti mai mult, cu atat se vede micimea ta mai mult, iar copilul l-a facut, practic, cu ajutorul ginecologului, nu al tau. Putem sa ne imaginam din ce motive, ca sa n-o spun de-a dreptul. Si problema nu era la sotie.
Nu stiu ce o fi impresionat-o la tine, dar sunt convinsa ca ea nu stie cine esti tu cu adevarat.
De fapt, tu dispretuiesti femeile. Daca e vreuna care nu cade in adoratie pentru tine de genul „sa-ti pastrezi sufletul tau bun”, cum ti-au urat fetele de la Administrativ, de ziua ta, cele cu care luai masa periodic, ele crezand ca iti place compania lor, tu, de fapt savurand barfele lor, care din pacate, pentru unele dintre ele este ocupatia principala la serviciu, deci daca e vreuna care nu-ti apreciaza calitatile, trebuie s-o elimini. E si exemplul meu.
Ai murit de invidie cand am lansat moda cu pizza pentru colegi, de ziua mea. Nici macar n-a fost ideea mea de la bun inceput. Am participat la o „mancare de pizza” cand faceam parte din echipa pritenului tau cu duplex-ul. De acolo m-am inspirat si din a simplifica lucrurile in cazul in care obligatoriu trebuia sa-mi serbez ziua de nastere la munca. Era mai simplu sa comand pizza pe care sa mi-o aduca curierul sau sa comand un pranz pentru colegi, care sa-mi fie furnizat la serviciu, decat sa ma car cu sarsanalele cu prajituri, saratele si alte prosteli. Cheltuiala era mai mare intr-adevar, dar „nu conteaza cine plateste, important e sa ne simtim bine”.
Ai lansat si tu o moda, de ziua ta, ai adus 5 sau 7 sau cate „cheese–cake”-uri, ca sa nu te lasi mai prejos. Au fost bune, dar n-au avut succesul pizzei.
Ai ajuns la perfomanta de a le umili pe femeile colege atat de mult, incat veneau de 8 martie, sa-si arate talentele de gospodine in fata baietilor. Si dupa ce ca era aberant ce se intampla, ele nici nu-si dadeau seama cat de ridicole sunt. Nu-mi venea sa cred!
„8 martie” este ziua internationala a femeii, daca barbatii din preajma ei au bunul simt sa-i aduca o floare, bine, daca nu, iar bine, dar sa se ajunga ca, de ziua lor internationala, femeile sa-i serveasca pe barbati, asta e cu adevarat o performanta, doar ca negativa.
Ideea a pornit de la geniala, initial s-a vrut sarbatorirea barbatului, in 9 martie (de parca traim in patriarhat), asa ca, la prima editie, fetele s-au intalnit in 8 martie, la Mall, ca sa faca cumparaturi si pregatiri pentru 9 martie. Eu n-am participat. In 9 martie, disparusera toate la bucatarie si m-am oferit sa fac cafeaua, ca sa nu fac o nota discordanta prea mare. Ele faceau sandwich-uri cu zacusca, cu Nutella, cu de toate. Pregatisera birouri pe care sa se desfasoare protocolul. Am dus cafeaua pe birourile alea si am plecat. N-am suportat sa vad o magarie atat de mare. N-am apucat decat sa-l aud pe unul dintre baieti spunand: „Ce faceti? Ne otraviti?”. Deci, in grupul ei, din cauza ei, atmosfera era groaznica. De ce din cauza ei? Pentru ca se stia ca evalueaza oamenii dupa barfele de la tigara, nu le suporta pe fete, a inceput sa avanseze fete doar cand i s-a stabilit un asfel de target, baiatul care mergea ca si catelusul dupa ea, la fiecare pauza de tigara (si erau dese), era urmatorul avansat (vezi exemplul lui George, care a fost avansat tester 3 in asemenea conditii), deci cu alte cuvinte, cine vroia sa fie avansat trebuia s-o pupe pe ea in fund. Nu ma sfiesc sa scriu cuvantul din 4 litere, pentru ca am auzit-o, nu numai eu, toti cei care erau in sala in momentul acela, cum striga la George: „Ma duc sa ma pis!”. Da, cu diacritica de rigoare. Cand era nervoasa, statea la birou ca d-na profesoara si ii tinea pe colegi in picioare, in jurul ei, in timp ce le explica ea ce si cum. In rest, isi dadea o importanta deosebita, cu laptop-ul intr-o mana si cafeaua in cealalta, tot timpul foarte preocupata de problemele pe care le avea de rezolvat. Am mai descris doua personaje cu aceeasi atitudine. La serviciu isi justifica iesirile in decor, adica momentele cand nu se comporta civilizat, cu problemele de acasa, legate de copii, mai ales. Avea grija sa scoata in evidenta acest lucru.
Am banuit-o mereu de un tupeu exagerat, in sensul ca aflasem ca in echipa ei, aproape toate testele se faceau manual! Deci automatizare „din parti”! Cu toate astea, cei din echipa ei erau majoritatea „geniali”, avansau ca nimeni altii, „cresteau intr-un an, cat altii-n sapte” (vezi exemplul meu), ca-n povesti. Imi cer scuze de la colegii din echipa ei, care au fost prinsi in jocul acesta, fara voia lor. Eu ii stiu exact care sunt, pentru ca am avut biroul in proximitatea „echipei de vis”. Nu la ei fac referire. Prezint lucrurile in general, pentru ca ele s-au intamplat exact la fel si inainte de a veni in echipa ei, acesti colegi pe care, personal, ii apreciez si pentru ca au avut curajul sa se intoarca impotriva ei in loc s-o pupe-n fund, asa cum au ales altii. Mai avea nevoie si de unii „de samanta”, nu putea sa si-i aleaga pe toti „dupa chipul si asemanarea ei”. Deci, comparativ cu celelate echipe, in a ei erau cei mai multi testeri 2 si 3 raportat la numarul total de membri. Cu toate astea, testarea se facea cu „gioco di mano”. Si ca sa se ridice la nivelul celorlalte echipe, in care aparusera oameni care stiau programare si pentru ca era o persoana foarte influenta, a reusit aberatia de a crea o echipa cu totul noua, formata din „experti in automatizare”, pe care a coordonat-o ea personal pana cand, probabil s-a declara invinsa si a desemnat TL al acestei echipe, un om provenit din echipa ei, un om pe care l-a crescut ea si l-a format ea, adica un adevarat adept al ei. Acesta este prietenul magnificei, cel care ii furnizase acesteia din urma, SSTS-ul „gata facut” pe care magnifica i l-a facut cadou, protejatei ei, cel mai slab tester din echipa. Nu stiu ce-i poate capul TL-ului expert in materie de programare, ca n-am avut ocazia sa-l testez, dar imi face impresia unui om foarte neserios, e el simpatic, are „dume”, dar e genul de comediant „live”. Poate ca ar avea succes in „stand-up comedy”, daca si-ar actualiza tot timpul dumele si daca si-ar imbogati repertoriul, pentru ca daca stai mai mult timp cu el, incepi sa-l inveti pe de rost. Ei, si aceasta echipa experta, ce rol avea? Sa automatizeze SSTS-urile din echipa genialei. Astia trebuiau sa faca ce nu erau in stare cei din echipa ei, sa faca. Cum au fost alesi expertii? Pai erau, teoretic (practic, nu!) cei mai buni la automatizare din toate celelalte echipe! Acestia au fost „extrasi” din echipele in care lucrau si „plantati” in echipa de experti. Foarte subtil, nu? Adica, lucratura era „pe fata”.
Inainte de a reusi crearea acestei echipe de experti, geniala a incercat sa obtina exact acelasi efect, adica automatizarea SSTS-urilor din echipa ei, apeland la echipa de tool-uri, de la noi, care chiar stiu programare, dar al carei rol in cadrul Testarii, e cu totul si cu totul altul: ei trebuie sa ne furnizeze tool-uri cu care sa testam, nu sa ne automatizeze SSTS-urile noastre care se executa manual! Cum a reusit ea „ingineria” asta? Pai sotul ei era TL in echipa de tool-uri, apoi a renuntat la leadership si a ramas „super expert”, „expertul expertilor”, ceva ce n-a vazut Parisul! Spunea magnifica despre el ca e „cu mult mai mult decat un simplu tester”. Asa, si ce  e, de fapt „mult mai mult-ul ala”? E omul caruia florile de soc ii miroseau a mucegai („Flori de mucigai”) si care a avut intentia clara de a ma lovi cu masina (BMW) cand eram pe trecerea de pietoni din apropierea cladirii Optica. Ii cedase trecerea unui pieton de pe partea cealalta a trecerii, decat mine, si am profitat de ocazie ca sa trec si eu, doar ca, atunci cand pietonul a ajuns in zona lui de siguranta, eu am intrat in raza de actiune a BMW-ului, moment in care a demarat puternic, asa incat am sarit de pe bicicleta, ca n-aveam cum sa franez in timp util. N-am apucat sa vad cine era la volan, dar l-am prins din urma, ca tocmai parcase, asa ca am putut sa ma lamuresc despre cine era vorba. Si e fratele celui cu program de „foarte gravide”. E omul care vine la bucatarie sa-si ia o cana de apa, ma priveste cumva, „razboinic dar nu prea”, adica „te-as lovi, dar pe la spate, din fata parca nu m-as incumeta”, care, cateodata, deschide usa de la bucatarie cu piciorul, altadata, doar o tranteste de perete, iar dupa ce si-a facut numarul, ca o adevarata diva care paraseste scena, o tranteste, ca sa puna punctul pe „i” si virgula pe „t”, sa-nteleg eu cu cine am de-a face.
Ca veni vorba de masini, am avut ocazia odata, s-o vad pe geniala cum iese din parcarea din fata cladirii A, unde o vedea „tot poporul”, ca sa zic asa, in „marche arriere”. Era sa tamponeze masinile „nevinovate” din preajma ei. A facut manevre de genul „female driver compilation”, nu sunt misogina, cred despre mine ca sunt chiar un pic feminista, doar un pic, in sensul ca ma bucur ca sunt femeie, imi place asta la nebunie si le admir pe femeile care „le dam o lectie barbatilor”, ca sa ne aprecieze, sa ne respecte si sa ne iubeasca mai mult, dar adevaru-i ca, sunt domenii in care, in general, ei sunt „mai meseriasi” decat noi. Ei, dar sunt si „exceptii care intaresc regula” (cum ne spunea un profesor deosebit de la Poli, de „Teoria sistemelor”). Geniala nu constituie una dintre exceptiile astea. Daca eram in locul ei, nu m-as fi dus „cu masina la scara”, ca sa vada toata lumea prezenta, cum „o dau eu in bara” cu iesitul din parcare, parcam asa, mai dosit, undeva.
Am aflat si de ce nu s-a putut realiza automatizarea acestor SSTS-uri: pai sunt atat de prost scrise de nici macar manual nu poti sa executi testele, daramite sa le automatizezi! Echipa noastra a trebuit sa o ajute pe echipa ei: va inteleseserati voi doi. Banuiam ca e o mare porcarie la mijoc, asa incat, in meeting-ul de echipa in care ne-ai facut anuntul cu ajutorul ai spus ca, in timp ce rulam testele, sa incercam sa le si automatizam. Poftim? Pai asta era munca lor, nu a noastra! Ei vin sa automatizeze SSTS-urile noastre? Cum adica sa automatizam noi, SSTS-urile lor! Atunci ti-am zis ca ar fi bine ca sa iei si tu la testat, un astfel de SSTS (eram sigura ca sunt „praf si pulbere”), ca sa intelegi mai bine, cu ce probleme ne confruntam noi, testerii de rand. Ti-am zis ca „daca ai sange in instalatie, iei si tu la testat SSTS-uri” de la geniala. Si tu te-ai atacat maxim, cum imi permit sa-ti spun tie „daca ai sange in instalatie”, ca noi trebuie sa ne exprimam civilizat, adica ce facem aici? N-ai inteles expresia, asa cum nu stii corect sensul verbului „a fi disponibil”, in functie de contextul in care e folosit. Adica poate avea si sensul de „a face avansuri”, daca e folosit in contextul corespunzator, dar poate avea si sensul de „a fi prezent sa ajuti pe cineva, a-i acorda sprijin”, deasemenea folosit in contextul corect.
Expresia „a avea sange in instalatie” o folosisem cu sensul de „a avea sange in corp”, „a avea sange in sistemul circulator al organismului uman”, adica pur-si-simplu „a avea curaj”, nu cu sensul la care pot sa banuiesc ca te-ai gandit tu.
Si mi-ai mai reprosat tonul pe care ti-am zis asta. Tonul era unul normal, nu ridicat, ti-am lansat o provocare, nu te-am certat.
Oricum, eram sigura ca n-o sa pui mana sa testezi, ca doar n-o sa te cobori de pe piedestalul pe care te-ai cocotat, una la mana, iar a doua, stiai exact cat de „prastie” sunt SSTS-urile.
Aceste SSTS-uri erau „in jurisdictia” unei protejate de-a genialei, o fata care a terminat Academia tehnica din cadrul companiei noastre, ceva de genul modulului potuniversitar urmat de mafiozo, doar ca Academia se face de catre cei care n-au studii superioare, conteaza, sa zicem, doar in cadrul companiei noastre, n-are absolut nicio valoare in exterior, aceasta fata fiind avansata in timp record pe pozitia de „test coordinator”, dar care n-a fost in stare sa-mi faca setup-ul la proiectul ei, pe calculatorul meu. Nu stia sa includa in CANoe, fisierele specifice simularii ei si cand am incercat s-o ajut, s-a enervat. Primul contact cu ea a fost ca imi cerea pe un ton raspicat si iritat, sa intru pe „sametime”, sa-mi dea indicatii de acolo. Am refuzat, i-am zis ca le vreau pe mail si mai era un pic si-i ziceam sa-si testeze singura SSTS-urile, ca n-are atitudinea potrivita, a unui om (ea) care e „ajutat” de alt om (eu), sa-si faca testele. De fapt ea era iritata ca eu voi descoperi ce porcarii sunt SSTS-urile ei.
Aceasta fata, o combinatie intre Olive si Strumfeta („Popeye marinarul” si „Marele popor mic, albastru”) constituie pentru mine un mister. In primul rand mi se pare ca a gresit locul de munca, adica nu prea stiu ce cauta ea pe-aici. De la felul cum se comporta (le povesteste colegilor ei de echipa ore intregi despre ea, despre familia ei: mama, tatal, sora, nepotelul, copilul ei pe care-l cresc parintii ei, adica bunicii, despre cat e ea de „gospodina priceputa”, cum ii place ei la nebunie sa faca dulciuri, desi nu se vede pe ea, ca este „femeia snur”, despre nunta ei, despre cele mai bune macaroons pe care le-a mancat la Paris, despre casa pe pamant pe care si-a construit-o impreuna cu noul ei sot – un coleg de aici, din alt grup, despre absolut tot ce n-ar trebui sa intereseze pe nimeni, pentru ca e vorba de viata ei personala, iar ea nu este o persoana atat de notorie cum se crede; am impresia ca-i intoxica pe colegi cu amanunte din viata ei particulara pe care ei trebuie sa le afle neaparat, vrand-nevrand), pana la felul cum se imbraca (cu fontite in par, cu fuste foarte, foarte scurte sau cu pantaloni foarte stramti, ma rog, pana la urma fiecare alege cum sa se imbrace, dar totusi, nu vii la lucru chiar in pantaloni scurti si maieu – mai sunt si alte fete care adopta tinuta asta, sa ne asteptam ca in urmatorii ani sa vina in sutien si chiloti, iar apoi nud, ca tot sunt lipsite de inhibitii si au o parere foarte buna despre corpul lor?). Prin comparatie, la productie, baietii n-au voie sa vina vara in pantaloni trei sferturi, nu scurti, n-au voie sa-si arate picioarele paroase, chiar daca sunt frumoase. Cred ca si la fete s-ar impune o conduita vestimentara decenta. Fata asta aduce la lucru dulciuri fabricate in Republica Moldova, le vinde colegilor (destul de piperat pretul) si-si face reclama la magazinul – afacere de familie, pe care-l are deschis intr-o zona ultracentrala a Timisoarei, gen „centrul vechi al capitalei”.
Fata de peste Prut are, si ea, o legatura deosebita, cu bucataria, cand sunt eu pe-acolo.
Mai demult, cand actualul ei sot era doar prietenul ei, mergeau asa, ca doi porumbei, dimineata, la bucatarie, inchideau cu naduf geamurile pe care le deschisesem eu ca sa se aeriseasca, inchideau si usa si statea in „tete-a-tete” la bucatarie. Ea povestea cu foc, el o asculta. Daca intrai in bucatarie se comportau de parca i-ai fi deranjat. Dar veneau dimineata foarte devreme, erau harnici. Cred insa, ca faceau confuzie intre bucataria de la serviciu si cea de la ei de-acasa.
In sala unde aveam birourile, fata de peste Prut facea la fel: eu veneam devreme, deschideam geamurile sa se aeriseasca, ea venea devreme, inchidea geamurile nervoasa si pleca la bucatarie, unde am povestit ce facea. Nu intelegeam de ce nu lasa geamurile de la sala deschise, pana revenea ea de la bucatarie, pentru ca alta sansa sa aerisim ca lumea sala, nu aveam, decat dimineata cand oamenii nu erau inca la birouri. In timpul zilei nu mai prindeai niciun moment in care sa fie toata lumea plecata, sa poti deschide geamurile, sa faci curent si sa aerisesti.
Eu nu stiu cum fac oamenii astia la ei acasa, nu aerisesc locuinta?
Nu stiu daca pe ea o ia drept exemplu o colega studenta sau s-au nimerit in aceeasi echipa doua la fel, cert e ca mai e un personaj, una foarte inchipuita, care, la fel are o parere deosebita despre persoana ei, isi da niste aere de primadona si vorbeste afectat, iti povesteste depsre nuanta suvitelor ei din par, despre ultimul concediu in Grecia (Ups! In studentie?), despre sapatamana de la Londra, dar exceleaza la capitolul pisici. Aici iti da lectii amanuntite despre cum sa golesti litiera, cum sa stergi pisica la fundulet, cum sa-i ureti labutele, cum comunica ea cu pisicutele ei si afli tot, tot despre companioanele ei patrupede. Sau despre prietenul ei, tot student, angajat la noi in echipa cea mai avangardista, care copiaza de la ea la examene, ca ea-i cu tocitul si el cu aplicatiile (era sa scriu „clocitul”), care a luat cea mai mare nota la testul care i s-a dat pentru a fi angajat la noi, test la care se copia pe rupte, de pe telefoanele mobile, el obtinand rezultatul cel mai bun, concluzionez ca e cel mai bun copiator.
Fata cu pisicile si prietenul ei sunt, si ei, foarte „legati” de bucatarie exact cand sunt eu acolo.
Fata cu pisicile face schimb de experienta cu baiatul cu pisicile, un tip bronzat, lucrat, graseiat, narcisist, care tine foarte mult la imaginea lui exterioara si la cunostintele lui despre performantele componentelor unui calculator, precum si la performantele lui ca jucator impatimit de jocuri pe calculator, care-i ocupa mai tot timpul liber, mai scazand de aici, timpul ocupat de „mate” si de „pretena”, aceasta din urma fiind asa, un fel de anexa in viata lui, mai face si pentru ea cate ceva, dar nu prea mult, ca n-are timp. Cand are ocazia, iti evidentiaza cat de sanatos mananca el, cum se intretine el si chiar l-am crezut avand in vedere corpul lui lucrat, dar m-am dezumflat cand mi-a spus ca-si cumpara mancare gatita de la vitrinele asistate ale unui anume supermarket, unde stie el precis ca „e mancare buna, gatita corect” pentru ca a asistat la o discutie intre un cumparator si sefa de la raionul de mancaruri gatite, in care cumparatorul o intreba daca-i proaspat gatita mancarea, iar sefa s-a ofensat maxim, replicandu-i ca normal ca-i proaspat gatita, ca doar e reputatia ei in joc (nu-mi amintesc exact replicile, poate le-am deformat putin, ideea principala, insa, e aceeasi). Deci baiatul cu pisicile n-are timp sa-si faca singur mancare sanatoasa, pentru ca se joaca pe calculator si a ajuns la nu-stiu-ce nivel supercalifragilistic. Mi s-a parut ca in ultima vreme ma tot provoaca la discutii la bucatarie, discutii pe care nu prea aveam cu cine sa le port, adica mi-am dat seama ca omul traieste intr-un univers paralel, de fapt cred ca vroia doar sa ma contrazica si, pana la urma a reusit sa ma si enerveze. Adica, daca tu esti un om care pana la varsta asta n-ai invatat ca, daca ti se face o lucrare, de pilda iti construiesti o casa, cand preiei lucrarea aceea se intocmeste un proces verbal de receptie a lucrarii pe care, dac-l semnezi in calitate de beneficiar al lucrarii respective, inseamna ca ai acceptat toate viciile de care dispune lucrarea si pe care nu le-ai descoperit. Daca nu esti in stare sa le descoperi singur, ca nu esti specialist in domeniu, e normal, mai bine platesti un expert sa te ajute sa faci receptia lucrarii, corect, chiar daca asta iti mareste costurile pentru acea lucrare, decat s-o preiei cu defecte, pentru ca interesel tau e sa achizitionezi un lucru de calitate, ca doar tu te vei bucura de el in continuare. Discutia in contradictoriu era legata de receptia proasta pe care a facut-o primaria Timisoarei, prin reprezentantii ei, a lucrarii de consolidare a portii de intrare in Timisoara, poarta care la ultima furtuna a omorat un om nevinovat. Sau, timisorean fiind (a terminat acelasi liceu ca si mine, este cu 4 ani mai mare decat mine si am avut aceeasi doamna diriginta, ca sa vezi ce mica-i lumea), nu stie sau se face ca nu stie de faptul ca fratii Cristescu (aceia care si-au adunat averea colosala punanad deoparte „banut cu banut” din banii pe care li-i dadeau parintii lor pentru a-si cumpara sandwich-ul zilnic din timpul studentiei – am vazut la TV interviul cu fratii si declaratia lor) au falimentat intreaga industrie a Timisoarei, cumparand intreprinderile cu tot ce era in ele, concediind oamenii care lucrau acolo si vanzand totul „la bucata”, razand cu buldozerul sediile intreprinderilor si construind altceva in loc, profitabil pentru ei sau „coafand” cladirile intreprinderilor, transformandu-le in cladiri de birouri si percepand chirii uriase, pe ele; eu stiu clar cazul Electromotor-ului, unde a lucrat mama, cazul vechiului mgazin universal al Timisoarei, „Bega”, cazul cladirii Optica, unde lucram noi, dar cred ca nu le-a scapat nimic. Faceau tot felul de inginerii financiare care eludau legea, nu mai stiu exact, aveau doua firme (aveau mai multe, dar dau exemplu) si una scapa de plata impozitului pe profit donand nu-stiu-ce, celeilalte, care era tot firma lor, deci practic nu plateau impozitul pe profit, al unei firme, a doua firma cred ca era „fantoma”, infiintata doar ca sa faca jongleria de care am zis, adica sa nu-si plateasca datoriile la stat, cele care determina formarea bugetului de stat. Nu toate amanuntele astea ma asteptam sa le cunoasca, dar ma asteptam sa stie ca in Timisoara au fost intreprinderi profitabile, care au fost puse pe butuci de Cristesti, bineinteles ca sustinuti de mai sus, adica operatiunea e nationala, nu locala. El sustinea ca intreprinderile nu era profitabile si de aceea au fost nimicite. Ma intrebam oare unde au lucrat parintii lui? Ca mama mea lucra la Electromotor (EMT) si ei faceau exporturi masive de motoare electrice in toata lumea. Stiu de la mama, care era controlor tehnic de calitate, ce calitate trebuiau sa aiba motoarele alea, ca sa nu fie refuzate la export, ca si-o luau artistic de la Partid, daca se intampla asta. In EMT erau ingineri foarte valorosi, inventatori si inovatori, care tot timpul lucrau la imbunatatirea performantelor produselor intreprinderii. Pai un inginer din acesta, fost student al profesorului „De Sabata”, era doxa de carte, se uitau la el ca la un zeu.
Bambilicii astia de la noi, care se pretind a fi „ingineri” nici nu meritau sa respire aerul pe care il respira un inginer din asta.
In general, oamenii care lucrau in intreprindere, de la muncitor, la CTC-ist, maistru, desenator tehnic, inginer tehnolog, inginer proiectant, erau foarte bine pregatiti. Cei care erau slab pregatiti nu prea rezistau sau erau in permanenta in centrul glumelor colegilor.
Si se lucra „pe rupte”, aveau norme clare, pe care trebuiau sa le indeplineasca, si muna era planificata si organizata in amanunt.
Tatal meu lucra la contracte de cercetare care sa aduca bani Universitatii, avea contracte de colaborare cu aceste intreprinderi (nu numai el, mai multi universitari faceau asta, mai ales cei care lucrasera in productie) si mergea in intreprindere si studia, analiza tot procesul de productie care il interesa, statea acolo si-si nota orice miscare. Ca sa optimizeze procesul de productie, de pilda, executa el numarul minim de miscari pe care trebuie sa-l faca, de pilda, o bobinatoare, ca sa bobineze un rotor, de exemplu (era ca Chaplin in filmuletul cu muncitorul care lucra la banda automata, strangea cu o cheie, piulite). Deci asa se gandeau lucrurile atunci.
Pai astia care fac estimarile din pix, ce gandesc? Nimic si-aia foarte incet!
Asta m-a deranjat la baiatul cu pisicile, ca se lansa in niste discutii care-l depaseau.
Si el se tot perinda pe la bucatarie exact cand sunt eu acolo, cu o sticla de 0,5 goala, vine sa ia apa, dar pleaca cu ea tot goala, deci plimba aerul din sticla pana la bucatarie si inapoi la el la birou.
Mai e o fata studenta in aceasta echipa, care a facut o pasiune din a se sincroniza cu mine atunci cand merg la baie sau la bucatarie. Nu iese in evidenta cu nimic, decat cu faptul ca circula, si ea, cu bicicleta si am avut impresia ca s-ar tine dupa mine, sa vada pe ce traseu plec de la lucru.
Mai sunt doua colege si un coleg din alt grup, cu colegele am fost in aceeasi echipa o vreme, colegul a venit dupa ce am plecat eu, de echipa prietenului cu duplex-ul vorbesc, una dintre cele doua mirandoline mi-a fost „mentor pe hartie”. Acestea doua reusesc sa se sincronizeze nu numai cu mine, dar si intre ele, isi programeaza atat starea de foame, deci mersul la bucatarie, cat si mersul la baie, impreuna. La baie sunt 10 cabine. Daca doua cabine sunt ocupate, fiecare dintre ele intra intr-o cabina alaturata uneia dintre cele doua ocupate. Adica, practic, le flancheaza pe cele doua cabine ocupate deja. In rest, sunt foarte „selecte” si „pretioase”, au un sentiment de autosuficienta in legatura cu viata lor. Sunt emancipate, elevate (asa cred ele despre ele), snoabe, pline de figuri, afectate si inchipuite.
Colegul celor doua mirandoline se vrea a fi simpatic si „detasat”, nonconformist, dar e doar insistent. Provine de la aceeasi firma externa ca si colega cu HMI-ul, din echipa magnificei. Se cunosteau de cand lucrau la firma respectiva.
Mai e un coleg din alta echipa, insistent, si el, la bucatarie. Are asa, o privire piezisa. M-a intrebat odata la bucatarie daca ma simt bine, ca-i pare ca sunt foarte suparata. Nu stiu ce-l facea sa creada asta. Ma simtisem bine pana sa apara el, poate asta era problema.
Inca un coleg slabut, brunet, „pierdut in spatiu”, altul brunet cu barbuta, arogant, de la tool-uri, altul pe care-l trimisesesi tu sa-i dau un CANcase full, cu LIN, dar el vroia de fapt numai piggy-ul, ca sa vada ca, de fapt nu poate sa lucreze doar cu piggy-ul scos din CANcase-ul meu si pus in CANcase-ul lui, ca-i trebuia si licenta de pe CANcase-ul meu, de m-a facut sa tot desfac si sa refac CANcase-ul in timpul lucrului meu, tu erai la birou si „te faceai ca ploua”, cand normal era sa-mi spui tu de chestiile astea, ca trebuia sa-ti ceara ti acordul oricum si ti-l ceruse din ce-mi spusese el (mie mi s-a parut ca vrei sa ma intrerupi din lucru, sa testezi daca stiu faza cu piggy-ul si cu licenta), are o figura asa, de parca il mananca nasul tot timpul, impreuna cu prietena lui, o „noutate” de la noi, de la Testare, alta care se crede „Zana Zorilor”, inca o colega care „nu stie pe ce lume traieste”, sfioasa, „speriata-n bombe” si o TL-a promovata tot de geniala, una care seamana izbitor in atitudine cu magnifica, putin si in alura, care le stie pe toate, nu numai legat de serviciu, ci si legat de viata de zi-cu-zi, care isi exprima ideile foarte tare, cu multa emfaza si folosindu-se de multe englezisme, ca sa ne arate „ca stie”, intregesc trupa de „bucatariasi”.
Mai e un coleg de la Hardware, unul pe care nu-l baga nimeni in seama, un Aiurel, asa, care incerca sa le atraga atentia unor colege mai tinere, la bucatarie, dar o dadea in bara rau de tot. Adica incerca sa faca conversatie cu ele, dar era deplasat si penibil. Oricum fetele nu erau interesate de el.
Inca doi pe care i-am omis din gasca sunt un „el” si o „ea”. El e TL, casatorit, bine lucrat la sala, baiat finut dealtfel, despre care n-am avut o parere grozava pentru ca l-am surprins razand asa, cam tamp, la niste discutii la care nu se potrivea rasul acela. Ea este „cazuta in adoratie” pentru el, ar face orice pentru el, a slabit, si-a schimbat dieta si-i cere lui sfaturi, chiar ii cere sfaturi in legatura cu exercitiile fizice pe care ar fi bine sa le faca pentru anumite grupe de muschi, isi dadea parul peste cap – are parul lung si desfacut, la bucatarie (!), in timp ce el spala vasele. Moment romantic. E in stare sa si mearga la sala ca sa intretina aceasta relatie. Cand stateam langa echipa genialei, fata aceasta trecea de zeci de ori pe langa mine, nu intelegeam ce munca de testare face ea cand zilnic facea kilometri de la biroul ei, la baie sau bucatarie. Mi-a atras atentia pentru ca se trantea usa pe care se vehicula, usa era chiar langa mine si piuia la fiecare deschidere, pentru ca fata lucreaza intr-o zona securizata din punct de vedere al accesului (se intra cu un card special). Fata isi plimba fizicul lasciv, vara imbracata cam sumar pentru locul nostru de munca. Ma intreb si acum, oare ce functionalitati are ea in responsabilitate. Cred ca odometrul.
Alti doi, un „el” si o „ea”: ea e „experta”, iar el vroia sa fie TL la „Interior camera”, cand s-a infiintat echipa. El cred ca lucra de vreo 2, 3 ani la noi, mai mult n-avea, dar i se parea ca merita pozitia de TL. Ea a avut un deces in familie imediat ce s-a angajat la noi, iar TA de atunci ne-a solicitat ajutorul. Eu am fost printre cei care au contribuit cu cel mai mult la ajutor, daca nu chiar cea care a contribuit cu cel mai mult, desi n-o cunosteam si aveam printre cele mai mici salarii, dar mi s-a parut omenesc sa fac gestul asta. Bine, ea n-are de unde sa stie asta, ca eram anonimi, dar uite cum se intampla lucrurile in viata. Acum ma escorteaza la bucatarie, unde am parte de discursurile ei interminabile, „toaca precum masina de cusut Ileana” si de tandreturile ei cu colegul aspirant de a fi TL. Ea e casatorita, ca ne-a trimis mail sa ne anunte schimbarea numelui si o vreme am crezut ca sunt doar doi colegi foarte apropiati, desi ea il cam servea la bucatarie, cum isi servesc unele neveste, barbatii. Recent, mi-au eliminat dubiile astea, cand, dupa ce ea i-a servit lui o masa indestulatoare, el i-a sarutat bratul dezgolit pana la umar, in fata mea, la bucataria de la lucru. Bine, ea oricum mi se parea deplasata pentru ca avea o groaza de lucruri intr-unul dintre cele doua  frigidere de la bucatarie, ca si cand ar fi frigiderul ei de acasa. Mai sunt si altii care fac asta, adica isi tin de pe-o zi pe alta, alimente, ca in frigiderul propriu, ori aceste doua frigidere sunt pentru toti oamenii de la etajul al doilea al cladirii Optica, spatiul pentru fiecare om de la acest etaj nefiind mai mare decat cel ocupat de o caserola cu mancare si, ma rog sticle sau cutii cu lapte pentru cafea, din care se servesc mai multi colegi. Dar sa vii cu salamuri, branzeturi, legume pentru salata, cutii mari cu prajituri sau torturi, ditamai lubenitele, lapte, oua si alte cele pe care le cumperi pentru acasa (deci le tii temporar in frigider urmand sa le duci acasa), asa incat nu ai loc sa pui o caserola cu mancare in frigiderul care e „full” de produse asemenea celor pe care le-am enumerat, e de-a dreptul nesimtire si lipsa de respect fata de colegii cu bun-simt care ar vrea sa-si puna, si ei, o cutiuta cu de-ale gurii, in frigider. Pai la vreo 4 sau 5 nesimtiti din astia le trebuie un frigider numai al lor. Asa ajungem sa ne tinem caserolele cu mancare, in gentute frigorifice, la birou. TL-ii, GL-ii ce pazesc? Sau nu-i treaba lor sa rezolve problemele de genul asta? Ba da, a lor e!
Din escorta mea la bucatarie mai face parte o testerita avansata de tine pe pozitia de TL, una gen „fata verde cu parul padure”, in esenta, ca si magnifica, sunt si prietene dealtfel, dar un picut mai simpatica, cam fortat, ce-i drept, dar se straduieste.
Cand eram la modulara, am mers la bucatarie, sa mananc, iar ele erau acolo, la o mica barfa, ca fetele. Era o masa lunga, lipita de perete. Ele stateau cu fata la perete, eu m-am asezat in capul mesei, deci le vedeam din profil. Ca s-o acopere pe magnifica, sa poata sa barfeasca linistite, mai departe, s-a asezat cu cotul pe masa si s-a intors cu spatele la mine, stand cu partea de sus a tunchiului peste masa. A fost un gest atat de evident ca le deranjez cu prezenta mea si atat de urat! Spatiul de la bucatarie era pentru mancat, nu pentru barfit. Puteau sa mearga intr-o sala de meeting, dar nu s-au deranjat, mi-au si transmis foarte clar ce vroiau. Nu pot s-o mai privesc pe „fata verde” decat prin prisma atitudinii ei sfidatoare de la bucataria din modulara.
Un alt coleg, unul mai „old boy” asa, pare sa fie chiar vocea ta. Adica imi transmite niste lucruri atat de clar, de parca ar veni chiar de la tine, cu cuvintele tale. A fost o perioada in care „m-a tinut om la om”, ca la handbal sau la baschet. Se aseza langa mine la „sarbatori”, aparea la bucatarie cu consecventa maxima, exact cand eram eu acolo, indiferent de ora sau indiferent de faptul ca luam masa sau doar beam un capuccino sau stateam la povesti. Ma intalnesc cu el zilnic, inevitabil, la bucatarie. La o „serbare”, legat de plecarea unui coleg de la Testare, la Development (traseul invers celui pe care l-am facut eu), imi spunea pe un ton vehement, ca el i-a spus colegului, care era coleg de echipa cu el, ca daca nu-i multumit, e liber sa plece. Tu ne urmareai in timp ce discutam. Atunci, in acel moment, el ti-a dat proba servilismului lui fata de tine. Si facea asta de fata cu mine. De ce? Pentru ca imi transmitea si mie exact acelasi mesaj pe care i-l daduse colegului, iar mesajul era tocmai mesajul pe care mi l-ai fi transmis tu. Erai foarte satisfacut de prestatia lui. Pe moment n-am vazut lucrurile asa, acum le interpretez asa. In momentul acela m-am gandit ca-i convine sa plece colegul sau din echipa, ca sa poata sa iasa el in evidenta, pentru ca era eclipsat de colegul care pleca, adica colegul care pleca „ii dadea clasa” din punct de vedere profesional, „il batea la fundul gol”, mai exact. Daca n-ar fi plecat, „old boy”-ul ar fi ramas intr-un con de umbra. Cel care plecase facuse scoala primara la Generala 12 si absolvise Moisilul. Si aveam impresia ca a cam fost „ajutat” sa plece de la Testare. I s-o fi zis ca-i mai bine pentru el la Development. Iti dai seama? Pe post de „function responsible”? O mare smecherie, ce sa zic! Adica, ia mai pleaca tu de-aici, ca ne cam incurci cu profesionalismul tau! Avem noi pe cine sa promovam la Testare!
Apoi mi-a mai servit cateva „cugetari” din astea, la bucatarie. Legat de sicanele pe care mi le faceau colegii si pe care i le povesteam crezand ca el e de partea mea, nestiind ca-ti dadea tie feedback (dupa reteta deja cunoscuta), mi-a spus ca toate astea mi se intampla din cauza mea, eu trebuie sa-mi schimb atitudinea fata de ceilalti (!) si atunci voi vedea ca si atitudinea lor fata de mine se va schimba – se dadea exemplu pe el, care verificase faza cu „atitudinea”. Mi-a cam sarit tandara atunci, era sa „ma dau la el”, dar m-am rezumat la a-i spune ca fiecare ramane cu parerea lui, el cu a lui, eu cu a mea si am incheiat discutia, am plecat din bucatarie.
Alta data mi-a servit tot felul de „filozofeli”, pe un ton agresiv, deci la el, atitudinea a fost crescendo, de la pasnica, la, din ce in ce mai hotarata, pana la a deveni vehementa, dupa care mi-a dat replica: „Mai citeste si tu!”. Hei! Imi venea sa-i zic ca nu prea-i in tema la capitolul asta. Cred ca m-am cam schimbat la fata, ca „a dat-o cotita”, a zis ca el stie „filozofelile” pe care tocmai mi le servise, de la fi’su. Fiul era pasionat de „filozofeli”. Pai, mai baiatule, mai usor cu mobila! I-am raspuns ca eu prefer sa am propriile pareri despre lucruri, nu sa le imprumut pe ale altora.
Apoi iti da sfaturi de nutritie, de n-ai vazut din alea. Daca vrei sa devii o rumegatoare sau o pasarica, afli de la el sigur cum sa inveti sa consumi verdeturi si seminte. Vine la lucru cu smoothie-uri gata preparate, cu tot felul de salate savante si-ti spune ce calitati au, cum se prepara.
Doar ca odata, l-am vazut cum curata si taia un avocado. In viata mea n-am vazut un avocado atat de atent ingrijit. I-a luat cateva minute bune ca sa-l curete si sa-l taie, sa-si prepare salata.
Atunci m-am prins ca la teorie e bun, la practica e loc de mai bine si, cu alta ocazie l-am intrebat daca-si prepara singur bunataturile alea cu care se tot lauda el. Mi-a spus ca nu el, sotia, fiul, soacra. E bun. Deci omul nu poate sa iasa in evidenta in alt fel si atunci, practic, se lauda cu produsele muncii alor lui. Si face pe interesantul.
Se pretinde a fi unul dintre cei persecutati, va combate pe voi astia care vreti sa ne transformati in robotei (pai el este chiar unul dintre robotei). Pretinde ca mutarea lui la „Interior camera” a fost o lovitura de pedeapsa pe care i-a aplicat-o geniala, deci el ar fi unul dintre „aparatorii drepturilor omului”. Mi-a povestit, asa tangential, cand mi-a tinut calea pe culoar, intre un punct de pornire si unul de oprire, ceva legat de ce ar fi lucrat el inainte de ’89, din productie (dar eu nu cred ca el a fost mai mult decat plimbator de hartii prin intreprindere).
Daca-ti povesteste ceva „important” si vrei sa intervii, ridica tonul, vrea sa domine.
Sau dac-ti spune ceva confidential, se baga-n tine de zici ca vrea sa-ti toarne direct in ureche zicerile lui.
El, impreuna cu colega cu HMI-ul, erau la bucatarie si mi-au aruncat o pastila despre invatamant.  Atunci i-am combatut si le-am spus ca eu stiu exact despre ce-i vorba pentru ca am fost profesoara. Si m-a luat un pic peste picior, asa smechereste. Batea niste apropouri care m-au deranjat, mai ales ca nu stia cum am fost eu ca profesoara.
M-am plans odata, de faptul ca am pe strada un birt, o bomba, Balcan se numea inainte, Marianess se cheama acum, unde canta muzica toata noaptea, de pe la 10, 11 seara, pana pe la 5, 6 dimineata. Se vehiculau toata noaptea pe usa si atunci aveam parte de o infuzie de zgomot puternic de fiecare data cand se deschidea usa. Vara, cand tineam geamurile deschise, nu dormeam toata noaptea. Si faceau asta in fiecare zi din saptamana, nu doar in weekend. Si pentru 2, 3 musterii, urla muzica toata noaptea. Le-am facut reclamatii peste reclamatii: la Politie (am ajuns si la comandantul Politiei municipale), la Primarie, la Sanepid. Comandantul Politiei municipale, dupa ce sotul meu a fost in audienta la el, a trimis spre rezolvare reclamatia, in teritoriu, inapoi la cei care nu rezolvasera problema. De la Primarie ne-au raspuns ca ei n-au dreptul sa le stabileasca orarul de functionare (?!), adica astia isi stabileau orar nocturn, dupa cum aveau ei chef, in schimb n-aveau autorizatie de functionare in regim de bar sau club habar n-am, autorizatia fiind pentru activitati comerciale sau alimentatie publica, ceva de genul asta. Deci n-aveau autorizatie de care trebuia, dar functionau si isi stabileau orarul dupa bunul plac.
Au facut intr-o noapte o actiune concertata, Politia, Sanepidul si Primaria, ocazie cu care au venit la noi in apartament sa masoare nivelul de zgomot. Faza e ca rasuflase treaba cu razia, la noi pe strada parca incremenise timpul in loc, nu era nici tipenie de om, in conditiile in care era o vanzoleala noaptea pe strada, de numa’ numa’, nici masini nu erau parcate pe trotuarul de vis-a-vis, cand tiganii de peste drum, care nu munceau niciunde, se ocupau cu trafic de masini si tot timpul ambalau pe-acolo masini, niste ghioarse pe care le aduceau de dincolo, le reparau si le vindeau. La noi pe strada, noaptea era animatie ca lumea, ei in noaptea aia era un tablou static.
Bineinteles ca n-a avut niciun succes actiunea, iar noi ne-am dezumflat. Am renuntat sa mai luam atitudine pentru ca o faceam deja de mai bine 10 ani si cand am vazut cum „se solutioneaza” reclamatiile noastre ne-am dat seama ca ramanem numai noi cu nervii si cu timpul pierdut, iar lucrurile au degenerat din „rau” in „mai rau”.
Ii banuiam pe mosi ca erau in spatele circului nocturn, mai ales ca tiganii de peste drum aveau, si ei, program de noapte: ieseau pe strada si faceau un taraboi de nedescris: jucau fotbal, copiii lor urlau, ei vorbeau tare si radeau, jucau carti, ambalau masinile, faceau drift-uri. Si erau foarte consecventi.
Ziua, cand ma vedeau ca ies pe balcon, dadeau muzica tare in masinile lor, care erau parcate afara, deschideau usile de la masini, chiuiau, dansau si se uitau la mine. Imi faceau „dedicatii”.
La un moment dat, cineva le-a dat mosilor o spargere nocturna, la sediul din curte. Atunci am facut legatura cu tiganii de peste drum, probabil nu s-au mai inteles „la bani”, iar tiganii le-au aplicat „o corectie”.
Dupa ce m-a ascultat, m-a intrebat de ce nu ma mut. Mi-a picat fata. De ce sa ma mut? Asta vroiau si mosii, ca de-aia faceau atatea eforturi. Doar ca el mi-a plznit-o drept in fata.
Intr-o vreme se aseza in fata mea la bucatarie si tacea. La un moment dat tacerea devenea cam apasatoare si ma simteam datoare sa zic ceva. Asta si vroia. De obicei ziceam ce aveam pe suflet in momentul acela. Asa afla ce ma framanta in acel moment. Si alti colegi aplicau reteta asta: colega cu HMI-ul, colegul cu Mertanul, colegul la care am incercat sa-i fiu mentor. Ei doar asteptau cuminti, iar eu le ridicam la fileu, pentru ca mi se parea penibil momentul. Dar, cand m-am prins, am reusit performanta de a nu vorbi nimic cu colega cu HMI-ul pe toata durata cat am luat masa.
Vine la bucatarie, aseaza o cana pe masa si pleaca. Revine cu un plic de ceai. Spala cana. Indelung si temeinic. Nu ia apa fierbinte de la dozatorul de apa, o incalzeste cu incalzitorul de apa. Pune apa fierbinte in cana si plicul cu ceai in apa fierbinte. Asteapta. Mai da ceva ture prin bucatarie si pleaca. Revine. Deschide frigiderul. Pleaca la baie. Revine, s.a.m.d..
E pe profilul tipic de informator al Securitatii, de pe vremea lui Ceausescu. De-asta o fi plecat din Turnu-Severin la o varsta matura si s-a mutat la Timisoara?
Ma intreb daca ar fi un stare sa aseze un cui, cu varful in sus, in fata rotii din stanga fata a masinii, astfel incat atunci cand pleaca de pe loc masina respectiva, cuiul sa intre in cauciuc si pe drum sa provoace o pana? Asta am patit eu cand am  plecat la cabana impreuna cu fiul meu, doar noi doi. Si la vulcanizare am vazut ca era ditamai cuiul pe care aveam sanse destul de mici sa-l culeg de pe drum avand in vedere ca nu ies de pe carosabil pe acostament, unde s-ar putea afla astfel de cuie, am rulat doar pe sosea. Si m-am tot gandit cum am putut eu sa fac pana aceea? Si exact la roata de la sofer, care-i cea mai periculoasa pana.
In perioada cu adulmecatul, venea la bucatarie si ma studia cu atentie. Nu eram in cea mai buna perioada a vietii mele. M-am plans asa, mai voalat, despre ce sunt in stare sa faca unii oameni pentru niste bani in plus la salariu, spunand ca nu mai exista bun-simt si respect la acesti oameni.
Mi-a spus: „Putea sa fie mai rau!”. I-am raspuns: „Da, stiu. Intotdeauna cand am zis in viata ca mai rau de-atat nu se poate, mi s-a intamplat ceva si mai rau.”.
Ce vroia el sa zica, totusi? Ce putea sa se intample mai rau? Sa-mi fie batjocorit copilul si mai tare? Sa-mi fie omorat copilul? Sa fiu eu batjocorita si mai tare? Cum? Sa fiu violata, de exemplu? Pentru ca, daca nu poti sa distrugi o femeie puternica in niciun fel, dupa ce ai incercat prin toate mijloacele posibile, atunci asta ar fi solutia finala ca sa-i dai lovitura de gratie? Pentru ca, dupa un viol, eventual in grup, insotit de batjocorirea victimei, nu si-ar mai reveni nici cea mai puternica femeie din lume? Asta sa fie? Sau omorarea? De exemplu aruncarea de la etaj? Asta sa fie?
Unii dintre colegii acestia, mai exact, colegul cu privirea piezisa, colegul care se vrea simpatic dar nu e, TL-ul adorat de fata lasciva si TL-a cu englezisme au momente de concentare la bucatarie, in timp ce mananca sau in timp ce se prefac ca vorbesc la telefon sau in timp ce se prefac ca participa la discutiile colegilor din preajma lor, se detaseaza de atmosfera din jurul lor si cred ca „asculta cum creste iarba”. Asta trebuie sa faca! Ce altceva?
Legat de produsele care se vand „la negru”, la noi la lucru: colegul „stand-up” comediant (TL de experti) aducea intr-o vreme role intregi (calupuri) de branzeturi fine: „Brie”, „Camembert”, „Roquefort”, s.a., aflate aproape de termenul de expirare, pe care le vindea colegilor. Apoi, avem multi crescatori de albine care-si vand produsele stupului intre colegi. Poate ca nu-i tocmai rau dar, atunci cand colegii cumpara miere de la tine pentru ca tu esti TL-ul lor sau pentru ca tu esti „test coordinator”, mana dreapta a ta, iar sotul ei e TL la Hardware, crescator de albine sau, mai mult cand colegii vin la nunta ta, „test coordinator”, ca sa „cotizeze” la bunastarea proaspetei tale familii sau cand tu o trimiti la nunta „colegei mele de banca” (piesa ta cea mai valoroasa), pe colega tarfulita moral si imoral, ca sa-i duca miresei, contributia „nasului”, adica a ta, practic, plata pentru serviciile pe care ti le-a adus tie (banuiesc ca substantiala, adica un cadou de nunta adevarat – o modalitate foarte buna de a camufla plata ilegala a unor servicii imorale), atunci lucrurile e clar ca au luat o intorsatura mafiota, periculoasa.
Dupa prima editie, ai avut grija sa desemnezi pe cineva feminin (mai mult sau mai putin), care sa pastreze „traditia”. Care traditie? Cea instituita de tine. Geniala a renuntat dupa prima editie, pentru ca a fost un fiasco, dar ai preluat tu fraiele, din umbra, normal, asa cum ti-e stilul. Ii bagi pe fraieri la inaintare, iar tu dirijezi din umbra. Ca un adevarat barbat. Tu esti maestrul papusar, iar ei sunt marionetele.
Si s-a ajuns la aberatia ca sa se intample „traditia” chiar de 8 martie, adica „a innebunit lupul”, ai reusit sa dai o cu totul semnificatie zilei de 8 martie, decat aceea care exista la nivel mondial. Oare crezi ca ai schimbat lumea? Poate ca de-aici iti tragi seva tu, din iluzii de genul asta.
Prin comparatie, de un „8 martie”, cand eram profesoara la Moisil, colegii ne-au oferit o masa la restaurant, frumos, elegant. Si noi nu i-am servit cu nimic, le-am multumit doar, pentru gestul frumos.
Sa-ti povestesc si despre perioada cand am fost profesoara, ca sa ma cunosti mai bine, ca tot ai facut o pasiune (citeste obsesie) pentru mine.
Am fost profesoara 10 ani, primul an la Calderon, unde am primit cea mai rea clasa din scoala, etichetata asa din clasa I-a. Cand au fost elevii mei, erau in a 10-a. Erau si multi: peste 30. Cand am intrat la prima ora, nici nu m-au bagat inseama. Aveam vreo 25 ani, aratam ca o eleva de liceu, femeia de serviciu de la Loga m-a trimis in curte, la careu, crezand ca sunt eleva, eu eram profesoara si trebuia sa ajung in Cancelarie, eram imbracata in fusta, cu pantofi cu talpa inalta, dar n-am impresionat-o. Am spus Loga pentru ca acolo era postul meu, pe care mi l-am ales la repartizarea posturilor si pe care, o colega de grupa, din facultate, mi l-a „suflat” deoarece avea pile la Inspectorat, unul dintre inspectori fusese profesorul ei de Istorie. Tipa era asa de sigura pe postul ei, incat nici nu s-a prezentat la repartitie, a tratat telefonic cu inspectorul profesor de Istorie, ca ea vrea postul de la Loga. Eu nu stiam ca vrea ea postul acela, oricum aveam nota mai mare decat ea la examen, asa ca eu trebuia sa-mi aleg postul prima, eu ma prezentasem la repartitie, adica am respectat procedura. In prima zi a noului an scolar m-am prezentat la post, la Loga si timp de o saptamana am mers la Loga. Am facut cunostinta cu elevii mei, le-am spus care sunt pretentiile mele. Dupa o saptamana am fost chemata in biroul directorului si mi s-a adus la cunostinta ca postul nu este al meu. Cum? Doar am respectat procedura, l-am ales la repartizare. Imi zice sa merg la Inspectorat, sa lamuresc problema. La repartizarea locurilor fusese inspectorul general adjunct, daca nu ma insel, altul decat profesorul de Istorie,  cel de la repartitie fiind profesor la Loga. El imi prezentase Loga ca prima optiune.
Ma duc la inspectorat si ma ia in primire inspectorul profesor de Istorie, de pe pozitie de forta, imi zice ca m-am prezentat gresit la post. Ii explic toata povestea, dar el avea varianta lui, normal, isi sustinea pila. Imi zice de fata cu mai multa lume care era acolo, ce pretentii am eu cand la concurs am luat putin peste 4 si cealalta, avea nota mai mare. Ii spun ca e informat gresit, ca eu am avut nota mai mare decat ea si ca ea nu s-a prezentat la repartizarea posturilor. Ma dezarmeaza zicandu-mi ca oricum zarurile au fost aruncate, ca orarul s-a facut pe numele meu la Calderon si sa merg sa-mi preiau postul acolo. Mi-am dat seama ca n-am ce sa fac, nu cunosteam pe nimeni la Inspectorat, asa ca am mers la Calderon. Acolo m-a luat in primire directoarea, o tupeista si jumatate care s-a ratoit la mine ca ma asteapta de o saptamana, ca o sa-mi taie din salariu prima saptamana.
Inca ceva, la Loga, postul era complet, adica 18 ore pe saptamana, la Calderon era incomplet (14 ore pe saptamana). Asta ma afecta la salariu si la toate examenele pe care urma sa le sustin (definitivat, grad didactic 2, grad didactic 1).
Pentru ca repartizarea posturilor se facuse din timpul vacantei de vara, nu mai aveam posibilitatea sa-mi completez norma didactica cu inca 4 ore, ca sa am o norma completa. Deci ma pasaportasera de pe un post cu norma intreaga si ajunsesem pe un post cu o fractiune dintr-o norma intreaga, eu negresind cu nimic, urmand toate procedurile.
Pe aceasta colega o ajutasem cu cursuri si seminarii in timpul facultatii pentru ca avea un copil si era insarcinata din nou. Nu avea un renume bun printre colegi, era considerata neserioasa, venea cu copilul la facultate ca sa-i impresioneze pe profesori, se cam indragostea de cate un profesor si frecventa orele acelui profesor pana il exaspera pe om. Dar mie imi era mila de ea. Asta mi-a fost rasplata, chiar mai rau. Ma barfea la fostii colegi cu care se intalnea (si care o credeau), ca i-am suflat eu postul de la Loga, ca aveam pile la Inspectorat (!). Rasu-plansu!
I-am spus  directoarei ca eu m-am prezentat la postul care mi-a fost repartizat. Mai mult, inspectorul ma mintise, orarul era facut pe numele colegei mele, nu pe al meu, asa i-am demonstrat si directoarei ca n-are dreptate. Deci colega se prezentase la post, nu-i convenise si a inceput sa traga sforile.
Cu elevii problema: eu intrasem in clasa, nu m-a salutat nimeni, se bateau, era o galagie infernala, nu ma auzeam vorbind eu insami, asa zarva era. As fi dat orice pentru un fluier al unui profesor de sport. Am inceput sa predau. Scriam la tabla si aruncau in mine, cu creta. Era de groaza.
M-am intors cu fata la ei si i-am pus sa scrie lectia dupa dictare. Spuneam o singura data fraza. Nu repetam. Scriau ce puteau, cum intelegeau. Ora urmatoare le-am dat lucrare din prima lectie. I-am umplut de 2 si 3. N-am mai avut nevoie de fluier. Ii tineam in sah tot timpul, doar ca asta era un efort mare, ei ma detestau si am tinut-o asa un an intreg. Colegii profesori, „draguti”, imi pusesera ore cu acestia, luni de la 7 dimineata. Niste „domni” si „doamne”. Colegele mele de catedra imi dadusera mie vreo 10 ore de teorie din 14, si 4 ore de laborator. Adica eu predam materie la greu, iar ele se relaxau la laborator. A fost de vis.
Cateodata mergeam cu Dacia la scoala. O lasam pe tot felul de stradute, fiinca eram convinsa ca daca o repereaza, o gasesc desenata cu Graffiti, sau, cu cauciucurile taiate. Eram atat de solicitata la scoala, ca plecam acasa ingandurata, cu tramvaiul. In tramvai imi aminteam ca venisem cu masina. Coboram din tramvai si mergeam pe jos, sa-mi recuperez masina.
Directoarea, intra inopinat la orele mele, lua catalogul, facea prezenta si verifica daca am trecut corect, toti absentii – acesta era un abuz din partea ei.
Nu mai stiu ce altercatie am avut cu ea si mi se batea cu mana in piept ca ea personal a adus acele calculatoare din Franta, ca si cand eu castig o paine datorita ei. Da, sa se spele pe cap cu ele, erau niste ghioarse.
Dupa primul semestru am simtit ca explodez.
Pentru o saptamana am „aranjat” cu colegii profesori sa intre la orele mele, n-am anuntat directiunea si am disparut din peisaj. Am plecat la munte, ca-mi venea s-o iau la bataie pe directoare. Bineinteles ca s-a aflat imediat, dar nu stia nimeni unde am plecat, eram de negasit.
Gata, imi desface contractul de munca. Precizez ca in primul semestru tinusem si o lectie deschisa la care au participat colegele mele de catedra si d-l director. Adica eu eram in primul an de invatamant si ma desemnasera pe mine sa tin lectia deschisa, in loc sa o tina una dintre colegele cu experienta. A iesit bine lectia, au fost impresionati, m-au felicitat, dar mi se parea „cu susu’-n jos”.
Sefa de catedra saraca, a ramas sa ma sustina. M-a laudat, a zis ca nu se descurca fara mine in anul acela, s-a rugat de directoare si a induplecat-o. Pe munte (eram pe o partie de schi), in weekend-ul de la sfarsitul saptamanii de evadare, cu cine dau nas in nas? Cu sefa de catedra. Mergea si ea pe munte si facusera un traseu de iarna, care se incheia in locul unde eram. Tocmai ce le intrase ursul in cort si fugisera in ciorapi ca sa-l lase sa manance, era speriata rau si-mi povesteste si despre circul de la scoala. Deci m-a pus in garda.
Luni, cand am revenit la scoala, am fost chemata la directiune, unde am fost facuta albie de porci, in fata unei doamne profesoare de Franceza, prietena cu directoarea. Numai eu stiu ce mi-au auzit urechile. Adica eu facusem ceva de netolerat, dar tot ce-mi facea ea era „ca la carte”, plus ca acea clasa dificila era dovada vie a profesionalismului ei in functia de director – elevii habar n-aveau de Informatica, in a 9-a cred ca se jucasera in timpul orelor de Info si mai erau si indisciplinati, obraznici din cale-afara, impertinenti (de exemplu, unul caruia ii dadusem sansa sa-si mareasca media, ca-l lasam corigent si caruia nu-i puneam absenta luni la prima ora, de la 7, la care intarzia tot timpul pe motiv ca era handbalist si avea meciuri duminica, in momentul in care i-am atras atentia sa nu mai vorbeasca cu colegul, ca incheie lucrarea, a zis: „Asta-i cretina!”), asta eram eu, profa care-i dadeam o sansa sa fenteze corigenta si care nu-i trecusem nu-stiu-cate absente.
Ea era cea corecta, care angajase in functia de bibliotecar, un tanar absolvent de Filologie, frumusel, care se pare ca-i oferea ei un anumit gen de atentie. Tanarul avea succes si la eleve, deoarece devenisera foarte „cititoare”, inlocuind sala de clasa, cu biblioteca, in timpul orelor.
Deci aceasta era doamna director, foarte corecta.
La un moment dat, in timp ce facea curatenie in laborator, femeia de serviciu mi s-a plangs ca ea nu mai vine la lucru pentru banii pe care-i primeste. Si am intrebat-o cat primeste. Pai castiga la fel ca mine, profesor debutant, suplinitor. E drept ca n-aveam norma intreaga, dar totusi, eram profesoara de liceu.
Dupa anul acela, am zis ca daca in anul urmator nu ma titularizez, plec din invatamant. Dar m-am titularizat. Am ales un post la Coanda. Colega care imi „suflase” postul de la Loga, s-a titularizat, si ea, si a venit la Coanda, ca erau 3 posturi libere, unul era ocupat de pila directorului, colega de facultate cu noi, deci am devenit colege de catedra. Eu eram sefa de catedra. Ea continua sa fie nesimtita, ramanea in concediu medical si ma trecea pe mine, ca inlocuitor, fara sa ma anunte, adica aflam de la secretariat ori, normal e sa-l intrebi pe coleg daca te suplineste la clasa, ca poate nu vrea omul sa faca dublul orelor cat lipsesti tu si poate ca se si suprapun ore si chiar nu poate sa intre in locul tau, la clasa. Deci, practic, eu ii tineam orele cat timp lipsea. A reusit performanta sa ma determine sa-i examinez si studentii care faceau practica pedagogica la clasa ei, ceea ce era o mare nerusinare, pentru ca banii pentru acele ore ii lua ea (daca-mi amintesc bine, se plateau la „plata cu ora”, deci nu erau inclusi in indemnizatia pentru concediul medical). Si eu aveam studenti in practica, deci devenise insuportabil sa tin orele amandurora, sa-i coordonez pe studenti si sa le mai si dau note studentilor.
La Coanda, am carat cu sacosa efectiv, carti de specialitate, cumparate de la librarii, din banii liceului, pentru biblioteca scolii. Apoi luam cartile de specialitate de la biblioteca, pe fisa mea si le lasam in laboratorul de Info, sa ne putem folosi de ele la ore, toate colegele. Am avut surpriza ca aceasta colega profitoare sa-si duca acasa o carte scumpa pe care a trebuit sa o platesc eu, pentru ca era trecuta pe fisa mea. Alt exemplu de om nesimtit din cale-afara.
Adica eu cumparasem cartea din banii scolii, apoi am platit-o din banii mei si ea si-a facut-o cadou. Cred ca s-ar fi descurcat bine si in multinationala. Avea calitatile necesare.
Am introdus predarea limbajului C la Coanda, la clasa a 11-a, pana atunci facusera numai PASCAL si FoxPro.
Fiecare clasa de Info avea 4 ore de laborator pe saptamana si deoarece exista un singur laborator, clasa era impartita in doua, jumatate avea laborator de la 7 la 9 dimineata, cealalta, jumatate, de la 14 la 16, in aceeasi zi. Si asta, de 2 ori pe saptamana. Era greu si pentru elevi, unii aveau ore de la 7, ceilalti aveau ore pana la 16. Atunci, am avut noroc. Fostul meu profesor de Info din liceu, care era si proful meu preferat din liceu si care ma apreciase ca eleva, era inspector de specialitate la vremea aceea si primisera la Inspectorat cateva retele de calculatoare, sa le distribuie la scoli. Pentru ca eu predam la Coanda si pentru ca liceul fusese implicat in organizarea Olimpiadei nationale de informatica, a decis sa ne de o retea noua. Asa ca am mai deschis un laborator de Info, langa celalalt, asa incat elevii dintr-o clasa aveau orele de laborator in acelasi timp, iar profesorul de la clasa, de la teorie, putea sa-i verifice pe toti. Directorul ne-a pus la dispozitie sala, a zis ca o vor zugravi, dar de caratul mobilierului si al mochetelor m-am ocupat eu impreuna cu elevii. Am carat ca disperatii. Cand ajungeam acasa, eram ca un muncitor in constructii. Asta se intampla in timpul anului scolar, asa ca trebuia sa ne grabim, ca deranjam pe toata lumea. Colegel mele de catedra mai ajutau, se mai eschivau, daca aveau un bou care tragea, de ce sa se mai oboseasca si ele, nu? Apoi, cand le-am facut observatie ca nu se implica, mi-am auzit de la colega pila a directorului: „De ce faci pe sefa?”. Da, ce sa zic, sefa care muncea si in locul lor. S-a rezolvat, am facut laboratorul, m-a ajutat prietenul care acum e in State, si am pus in functiune calculatoarele, proful meu de Info, inspectorul a mers cu mine la o firma, la fostii lui elevi, sa facem un contract de intretinere, sa ne ajute cu reteaua.
Toate bune si frumoase, doar ca directorul vroia sa distribuie calculatoarele in birourile profesorilor, iar noua sa ne lase vreo 5. Nu se putea, l-am rugat pe inspector sa intervina, sa-i spuna clar directorului ca destinatia calculatoarelor e laboratorul de Informatica. Ceea ce a si facut. Doar un calculator l-a luat directorul, restul au ramas la laborator. De acolo a inceput conflictul cu directorul. Ma urmarea, ma sicana, ajunseseram sa ne certam pe holurile liceului, sa-i bat cu palma in masa, in biroul lui. Mai un pic si ne luam de par.
Abuza de contractul pe care-l incheiasem pentru reteaua din laborator, ca sa-si repare calculatorul lui si imprimanta de la secretariat. Practic, banii de contract de intretinere ii consuma directorul, iar baiatul de la firma lucra in laborator benevol, ca eu nu puteam sa-l platesc.
Pe vremea aceea nu erau HUB-uri, reteaua era seriala, pica un tronson, picau toate. Si am avut un elev care a intepat cu acul unul dintre cabluri, ca sa nu mai dea teza (teza se dadea pe calculator). Elevul era pila directorului. Pana s-a descoperit care era tronsonul afectat (trebuia masurat fiecare tronson de cablu, sa vada daca e intrerupt), teza trecuse, la fel si orele din laboratorul acela. Au inceput sa vina la Coanda, la clasa de Informatica, elevi din ce in ce mai buni, intr-un an ultima medie de intatre fusese mai mare decat la Moisil (eu n-am mai retinut aspectul asta, dar mama mea era foarte mandra).
I-am dus pe copii la concurs, astfel incat unul dintre elevii de a 11-a a luat marele premiu sau premiul special al juriului, nu mai retin exact, la Sesiunea de comunicari in Informatica, a elevilor de liceu, de la Moisil, cu un joc de Monopolly, pe calculator, facut in C, cu obiecte desenate de el, nu predefinite si cu un algoritm complicat in spate. Elevii de la Coanda erau comparabili cu cei de la Moisil, la cunostinte si capacitate intelectuala. Unul dintre fostii elevi de la Coanda, care e programator in compania noastra, in anul 1 la Electronica, a fost scutit de cursul de Informatica si de examen, primind in schimb sa rezolve acasa (sa faca codul) pentru mai multe probleme. Asta fiindca obtinuse cea mai mare nota la testul initial pe care li-l daduse profesorul de Informatica de la facultate. Deci luase nota mai mare decat absolventii de la Moisil, la ETC, in anul acela. O stiu de la el.
Unele dintre colegele mele de catedra ii furnizau informatii despre mine, directorului, aceleasi colege pe care le-am ajutat cand a fost nevoie. Apoi am aflat ca informatiile erau tendentioase, in sensul ca spuneau despre mine, ca predau ore particulare, in timpul orelor de scoala.
O colega profesoara la Coanda, ma rugase s-o meditez la Info pe fata ei. I-am spus ca nu dau ore in particular dar, daca vrea si fata ei, vine la laboratoarele mele cu elevii de varsta ei si lucreaza cu ei, ce le dadeam eu de lucru lor si o tratez ca pe unul dintre elevii mei. Ceea ce s-a si intamplat. N-am luat niciun ban de la colega profesoara, am facut-o din colegialitate. Mi-a adus doamna o cafea, ca se simtea obligata, dar i-am zis ca nu pot s-o accept, sa nu se supere, dar sa ia cafeaua inapoi. N-am facut niciun efort deosebit pentru fata ei. A venit fata la orele de laborator si a lucrat impreuna cu elevii mei de la clasa. Erau de aceeasi varsta si fata studia aceeasi materie, nu stiu la ce liceu era.
Cu toate acestea, intr-unul dintre cei 3 ani de la Coanda, directorul i-a dat sarcina secretarei-sefe sa-mi faca evaluarea desi el trebuia sa o faca, eu fiind sefa de catedra, ceea ce a a pus-o pe aceasta doamna intr-o situatie penibila, pe care nici dumneaei nu si-a dorit-o. In anul urmator a desfiintat catedra de Informatica si ne-a inclus la „Tehnologii”, iar mie mi-a dat calificativ „bine”, in loc de „foarte bine”.
S-a mai intamplat un incident cand, la inceput de an scolar, un inspector a venit inopinat intr-o zi si ne-a cerut sa-i aratam planificarile, fiecare profesor la materiile lui. Din cancelarie si pana in biroul directroului, unde avea loc „verificarea” se imprastiasera mai toti colegii. Am ramas vreo 4 sa 5. Mi s-a parut dubios ca pe inspector parea sa nu-l deranjeze lucrul asta. M-a luat pe mine in primire, ca eram sefa de catedra si pe inca o colega, inginera, foarte draguta (pe bune, deci chiar avea succes). Colega mea n-avea nicio planificare facuta si i-am arat eu planificarile. Eu le aveam pe toate, mai putin una, la o materie pentru care n-am reusit sa fac rost de programa scolara (nu era publicata pe site-ul ministerului sau ceva de genul asta). Bineinteles ca s-a legat exact de planificarea lipsa si imi tot filosofa acolo. Si s-a pus sa-mi arate el cum trebuia sa fac si planificarea aceea. Si i-am spun ca asa, formal puteam s-o fac pe loc, ideea era ca eu vroiam s-o fac pe bune si aveam nevoie de programa scolara.
Am banuit ca inspectorul era prieten cu directorul si facea talente ca sa ma intimideze pe mine. Probabil ca directorul era convins ca nu am planificarile facute, asa cum nu avea niciun coleg profesor. Dar s-a inselat. Ii banuiesc de complicitate pentru ca, pe vremea aceea, Coanda era liceu „de protocol”, adica acolo incingeau chefuri inspectorii, unii dintre ei mai lucreaza si la ora actuala in Inspectoratul scolar. Deci directorul se tragea de sireturi cu ei. Cumparase un elevator pentru masini. Doar nu faceau practica la atelier, elevii, cu elevatorul acela. El fusese achizitionat ca sa-si repare, inspectorii masinile, la Coanda. Si cine se mai strecura pe langa ei. De aceea existau clase de pilosi, pilosi care aveau pile la inspectorat si care, erau atat de nesimtiti incat isi bateau joc de profesorii care intrau la ei la clasa. Au fost cazuri de profesoare care au iesit plangand din clasa. Deci elevii pilosi faceau legea.
Am avut si eu o astfel de clasa, a 12-a. Eram in al 2-lea an de invatamant si in primul an la Coanda. Si-au incercat talentele si cum mine. Le predam FoxPro. Le-am dat test. Testul era usor pentru cine stia Fox, in sensul ca erau 2 sau 3 comenzi Fox puternice, cu care, prin intermediul parametrilor, obtineai tot felul de filtre pe bazele de date. Am vrut sa-i pun la punct pentru ca erau insuportabili. Le-am dictat subiectele, care lor li s-au parut foarte multe si stufoase (erau sub 10, daca-mi aduc aminte bine), frazele erau lungi ca sa precizez exact ce vroiam de la ei, sa n-avem discutii. Si apoi le-am dat timp de lucru pana la sfarsitul orei (vreo 30, 40 de minute). Dupa vreo 5 minute, au inceput sa defileze pe rand, spre catedra si sa puna testele nerezolvate, ostentativ, in fata mea, apoi sa se intoarca in banca. Le-am spus ca sunt liberi sa plece, daca nu si-au folosit timpul acordat, era problema lor. Dar au ramas in clasa. Am rezolvat impreuna cu ei subiectele si ne-a luat vreo 10 minute.
Am corectat testele pe loc si am trecut notele in catalog, imediat. La toti le-am dat 2 sa 3, nu mai stiu – era nota din oficiu. Diriginta lor m-a reclamat la director, acesta n-aveam ce sa-mi faca, nu incalcasem nicio regula, materia le-am predat-o, asa ca n-au avut cum sa scape de notele acelea, au fost nevoiti sa puna osul la treaba la Informatica, pentru ca le stricam mediile. Profesionalismul dirigintei lor, profesoara de Limba romana l-am mai vazut cand isi programa meditatiile la Romana, cu elevi din propria clasa, in timpul orelor mele de laborator. Asa da, colega. Se invoiau elevii de la mine, sa mearga la ore in particular, pentru Bac, la doamna diriginta. Frumos, nu?
Ca sa-mi plateasca polita la faza cu testele, intr-o ora de Informatica, cineva a scartait in permanenta ceva. Nu-mi dadeam seama cine scartaie. Cand eram cu fata la ei, era liniste, cand ma intorceam sa scriu la tabla, se auzea scartaitul. Am ajuns de i-am ridicat pe rand, pe toti, in picioare si scartaitul a continuat. I-am tinut in picioare pe toti, eu am predat lectia noua la tabla, ei au scris stand in picioare si scartaind. Toata lumea si-a facut datoria, fiecare cum a crezut de cuviinta.
Atestatul nu l-au luat toti cei din aceasta clasa a 12-a, cu alte cuvinte mi-am picat propriii elevi. Mi-a mers vestea in oras cat de capcauna sunt. Se uitau stramb la mine si elevii, si profesorii. Apoi, unul dintre smecherii pe care i-am picat la Atestat, atat de smecher incat, elev in clasa a 12-a fiind, isi parca masina, in curtea scolii, facand slalom printre elevi in conditiile in care niciun profesor nu-si parca masina in curtea scolii, el insa, da - era mai tare decat toti profesorii, m-a sicanat in trafic prin oras: imi facea flash-uri din spate, trecea pe banda celalalta, ma depasea, intra in fata mea si punea frana brusca si a repetat figura de cateva ori, pe bulevardul Mihai Viteazul s-a intamplat faza. Am facut dreapta pe o straduta si l-am lasat cu fentele lui. Era in fata mea, deci n-avea cum sa intoarca, sa ma urmareasca. Asta se petrece cand li se da nas nesimtitilor si sunt lasati sa faca legea.
Dupa calificativul nesimtit, sefa de catedra mi-a zis ca nu trebuia sa renunt, dar eu am cerut transferul.
La Coanda castigam mult mai putin decat un maistru cu vechime, dar care nu facea mare lucru la atelier. Era incurajator. Meseria de profesor era pentru „glorie si onoare”, nu ca sa supravietuiesti din ea.
Asa am ajuns la Moisil, unde am crezut ca sunt, in sfarsit in mediul meu, intre fostii mei profesori de Informatica, deveniti acum colegi de catedra. Din pacate, aici am cam avut aceeasi soarta. Colegii ma invidiau pentru calitatile mele de profesor, sa zicem. Ma urau ca, desi luau la ore particulare elevi de-ai mei de la clasa, nu reuseau sa-i aduca la nivelul notelor pe care si le doreau ei, pentru ca profa era imprevizibila, nu preda dupa manual, decat orientativ, nu facea aplicatiile din manual, ci unele generate uneori chiar cu concursul elevilor, la clasa. Nimeni nu stia subiectele de lucrari si de teste dinainte, asa ca nu ma puteau controla deloc. Bineinteles ca la orele particulare ma barfeau cot la cot cu elevii, cu parintii lor, eram tocata marunt, chiar de catre colegi carora le furnizam elevi la ore particulare, in sensul ca vroiau sa vina la mine la ore particulare, eu le ziceam ca nu dau ore in particular si le recomandam o colega pe care o apreciam eu.
Am dat si ore particulare, am mers si acasa la elev, am renuntat la a mai merge acasa ca nu-mi scoteam nici benzina, elevul nu se mai straduia nici sa-si scrie corect textul problemelor pe care le avea de rezolvat ca tema, de ajunsesem sa deduc, dupa cele predate, ce-i dadea profesorul de la clasa pentru acasa. Mama elevului, care lucra la banca a refuzat sa-mi plateasca mai mult pe ore, desi si noul pret era tot „sub nivelul pietei” in conditiile in care ar fi mers elevul, acasa la profesor si mi-a sarit tandara cand m-am dus o data acasa la elev si acesta nu era acasa, avea meci de volei si uitase sa ma anunte. Am pus punct si am zis ca in viata mea nu mai merg acasa la vreun elev, ceea ce am si facut.
Am incercat sa dau ore la mine acasa, dar am renuntat, o data pentru ca toata familia mea era paralizata cand aveam eu ore, nu se mai puteau misca prin casa si in al doilea rand pentru ca unul dintre elevi nu venea la ore, dar primea de la mama sa, banii de ore, mama fiind convinsa ca isi mediteaza copilul, la Informatica. Am ajuns sa primesc un telefon de la mama si sa ma justific la telefon, ca fiul ei nu ajunsese la ore in repetate randuri si, deci, cheltuia altfel banii pe care ii primea pentru meditatii, ceea ce mi s-a parut absurd si am pus punct si acestui capitol.
Ca sa suplinesc lipsa de venituri din ore particulare, pentru ca nu puteam sa traiesc numai din salariu, in timpul vacantei de vara ma implicam in tot felul de actiuni organizate de Inspectorat si care erau platite la „plata cu ora”, gen repartizarea computerizata a alevilor, dupa examenul de capacitate, situatie in care, desi pe liste eram vreo 12 oameni, parca (profesori de Info de la Moisil si tot felul de functionare de la Inspectorat), ne-am trezit ca lucram efectiv maxim 4 persoane, toate profesoare la Moisil. Deci noi faceam munca a 12 oameni, e clar ca ne depaseam normele (faceam 2 sau 3 norme), dar luam banii pentru o singura norma, restul erau platiti cu bani munciti de noi, iar plata se facea abia in Octombrie (noi lucraseram peste vara). Asa ca, in timpul vacantei mari, tot chel erai, n-aveai bani nici de mare, la cort, nu la hotel. Plus ca erau 2 etape, una la inceputul vacantei si una, pentru locurile ramase neocupate, mai pe la sfarsit. Daca mai puneam la socoteala si examenele de diferenta, sesiunile de bacalaureat si alte asemenea, invatatul pentru examene de definitivat, grad, cursuri de perfectionare, intr-un an m-am trezit ca din vacanta mare n-apucam sa-mi iau nici 2 saptamani. Am dezertat si atunci, deci pur-si-simplu am plecat pe munte 2 saptamani, sa nu mai stie nimeni de mine.
Sau, faceam parte din centrul ECDL (European Computer Driving License), adica faceam suportul de curs, predam ore si organizam examenne de atestare ECDL (folosirea utilitarelor din pachetul Windows) pentru elevi, studenti, cadre didactice de alta specialitate decat Informatica, pensionari, functionari publici din primarie, medici veterinari de la Directia Sanitar Veterinara – acestia au fost pentru mine, cea mai frumoasa grupa de ECDL-isti, in principiu, oricine vroia sa invete un pic de operare pe calculator; ii inscrisese directorul lor pe toti la curs (cursul se platea) si venise si el, invata acolo cot la cot cu subalternii, toti acestia aveau o relatie deosebit de frumoasa intre ei, de aceea atmosfera era foarte faina la curs, se glumea, faceau bascalie unii de altii, si de director, dar finut, cu glume subtile, nu ostentativ; erau corecti, imi placea de ei, adica venisera sa invete pe bune, nu considerau cursul ca pe o formalitate, iar la examen, unii au picat; inclusiv directorul; aveau posibilitatea sa dea din nou examenul, pana il luau, dar plateau de fiecare data; dupa ce au luat toti examenul (examenul era practic, pe calculator), deci scapasera cu fata curata, au venit in cabinetul profilor de Info si ne-au adus un plocon: telemea, oua (crude), ceva sunca, carnati, adica pomana porcului. Au fost cei mai adevarati. Autentici! Dar bineinteles ca, cu cioclii de colegi ai mei, unul mai snob decat celalalt, in loc sa incingem in cabinet o petrecere campeneasca, si-au impartit ploconul si si-a luat fiecare acasa. A fost, si asta, un test pe care colegii mei l-au picat.
Nemaipunand la socoteala ca pe liste erau trecuti presedinti de comisii din astea, care nu miscau un deget, adica nici macar nu erau in oras cand se desfasura activitatea pe care o intreprindea comisia pe care cu onor o conduceau, care luau de vreo 5 ori mai mult decat mine, de pilda, pentru ca plata se facea in functie de salariul de incadrare, sau salariul de baza, nu mai stiu (gen seful meu de catedra, care era bine, merci, in vacanta si ii intrau in cont bani de genul 30 milioane, fara sa faca nimic sau era primul pe lista de autori ai unei culegeri de probleme de Informatica de liceu, dar nu scrisese un rand in culegere, sau scrisese „Prefata”, parca, dar avea pile la editura si doar fara editura nu puteam publica culegerea, nu?).
Nedreptatea asta se intampla la absolut orice examen unde eram examinator, de pilda, corectam la Bac, la doua maini, o colega cu vechime si eu. Colega cu vechime, care avea salariul mai mare, era cu mult mai bine platita, decat mine, desi prestam aceeasi munca. Daca diferenta intre notele noastre era mai mare decat un punct, lucrarea se recorecta.
La un moment dat mi s-a oferit ocazia sa urmez un curs on-line de Oracle. La curs participau profesori de Informatica cu rezultate deosebite la concursurile de specialitate, de la liceele de Informatica din tara, inspectori de specialitate si chiar oameni din Ministerul invatamantului, specializati in Informatica. Colega mea de catedra, care era inspector de specialiate trebuia sa participe, dar, pentru ca nu stapanea bine Engleza, iar cursul era in Engleza, era impartit in sectiuni si dupa fiecare sectiune trebuia sa dai un examen on-line, ca sa poti urma mai departe acest curs, eu am fost fericita castigatoare a lozului norocos.
Am dat un test de Engleza la British Council si am devenit cursant.
Ne coordona o profesoara de Info de la liceul „Tudor Vianu”, din Bucuresti, care obtinuse statutul de coordonator, cu un an in urma si ai carei elevi castigasera premiul 1 la concursul international de proiecte de modelare de date, adica structurare de baze de date Oracle.
Colegele de curs erau profesoare la liceele de Informatica din Craiova, Sibiu, Iasi, Constanta, Bucuresti si o doamna din minister.
In fiecare saptamana, aveam conferinta telefonica, discutam pe marginea cursului, rezolvam probleme si coordonatoarea se asigura ca fiecare dintre cursante parcurgeam materia din saptamana respectiva si ne daduseram examenul on-line aferent sectiunii parcurse. Deci toate trebuia sa fim in acelasi punct cu parcurgerea cursului, asta pentru ca in vara, urmau 2 saptamani de curs intensiv, terminate cu un examen zdravan, cursul intensiv facandu-l in State, la U.C.L.A..
Asa am avut parte de experienta vietii mele, ajungand in California si vazand cu ochii mei „pamantul fagaduintei”. A fost o experienta extraordinara, pe care o traiesti o data-n viata.
La deschiderea oficiala a cursului, eram vreo 6 sute de profesori de Informatica din toata lumea, iar elevii castigatori ai premiului 1 de la „Vianu” au tinut discursuri (erau 3 elevi). Au fost aplaudati la scena deshisa, i-au lasat muti pe toti profesorii din sala, a fost unul din acele momente sublime in care te simti mandru ca esti roman. Au dat dovada de inteligenta, bun-simt, umor, spontaneitate. Daca nu ma-nsel, unul sau doi dintre ei se reintorceau in State, sa urmeze cursurile unor facultati de acolo. Au fost profesori americani care au spus ca ei n-au avut nici macar un elev de asemenea valoare, in toata viata lor de profesor – erau profesori de colegiu. Si ca ei, profesorii, nu vorbesc engleza atat de corect ca si elevii romani. Baietii au tinut discursuri libere, nu citeau un text de pe foaie si au dialogat cu cei din sala dupa ce au terminat ce au avut de zis. Mi-au dat lacrimile (vezi, pentru asa ceva nu ma deranjeaza ca-mi dau lacrimile), efectiv simteam ca-mi iese inima din piept de bucurie si mandrie, nu puteam sa leg doua vorbe, m-am dus la ei sa-i felicit dupa discurs, dar nu stiu daca am reusit sa spun ceva, eram efectiv gatuita de emotie. Chiar si numai pentru momentele acelea merita sa fac tot efortul cu cursul, care s-a desfasurat de-a lungul unui an scolar. M-am simtit onorata ca am fost impreuna cu ei, in contextul acela festiv, deosebit. Lumea era imbracata la patru ace, intr-o sala imensa, pe scena erau CEO-ul de la Oracle si un tip care era directorul Oracle Academy (in cadrul acestui program eram si noi pe-acolo).
Am fost impartiti in grupe mixte, noi am fost intr-o grupa cu americani. Faceam 8 ore de curs pe zi. Proful nostru era un armean stabilit in State, unul dintre cei mai destepti si simpatici oameni pe care i-am cunoscut. Cursul era destul de greu, dar el a reusit sa ne faca sa ne placa de-a dreptul. Dupa prima saptamana, am fost impartiti in echipe de 5, 6 si a trebuit sa facem un proiect pe care l-am prezentat in fata clasei, ca sa zic asa (eram vreo 30). Am petrecut ore la biblioteca, am lucrat in campus, pe unde apucam. A fost fain. Ne-am inteles foarte bine cu totii, profesorii americani erau oameni pe cinste. Organizarea intregului curs a fost la inaltime.
Mi-a placut mult ca toti greii astia din Oracle nu-si dadeau aere, se comportau ca oameni normali, directorul de la Oracle Academy se bucura daca il insoteai cand facea jogging in fiecare dimineata, prin campus. Puteai sa-l abordezi oricand, fara probleme.
Proful nostru, la fel, le-a plimbat pe fete prin centrul LA-ului si apoi le-a dus la plaja, cu masina lui personala.
Oamenii erau descuiati la minte.
CEO-ul de la Oracle era o tipa. A dat-o-n bara, si ea, ca si Bill Gates cand a lansat nu-stiu-ce versiune de Windows, cand a aparut „Fatal error” sau „Error not found ”, ceva de genul asta, pe monitor, ne-am prins ca tipa nici nu le prea avea cu calculatoarele, ca nu prea se descurca cu prezentarea Power Point pe care ne-o proiecta pe un ecran mare, dar a trecut cu eleganta peste moment si a dovedit ca e un om inteligent. Astfel, un moment care putea fi jenant, s-a transformat intr-un moment dragut, a facut ea o gluma si a salvat situatia.
Dupa cele 2 saptamani am dat examen, tot on-line, fiecare cu setul lui de subiecte, extrase aleator din noianul general de subiecte. Si cu limita de timp. Trebuia sa te concentrezi zdravan ca sa termini in timpul alocat, pentru ca erau cateva zeci de subiecte (100, parca) si examenul tinea 2, 3 ore, nu mai stiu.
Nici la ei, la examen n-a fost totul ca pe roate, in sensul ca isi modificasera cursul pe care ni l-au predat noua, dar, intre subiectele de examen erau, destul de multe, din vechiul curs, pe care noi nu le atinseseram fiindca nu faceau obiectul noului curs, asa ca la acelea „am dat cu banul” la examen. Si tinea de norocul fiecaruia, cate „subiecte soparla”, din astea, nimereai. Deci, se intampla si la case mai mari.
Oricum, ne-am reprezentat cu cinste tara, toata echipa din Romania a luat examenul, cu note mari.
Dupa cursul acesta, la scolile noastre, trebuia sa tinem un curs optional, de Oracle, in anul scolar urmator. Ceea ce am si facut. Aveam un optional de 4 ore pe saptamana, vinerea si la curs participau elevi din toate clasele a 11-a si a 12-a, din scoala noastra, care doreau. Cursul se desfasura in maniera in care l-am urmat si eu, adica pe calculator, cu examene on-line pe parcurs si cu un examen final, la sfarsitul anului.
Acest curs de Oracle a fost marul discordiei intre colegii mei de catedra si mine.
Fusesem boicotata de un coleg tot timpul anului cand ma pregateam pentru curs (in anul de dinaintea cursului intensiv din State). Nu aveam acces la internet acasa, asa ca mi-am facut toata pregatirea la scoala. Inainte de a pleca in State, am vrut sa inscriptionez un CD cu cursul sau sa-mi listez ce era mai important din curs, la imprimanta. Incepuse deja vacanta de vara, asa ca nu mai erau ore. A crapat si imprimanta, si CD-writer-ul. Asa ca m-am dus in State sportiva, doar cu notitele mele si cu niste foi pe care apucasem sa le scot la imprimanta. Toate celelalte aveau CD-uri, stick-uri, una avea laptop, toate aveau suport de curs, eu nu. Nu-i problema ca m-am dus la biblioteca in campus, acolo aveau calculatoare, si am invatat din cursul on-line cat mi-a trebuit, apoi in camera, din notitele mele.
In anul urmator, cand am tinut cursul optional de Oracle, colegul sabotor mi-a trimis la curs elevi de-ai lui, din a 12-a, sa-mi boicoteze cursul. La a 12-a se faceau baze de date, el le tot zicea la clasa smecherii legate de baze de date, iar ei faceau pe desteptii cu mine la Oracle, incercand sa ma puna in incurcatura. Au renuntat destul de repede la Oracle, oricum era prea obositor pentru ei sa stea 4 ore peste orarul normal de scoala, vineri seara. Alti elevi de-ai lui, in schimb, au venit sa tatoneze terenul si le-a placut cursul. Spun ca le-a placut pentru ca, la final de curs am organizat un concurs de proiecte, erau impartiti in echipe, ei erau 3 in echipa, 2 baieti si o fata si au castigat concursul pe echipe, eu trimitand proiectul lor in State, la concursul international. Fiecare scoala care avea un curs de Oracle tinut de un profesor din trupa care am fost in State, trebuia sa trimita un proiect care sa participe la concursul international. 
Si castigarea concursului de catre ei a fost cu peripetii in sensul ca in vinerea in care am facut concursul ei n-au venit la curs. Nu m-au anuntat, dar stiam ca lucreaza la proiect. I-am jurizat pe ceilalti si niciun proiect nu era de trimis in State. Ma enervasera ca nu s-au prezentat la concurs pentru ca era important pentru toti cursantii sa vada si proiectele celorlalte echipe, sa-si puna intrebari unii altora pe baza proiectelor si sa auda comentariile mele legate de fiecare proiect in parte. Adica sa analizam impreuna, ce era bine facut si ce gresisera. Si m-a deranjat ca au ratat partea asta din curs, care era foarte importanta, era ca o analiza a tuturor cunostintelor pe care le-au dobandit ei in timpul cursului si aveau posibilitatea sa-si compare proiectele intre ele. Plus ca atmosfera era relaxata, eram doar noi de noi, ne cunosteam de 1 an, asa ca era fain sa participe. Eram cam dezamagita ca n-aveam niciun proiect de valoare pe care sa-l trimit la concurs si aveam senzatia ca efortul meu fusese in zadar, mi-am adunat lucrurile si am vrut sa plec acasa. Apoi m-am gandit ca daca ajung acasa si ma suna sa-mi zica faptul ca li s-a intamplat nu-stiu-ce catastrofa de n-au putut sa participe la concursul final si nici nu m-au anuntat, ca erau izolati, pe-o insula pustie si n-aveau mijloace de comunicare, eu de acasa nu ma mai intorc la scoala. Si zic sa mai astept pana s-ar fi terminat cursul obisnuit (concursul il terminasem mai repede de 4 ore). Si pe la 8 seara (cursul era de la 4 la 8 seara), apar gafaind, ravasiti, nu stiau cum sa-si mai ceara scuze ca n-au ajuns la timp, nu mai stiu prin ce fatalitate n-au putut nici sa ma sune, nici sa-mi trimita mail – isi bagase coada, Murphy. Si m-a umflat rasul cand i-am vazut asa disperati, pentru ca stiam ca chiar se intampla lucruri de genul asta in momentele cele mai nepotrivite. Ne ralaxam cu totii si incep sa analizez proiectul. Surpriza! Oamenii aveau un proiect foarte bun! Doamne, ma gandeam, ce bine ca nu plecasem acasa! Le-am povestit si lor. Erau fericiti ca n-au ratat finnish-ul. Le-am spus ce nu-i bine, unde trebuie sa corecteze si in zilele urmatoare am trimis proiectul lor la concurs (era deadline pentru trimiterea proiectului). A obtinut mentiunea de onoare, adica au fost pe locul 5 din nu-stiu-cate proiecte participante. Mi se pare ca primele 3 locuri le luasera tot romanii (de la „Tudor Vianu” si „Mihai Viteazul” din Bucuresti, unul dintre aceste licee participase cu 2 echipe, ca erau licee de elita). Si noi, „Grigore Moisil” din Timisoara. Si am convingerea ca daca ar fi lucrat mai temeinic si mai serios, ar fi urcat pe podium. Stiu ca atunci cand le-am spus la curs, despre concursul international, erau sceptici, ziceau ca n-au nicio sansa, nici daca se bat numai cu bucurestenii, care se stie ca la liceele acestea de elita, au clase formate numai din olimpici, care au un program special de pregatire. Iar eu le-am zis ca ei trebuie sa-si joace cartea si sa-si foloseasca la maximul sansa pe care o au. Daca m-ar fi ascultat, ar fi fost intre primele 3 echipe si ar fi obtinut si un premiu in bani (destul de mare), dar nu asta trebuia sa-i calauzeasca, ci faptul ca ar fi fost primii banuti castigati de ei, prin munca si inteligenta lor si ar fi fost foarte mobilizator pentru ei in continuare. Chiar ei au recunoscut ca daca m-ar fi ascultat, ar fi avut sanse reale la un premiu. Mi-a parut rau, ca si-au dat seama ca au ratat o sansa extraordinara, dar poate ca le-a fost invatatura de minte.
Au devenit vedetele liceului. Am pus si in cancelarie un anunt, in care scriam despre performanta lor, ca sa inteleaga domnii profesori de la ale caror ore chiulisera ca sa lucreze la proiect pe ultima suta de metri, ca n-au facut-o cu rea-intentie. Saracii, nu se asteptau la succesul acesta, profesorii ii felicitau si ii tot intrebau despre proiect, dar le rasuceau cutitul in rana, pentru ca ei stiau ca nu au dat tot ce puteau. M-au dojenit ca am pus anuntul in cancelarie. Atunci mi-am dat seama ca le parea rau ca n-au fost mai seriosi.
Din cate stiu eu, Moisil-ul nu a mai avut un premiu de anvergura aceasta, nici inainte si nici dupa premiul obtinut de cei trei.
M-a deranjat ca directorul nu a gasit de cuviinta sa-i felicite macar, daca nu in careu, sa-i dea exemplu celorlalti elevi, cel putin in biroul personal (le-ar fi ajuns si o strangere de mana) sau in cancelarie sau, sa le acorde cate un premiu, de orice fel, pentru recunoasterea meritelor lor. Prin comparatie, directorul de la Coanda l-a premiat pe elevul din a 11-a, cel cu premiul la Sesiunea de comunicari.
Apoi a venit si televiziunea la noi (TVR-ul), ne-au facut un clip de prezentare, pentru ca am fost invitati sa participam la Bucuresti, la Hotel Lido, la „Seara oamenilor de afaceri”, unde am fost premiati cu diplome pentru rezultatul elevilor. Directorul liceului nostru nu a catadicsit sa ne plateasca nici drumul cu trenul, nici o zi de cazare la hotelul de langa gara. Insa, a venit cu noi si colega inspector de specialitate, care a obtinut bani de la inspectorat, pentru evenimentul acesta. Gala aceea a fost una deosebita, am avut ocazia sa fim admirati de ministri, ambasadori, oameni de afaceri, personalitati, oameni pe care de obicei ii vedem la televizor. Asa ca, pana la urma, elevii (si eu pe langa ei), am avut parte de o experienta foarte frumoasa.
Rezultatul lor, insa, n-a aparut pe site-ul liceului, pe vreo brosura de prezentare a liceului, deci era ca si cand n-ar fi existat. Elevii nu erau unii eminenti, olimpici, recunoscuti cu merite deosebite si nu faceau parte dintre notabilitatile liceului, iar profesoara (adica eu) era una contestata de colegii de catedra, barfita, criticata, asa ca nu eram de bagat in seama. Rezultatul elevilor insa, a fost unul de exceptie. Eu personal am primit felicitari de la colegele de la cursul de Oracle, de la coordonatoarea noastra de curs, de la oficialitati romane din cadrul Oracle Academy din Romania.
M-a durut cruzimea colegilor mei, profesori, fata de elevi, care erau niste copii pana la urma. Chiar profesorul lor de la clasa (sabotorul) era invidios pe ei si pe rezultatul pe mi-l atribuiau si mie, in calitate de coordonator. Ulterior am aflat ca celalalt profesor de Informatica de la clasa (o profesoara), isi trecuse acest premiu in evaluarea pentru obtinerea gradatiei de merit, care era un spor de 25% la salariul lunar al profesoarei, pe o perioada de 4 ani de zile. Premiul cantarea greu, adica aducea puncte multe profesoarei, fiind un premiu international, dar pe care nu-l obtinuse ea, in activitatea de la clasa, ci il obtinusera elevii la cursul meu optional. E aceeasi profesoara care a obtinut 10 la gradul 2, prin copiat la examen.
Laboratorul in care tineam cursul e situat la etajul 1, iar sala unde se afla server-ul era la parter, se intra intr-un laborator mai intai, apoi din laborator, intr-o sala mica, unde era server-ul. S-a intamplat de nenumarate ori sa pice reteaua in timpul cursului, pe care il tineam parcurgand cursul pe Internet, fiecare elev avand calculatorul lui. Ne opream, discutam pe marginea celor citite, faceam exemple la tabla, apoi continuam. Cand pica reteaua alergam pe scari, la parter sa vad ce-i cu server-ul. Colegul sabotor era acolo si „lucra la retea”. Trebuia sa-mi listez ce era mai important din cursul pe care-l tineam, pentru ca in cazul problemelor cu accesul la Internet, sa pot sa-mi tin cursul. Asta nu-mi reusea mereu pentru ca era multa materie de parcurs si nu puteam sa-mi asigur backup pentru toata materia.
Cel mai enervant era cand elevii dadeau examenele on-line pe parcursul cursului, si pica reteaua. Era clar sabotaj pentru ca peste saptamana nu erau probleme cu reteaua, iar vineri, de la 4 la 8, cand eram numai noi in scoalasi, teoretic, nu era trafic in retea, pica fest. I-am mai chemat si sambata la scoala din cauza asta. Dar omul era perseverent, venea si sambata.
Bineinteles ca m-am plans colegilor, sefului de catedra, directorului, dar pe ei ii durea la 3 metri de cot. Nu le pasa nici de elevi, n-aveau nicio problema. Mai tarziu am aflat ca seful de catedra si alte colege de catedra nici nu-si anuntasera elevii de la clasa, despre cursul de Oracle. De la elevi am aflat. Dupa ce echipa de trei a obtinut premiul, si alti elevi ar fi vrut sa participe, unii dintre ei erau chiar olimpici la Informatica si erau revoltati ca profesorul de la clasa nu i-a anuntat de curs. Profesorul de la clasa era seful de catedra. Eu as fi putut sa afisez la intrarea in scoala, un anunt privind cursul de Oracle, dar s-a decis in cadrul catedrei ca fiecare isi va anunta elevii, la clasa. Daca s-ar fi prezentat mai multi decat numarul de calculatoare din laboratorul unde tineam cursul (in jur de 20), trebuia sa le dau un test, ca sa-i selectez. Oricum aveau prioritate cei de-a 11-a si a 12-a, pentru ca acumulasera mai multe cunostinte de informatica. Imi dadeam si eu seama la curs, ca cei de-a 12-a erau cei mai „pe faza”. Deci eu am fost corecta fata de colegii mei de catedra, ei n-au fost corecti fata de elevii lor.
Cu toate sicanele astea la care toata lumea era spectatoare, n-am reusit sa termin cursul cand s-a terminat scoala. Asa ca am atins performanta de a-i aduce pe elevi la scoala, in timpul vacantei de vara (la inceput), nu mai stiu daca o saptamana sa doua. Imi parea rau de ei, dar trebuiau sa-si dea examenul final. Unii nu l-au mai dat.
Am programat examenul final, intr-o sambata (in timpul vacantei, deci).
Si ni se intampla exact acelasi lucru: pica reteaua in timpul examenului.
Am coborat in fuga scarile si am intrat in sala cu server-ul. Acolo erau 2 colegi: sabotorul si colega copiatoare, de 10. Cred ca ea statuse in bratele lui pana sa navalesc eu pe usa.
Se stia ca sunt incurcati, toata lumea stia, nu se fereau de nimeni, mergeau in excursii impreuna, imparteau aceeasi camera, amandoi fiind casatoriti (cu altcineva, desigur) si avand fiecare, cate un copil.
Nu stiu ce le-am zis, l-am acuzat pe coleg ca imi saboteaza cursul, ca nu pot copiii sa-si dea examenul, i-am zis ce trebuia sa-i zic.
In final, au reusit elevii sa finalizeze examenul si a inceput vacanta si pentru ei.
In anii urmatori, o eleva participanta la curs, pe care o aveam si la clasa, o eleva eminenta, cu ambii parinti programatori si care nu isi daduse examenul final pentru ca avea alte planuri in vacanta, mi-a multumit in mod deosebit pentru cursul de Oracle. A spus ca a ajutat-o foarte mult in cariera de programator. Cand era studenta la AC, facea practica si la noi, si la Alcatel si se hotara unde sa ramana. Fiind foarte desteapta si buna la programare, primise (studenta fiind), sa faca un tool pentru echipa in care facea practica, tool in care s-a folosit de ceea ce a invatat la cursul de Oracle. Intalnirile astea sunt pentru un profesor, mana cereasca, adica sunt recunoastere valorii lui profesionale si faptul ca a fost capabil sa influenteze in bine, destinele unor oameni: elevii sai.
I-am spus si directorului despre sabotajul de la cursul de Oracle si i-am povestit faza cu examenul final. Dar cui sa-i spun? Si cine sa ia atitudine impotriva amantilor sabotori? Cand el insusi s-a incurcat cu secretara de la un alt liceu, a divortat si a luat-o de nevasta, dupa care a facut-o secretara sefa la Moisil. Aceasta doamna si-a permis sa-mi dea lectii despre ce note trebuie sa le dau eu la Informatica, elevilor mei carora le eram diriginta la clasa a 9-a. Daca nu ma-nsel, il incheiasem cu media 6 la Informatica, pe un elev care imi era drag, era unul dintre preferatii mei, dar habar n-avea de Informatica. In schimb, era fiul unei renumite cantarete de muzica populara din Banat. O cunoscusem de pe vremea cand era iubita unui fost student de-al tatalui meu, cu care ne-am intalnit intr-un sfarsit de saptamana, la Sag, la Timis, la un gratar la iarba verde. Eram copil pe vremea aia. Directorul si sotia erau iubitori de muzica populara, asa incat m-au chemat in biroul directorului, sa ma prelucreze. La „lucratura” a participat si seful meu de catedra pentru ca el mi-a dat vestea. Care era faza: erau nemultumiti de media la Informatica, atat de nemultumiti incat mi-au luat clasa de la dirigentie, lasandu-ma profesor doi la clasa respectiva. Adica mi-au luat orele de teorie de la clasa si i le-au dat colegei mele de catedra care le devenise diriginta si care a inteles mesajul lor corect, spre deosebire de mine, care l-am ignorat. Uite-asa te sapa si sefii, si colegii. Deci, practic, o cantareata de muzica populara a schimbat diriginta de la clasa in care era fiul ei, la Liceul de Informatica „Grigore Moisil” din Timisoara. Bineinnteles ca odata ce s-a schimbat diriginta, elevii au inceput sa-si barfeasca fosta diriginta, la noua diriginta, care a practicat tot timpul, si fata de toti colegii, chiar si fata de cei de alte specialitati, aceasta metoda. Deci, stia tot ce barfesc elevii despre colegii ei, profesori. Le dadea si meditatii, unde afla si ce barfesc parintii elevilor, de la parintii celor pe care-i medita. Si eu i-am furnizat elevi la ore acestei colege, pentru ca nu stiam despre toate astea.
Greseala mea a fost ca am acceptat sa raman profesor de laborator la aceasta clasa si s-o secondez pe colega mea. E destul de greu sa asisti la transformarea modului in care i-ai format tu pe elevi, transformare generata de alt profesor, care are alte principii (daca are), alte reguli, total opuse alor tale. Aici am gresit eu. Trebuia sa accept imediat dirigentia la alta clasa, care a fost chiar clasa mea de suflet, adica au fost elevii mei preferati. Ei nu stiu asta pentru ca am incercat tot timpul sa fiu obiectiva si nu-mi aratam preferintele. Adica le-am dat 10 (zece), daca meritau si celor impertinenti, ca pe astia nu-i inghiteam eu, dupa cum am dat 1 (unu) in teza unui elev pe care-l indrageam, pentru ca ii lasase pe alti 3 sau 4 colegi, sa copieze de la el; dadeau teza pe calculator, nu erau in laborator cu mine, ii trimisesem in celalalt laborator pentru ca erauu cam de acelasi nivel, nu varfuri, dar elevi de 8, sa zicem si erau supravegheati de colega nesimtita, de la Coanda; acum i-as da 1 (unu) acelei colege, dar atunci eram mai intransigenta; mi-am dat seama care de la care au copiat si le-am cerut sa recunoasca; ei o tineau pe-a lor, ca n-au copiat, stiind ca eu n-am fost cu ei in laborator si nestiind ca un profesor bun recunoaste copiatul fara efort deosebit; atunci am plusat si le-am zis ca, daca recunosc de la cine au copiat, il salveaza pe cel de la care au copiat, ei vor ramane cu nota 1, dar cel bun va lua 7, parca asta era nota lui; si n-au cedat; cel bun a ramas cu nota 1 si il admir din tot sufletul, ca nu si-a tradat colegii, dar copiatorii au dat dovada de lipsa de caracter, egoism si nesimtire, pentru ca l-au tras in jos pe cel nevinovat; bineinteles ca a iesit circ si atunci, a vuit toata scoala, diriginta lor, care era sotie de prof. universitar la Poli, nu-mi raspundea la salut, copiii minteau de-nghetau apele si dupa ceva timp, intr-o ora de dirigentie, s-a spart buboiul si au recunoscut: copiasera pentru ca tentatia era prea mare; diriginta, mi-a placut foarte mult, a venit la mine si si-a cerut scuze pentru ca s-a purtat urat; clasa a fost preluata la Informatica de colega nesimtita si profitoare dupa ce am plecat eu de la Coanda la Moisil; apoi am mers la Coanda pentru ca trebuia sa rezolv ceva legat de Sesiunea de comunicari „Noi Info”, m-am intalnit cu diriginta si mi-a zis ca elevii din clasa respectiva ma regreta foarte mult pentru ca nu mai fac Informatica cu mine; si mie imi fusesera dragi, dar asta nu m-a impiedicat sa le dau o lectie dura, atunci cand au meritat-o (n-am revenit asupra deciziei si cei 4 au ramas cu nota 1 in teza la Informatica); acum, l-as salva pe elevul de la care au copiat si am un regret in suflet legat de asta, dar sper ca, cu ajutorul caracterului sau puternic sa fi depasit greutatile pe care i le-a scos viata in cale; si sper sa fi invatat ca nu e bine sa ii favorizeze pe impostori, bine ei erau niste mici impostori, dar puteau deveni unii mari, daca erau incurajati in sensul asta; si as pedepsi-o exemplar pe nesimtita profitoare, ca intr-adevar, ei erau niste copii si tentatia a fost prea mare, dar ea era adult si nu si-a facut datoria de profesor.
Dar s-a intors roata si pentru colega care mi-a luat dirigentia, a lucrat-o si pe ea, seful de catedra. Dupa ce formase ea o clasa, le predase Informatica din a 9-a pana in a 11-a, in clasa a 12-a i-a luat clasa, seful. Se proceda asa: fiecare profesor de Info era profesor principal la cate o clasa si le preda in toti cei 4 ani de liceu. Era secondat de alti colegi de Info, insa profesorul principal isi lasa amprenta asupra acelei clase, ii forma cum isi dorea el, se cunosteau reciproc, elevii stiau ce pretentii are profesorul lor si asa era cel mai bine si pentru elevi, si pentru profesor, pentru ca aveau multe ore pe saptamana, impreuna (vreo 7, 3 teorie si 4 laborator). In conditiile astea e o mare marsavie sa-ti formezi o clasa de elevi, sa-i inveti programare timp de 3 ani, 7 ore pe saptamana si apoi sa ti-i ia seful, bine pregatiti, el doar sa faca pe nebunul, iar tu sa ramai cu munca. De ce a facut miscarea asta? In primul rand pentru ca elevii erau bine pregatiti la Info, de catre profesoara lor si n-ar fi avut el multa bataie de cap, se putea relaxa la ore, in al doilea rand pentru ca avea spor la salariu pentru activitatea de pregatire a clasei a 12-a pentru examenele de Atestat si Bac la Info, in al treilea rand pentru ca „pica malaiul” din meditatii si cotizatii pentru interventii la examene, pentru tras sfori ca sa ia elevii note de trecere sau, note mari, dupa pretentii, sau sa acorde el insusi aceste note elevilor pe care ii examina. Pai la a 12-a se facea banul gros.
Legat de examenul de Atestat, seful a dat dovada de o marlanie care il caracteriza de fapt, cand l-a picat la examen pe copilul colegei noastre profesoare de Romana. Cum a facut asta? L-a intrebat pe elev, dupa ce acesta i-a prezentat lucrarea de Atestat, daca si-a facut el singur lucrarea sau i-a facut-o altcineva, seful stiind care era realitatea. Elevul, cinstit, a raspuns ca i-a facut altcineva lucrarea. Dar in situatia asta erau foarte multi elevi, nu numai el, se stia lucrul acesta. Si pentru ca elevul a fost cinstit, l-a picat. Daca ar fi mintit, oare l-ar fi trecut? Care era problema? Seful avea pretentia ca mama elevului, care e profesoara de Romana la Moisil, sa intervina la domnul sef de catedra pentru ca sa ia copilul dansei examenul de Atestat. In particular fie spus, sotul doamnei in cauza este universitar, poate ca seful avea vreo pila de pus la sotul doamnei profesoare, nu stiu, doar presupun. Gestul sefului a fost de o josnicie fara seaman mai ales ca trecuse la Atestat elevi cu mult mai slab pregatiti decat fiul doamnei profesoare de Limba Romana. Daca era pe cinstite, nici fiul sefului de catedra nu trebuia sa promoveze examenul de Atestat pentru ca lucrarea lui de atestat era site-ul oficial al liceului nostru (pam, pam!), adica lucrare cu greutate, ma intelegi, nu? Pe care am avut ocazia s-o vad si eu, pentru ca se incarca doar un sfert, cel mult, din pagina de site. Adica vroiai sa intri pe pagina oficiala a Liceului „Grigore Moisil” din Timisoara. Si ce obtineai? O pagina goala, cu un antet acolo, si nu pricepeai ce se intampla, de ce nu se incarca? Iar seful nu ne lasa sa facem o pagina ca lumea, pentru ca aceea era capodopera fiului lui. Si capodopera a putut fi admirata ani de zile. Abia dupa ce am plecat eu de la liceu (am fost 6 ani profesoara acolo) le-a permis colegilor sa-i coordoneze pe elevi sa faca o pagina oficiala care sa nu ne faca de ras. Deci acest profesor a picat la examen, copilul altui profesor.
Iar la capitolul cu sefia de catedra, lucrurile stateau asa: nu facea nimic. Era doar cu titlul. Toate sarcinile care i-ar fi revenit erau preluate de noi. El se plimba doar prin comisii in care din nou nu facea nimic, dar lua bani frumosi nefacand nimic.
M-a deranjat si „prietena” mea, care era organizatoarea Sesiunii de comunicari a elevilor si care il tot punea pe el, presedinte de comisie, cica trebuia sa-l puna, ca era sef de catedra. Pai de ce trebuia sa-l puna, ca nu facea nimic! Daca n-avea chef, nu facea nici macar act de prezenta in timpul concursurilor. Ca mai apoi sa-l invite intr-una din comisiile de jurizare, cred ca la Pagini WEB, pe fiul sefului. Pai de ce? Ca doar am vazut ce pagina WEB a stiut el sa faca. In comisiile acelea erau cooptati studenti care obtinusera premii importante cand fusesera elevi de liceu, adica isi dovedisera maiestria in programare. Dar mai strecura ea si cativa neaveniti, ca acestia sa aiba ce sa-si treaca in CV-uri. Pupincurism pe fata! Si apoi pretindem ca stim sa luam atitudine!
„Seful de catedra” era si foarte civilizat: fuma cu nesimtire in cabinet, unde eram si nefumatori, ii placea sa fie servit, se simtea ca un cocos intre gaini si chiar isi stergea pantofii cu prosopul de maini. Stiu asta pentru ca eu eram singura care lua la spalat prosopul, era foarte murdar si o colega mi-a spus ca „seful” si-a sters pantofii cu el. Bravo! Ca la usa cortului.
Nici colegele mele de catedra nu erau prea gospodine. Foarte putine dintre ele puneau mana sa curete locul unde ne faceam cafeaua, care trebuia curatat zilnic, mai ales dupa unul ca „seful”, dar si doamnele lasau urme de cafea, cesti murdare, zahar rasturnat pe-acolo. Si se obisnuisera sa fac eu curat, ca nu puteam sa fac cafeaua daca era murdar acolo. Insa eram in jur de 10 femei si era absurd ca numai una sa faca curat cel mai des si inca doua sau trei din cand in cand. M-am enervat si am zis ca nu mai fac curat deloc, sa vad cine se sesizeaza ca trebuie facuta si munca asta. S-a adunat o mizerie de cateva zile, era dezastru acolo. Nimeni nu misca nimic. Si una dintre „profele selecte”, cu aere de doamna, aduce in cabinetul nostru, un elev, sa-i arate ceva la calculator. Baiat era. Si-l vad cum se uita la dezastrul de la locul de cafea si se crispeaza. Deci copilul s-a socat de ce a vazut acolo. Doamnele profesoare, care se presupune ca erau gospodine la ele acasa, nu se socau. Mi s-a facut o rusine, de mi-a venit sa intru in pamant si sa se inchida pamantul deasupra mea. M-am dus urgent si am facut iar curatenie. Si nu stiu ce impresie si-o fi facut copilul acela despre profesoarele lui de Informatica.
Directorul de la Moisil, caruia ii cerusem eu ajutorul, si-a adus si fiica vitrega (fiica noii sotii), profesoara la Moisil. Deci erau in familie la Moisil. Fiica vitrega fusese diriginta clasei rele de la Calderon. Ce se mai inchid buclele!
I-am mai cerut ajutorul directorului cand intr-o sedinta cu parintii, o mamica care era asistenta medicala la Spitalul de cardiologie de la Padurea Verde mi-a dat peste cap toata sedinta, a monopolizat discutiile si timpul nostru si a acuzat-o pe o doamna profesoara de Chimie de la Moisil, ca pretinde bijuterii din aur ca sa nu-i lase corigenti pe elevi. Si a mai spus nu-stiu-cate despre aceasta doamna profesoara, care preda la clasa mea, adica o cunostea bine, insa faza cu bijuteriile mi s-a parut cea mai grava. Si am considerat ca e de datoria mea sa-i aduc la cunostinta directorului, acuzatiile mamei. Cum a rezolvat problema directorul, acelasi care mai tarziu, a venit sa ma dea afara din scoala pentru ca venisem sa-mi sustin elevii la Atestat? M-a luat si am mers impreuna la laboratorul de Chimie, a scos-o pe doamna profesoara de Chimie de la ora si, pe coridor, mi-a cerut sa-i spun doamnei, ce-i spusesem lui. M-a pus intr-o situatie imposibila. Nu stiam cum sa fiu mai diplomata, sa-i aduc la cunostinta profesoarei, acuzatiile grave pe care le facuse mama elevei de la clasa mea. Ma rog, i-am spus intr-un fel si bineinteles ca a inceput circul. Asa a rezolvat lucrurile acest director. M-a pus pe mine intr-o situatie jenanta fata de doamna profesoara acuzata, dupa ce mai fusesem pusa intr-o situatie jenanta de catre mama acuzatoare, in fata parintilor. Eu n-aveam de unde sa stiu daca acuzatiile era adevarate, sau nu, ma asteptam sa se declanseze o ancheta, in niciun caz sa-i aduca eu la cunostinta profesoarei, acuzatiile la adresa ei. Mai tarziu am aflat ca cele doua, adica mama acuzatoare si profesoara acuzata erau prietene, se certasera si mama a gasit de cuviinta s-o faca de ras pe profesoara in sedinta mea cu parintii. Elevii erau de clasa a 9-a, eu nu-i cunosteam pe parinti, a fost un lucru josnic pe care l-a facut mama elevei. A fost lipsa de respect si fata de mine, nu numai fata de colega mea, pe care o acuza in lipsa, ea neavand cum s-o combata pentru ca nu era prezenta la sedinta aceea. Acuzatiile asupra profesoarei s-au dovedit a fi adevarate, pentru ca, pe urma am auzit pe mai multi care au spus acelasi lucru despre dumneaei, i s-au facut chiar reclamatii la Inspectorat, insa doamna avea pile mari la Inspectorat si a scapat „basma curata” de fiecare data.
Culmea e ca cele doua asa-zise prietene s-au impacat dupa incidentul acesta, am ramas eu prinsa la mijloc si pusa in situatii jenante.
Acelasi director minimiza si aportul domnului profesor de Sport, la amenajarea terenului de sport din curtea liceului. Adica directorul ar fi trebuit sa faca ce facuse profesorul de sport. Profesorul de sport si-a creat el obligatii fata de prietenii care l-au ajutat sa amenajeze terenul de sport pentru ca omul vroia sa-si desfasoare orele in conditii civilizate. Nemaipunand la socoteala ca Generala 22, care are gard comun cu Moisilul, gard care desparte curtile celor doua institutii de invatamant, are sala de sport, in timp ce liceul Moisil, cel mai bun liceu din Timisoara, nu are sala de sport si nici nu s-a gasit o solutie de a programa ore de sport pentru liceeni in sala de la 22, pe perioada iernii, ca vara orele se desfasoara in curtea liceului.
Aceeasi problema era si pe vremea cand eu eram eleva la Moisil: iarna faceam sport pe hol, n-aveam voie sa scoatem un sunet, ca sa nu deranjam orele, saream capra, ne rostogoleam pe lada si faceam exercitii pe saltele, pe hol. Era de rasul lumii. Holurile nu erau luminate natural, deci mai era si bezna acolo. Mai bine ne scotea la alergat iarna pe zapada decat sa facem mascarada aia de ore de sport. Si nici nu erau aerisite holurile.
Deci de 30 de ani, acelasi director n-a fost in stare sa gaseasca o solutie cu sala de sport!
Mai mult, spatiul verde „de la strada”, adica acela cuprins intre cladirea liceului, fatada cu intrarea principala si gardul liceului, era neingrijit. Toate salile de clasa sunt dispuse pe partea aceea, inspre curte fiind laboratoarele, asa incat, elevii care se uitau pe geamurile claselor lor si trecatorii care mergeau prin fata liceului aveau parte de o imagine neplacuta. Asa ca i-am rugat pe elevii carora le eram diriginta sa vina fiecare pregatiti la o ora de Dirigentie, cu unelte de gradinarit, cu seminte de flori, cu bulbi, cu butasi, fiecare cu ce putea. Am cumparat si eu doi trandafiri cataratori pe care vroiam sa-i plantez chiar la intrarea principala, unde era o bolta de fier forjat, stramba si urata, pe care vroiam s-o maschez cu trandafiri – bolta era de pe vremea cand eram eu eleva. Asa ca, in ora de Dirigentie, ne-am dus in liniste si am amenajat spatiul acela verde, ca sa-i dam o lectie si directorului (pentru ca si geamurile de la biroul directorului si de la secretariat erau orientate tot intr-acolo), si sa ne si bucuram de un spatiu verde frumos. Inainte de a planta a trebuit sa curatam spatiul acela, care continea cam aceleasi obiecte ca orice spatiu verde neintretinut. Apoi ne-am pus pe plantat, incercand sa distribuim frumos florile, sa fie aranjate cu gust. Si directorul a trimis-o pe femeia de serviciu sa ne dea indicatii despre unde sa plantam ce aduseseram noi. Adica noi, elevii si diriginta cumparaseram din banii nostri toate florile, iar directorul ne dadea indicatii unde sa le plantam, dar ani de zile il duruse-n cot de spatiul acela. A fost de vis! Cat am fost noi in scoala a fost frumos spatiul verde, apoi a devenit neingrijit din nou.
Am trecut prin fata liceului, ca mi-e dor cateodata sa mai trec pe-acolo, sa-mi incarc bateriile si m-am uitat si la spatiul verde. Trandafirii cataratori mai sunt acolo, dar cine ii taie nu stie ca sunt cataratori si le aplica taierea care se face asupra trandafirilor necataratori, deci practic sunt batjocoriti, n-au reusit sa se dezvolte, iar bolta pe care trebuiau sa se catere au scos-o. E bine ca au scos-o, dar era frumos sa puna suporti pentru acei trandafiri.
Mai trec si prin fata Inspectoratului scolar si ma uit la acelasi spatiu verde si la curtea Inspectoratului. E suficient ca sa-ti faci o parere despre cei care lucreaza acolo, domni inspectori si doamne inspectoare, inspector general si inspectori general adjuncti, despre cat de gospodari si iubitori de frumos sunt dumnealor, despre exemplul personal al dumnealor in legatura cu munca, cu educatia, cu promovarea lucrurilor bune si frumoase. Am intrat in curtea Inspectoratului scolar, acolo unde se afiseaza rezultatele la concursurile cadrelor didactice. Tiganie, acesta este cuvantul care mi-a venit in minte. Delasare, batjocura, lene, impostura, nesimtire de a se afisa imbracati „la patru ace” si vorbind in clisee, folosind cuvinte pompoase gen „curricula” bla, bla. Sa le fie rusine! S-o lase naibii de curricula si sa se preocupe in primul rand ca elevii din judetul Timis, toti elevii, sa invete in conditii civilizate, in care sa le fie asigurata securitatea. As incepe cu toaletele elevilor, din fiecare scoala. Ar trebui sa fie „ca in reviste” de amenajari interioare. In toate scolile. Si in ultimul catun, ar trebui sa existe la scoala, toaleta civilizata ca la oras, chiar daca acasa la ei, copiii au latrina, la scoala sa aiba o toaleta exemplara, pe care s-o ia de model ca sa-si construiasca la ei acasa, cand vor fi mai mari, una asemanatoare, cu fosa septica fara vidanjare, care se curata natural, pentru ca exista astfel de fose, am eu una la cabana de la munte, construita dupa ideea unui soldat roman care a participat in teatrele de operatiuni din zonele desertice – el a inventat o astfel de fosa, care era folosita zilnic de aproximativ 100 de soldati si se curata natural. Toate toaletele trebuie sa aiba apa curenta pentru ca nu suntem o tara desertica, trebuie sa existe o sursa de apa care sa poata fi folosita pentru dotarea cu apa a acestor toalete, in cel mai rau caz, apa de ploaie, apa rezultata din topirea zapezilor, captata in bazine, sau sistem de recirculare a apei folosite la spalatul mainilor, catre toaleta. Nu sunt lucruri imposibil de realizat si nici extraterestre. Apoi mi-as bate capul sa gasesc surse de finantare pentru a asigura in permanenta consumabilele in toate aceste toalete: hartie igienica, sapun, prosoape de hartie sau uscator cu aer cald, detergent si dezinfectant pentru curatarea toaletelor, deodorant pentru vasul de toaleta si deodorant ambiental, perii de spalat WC-ul si mop-uri de spalat pe jos, detergent si dezinfectant pentru spalat pe jos, peretii, usile, tot si ce mai trebuie pentru ca aceste spatii sa fie tot timpul foarte curate, pentru ca de aici porneste educatia sanitara a elevilor si daca au un model la scoala, multi dintre ei vor vrea sa-l aplice si acasa. In felul acesta nu vom mai avea cazuri de copii care mor inecati in latrina in care au cazut la scoala. Si nu vom mai avea cazuri de studenti si, mai apoi de corporatisti care nu stiu sa foloseasca toaletele in mod civilizat si sa riste sa se imbolnaveasca de hepatita, doamnele care sunt obligate sa curete dupa ei.
Si cu consumabilele este un lucru perfect realizabil de vreme ce in Timisoara sunt o multime de oameni de afaceri, o multime de firme, suntem unul dintre cele mai bogate judete din Romania, care mai bine ar fi scutiti de plata impozitului pe profit asigurand constant si permanent consumabilele pentru o scoala sau mai multe scoli (sa ia fiecare in primire una sau mai multe scoli), cei de la Inspectorat trebuind doar sa aiba grija ca absolut toate scolile sa beneficieze de acest lucru, decat sa plateasca datoriile pe 2 ani, ale unei familii de tigani cu peste 10 copii, ai carei membri n-au muncit niciodata in viata lor si nici n-o vor face, consuma cu nesimtire banii nostri si traiesc chiar mai bine decat cei care contribuim la bunastarea lor. Ca sa nu mai punem la socoteala ca, dupa ce ca sunt intretinuti de noi, cetatenii Timisoarei, ei fac legea in curte, in imobilele in care locuiesc, pe strazile si in cartierele in care locuiesc. Deci, dupa ce ca traiesc pe banii nostri, ii mai si suportam, cu mizeria, zgomotul, impertinenta, violenta lor. Nu dormim noaptea din cauza lor, ne imbolnavim din cauza lor, de stres, furie si neputinta, si mergem la serviciu in fiecare zi, chiauni si umiliti, in timp ce ei dorm sau lenevesc, ca sa ne castigam existenta si sa ne platim taxele, taxe care se intorc la ei, intr-o oarecare masura, adica din ele sunt intretinuti ei. Si ne mai si fura, ne mai si ameninta, ne mai si agreseaza fizic si psihic, ne mai si omoara din cand in cand. Iar sistemul asta mizerabil ii si incurajeaza sa traiasca in felul acesta si ne batjocoreste pe noi, cei care muncim cinstit. Adica lumea, la noi, e cu susu-n jos. E noaptea mintii (Mircea Badea)!
Daca se ajunge acolo pana la a-i lua Politia si a-i da in judecata pentru plata amenzilor legate de comportamentul lor antisocial si a ne avea cum sa-i determine sa le plateasca: bani nu au, case nu au pe numele lor, unii ocupa clandestin locuintele in care stau, masini nu au pe numele lor desi folosesc masini, n-au pe ce sa le puna popriri. Inchisorile-s pline, iar pentru gainariile lor nu-i baga la parnaie. Oricum, si daca i-ar baga, tot pe spatele nostru ar trai. Asa ca sunt foarte liberi si traiesc la limita legii, chiar trecand de limita de multe ori, toata viata lor. Se mai si inmultesc intr-o proportie net dezavantajoasa fata de oamenii obisnuiti (unul sau doi copii, raportat la 10 copii, e cam mult).
In paralel cu toaletele as implica pe toti arhitectii din Timis si pe toti constructorii, sa participe la consolidarea cladirilor scolilor, sa nu moara elevii si profesorii pentru ca se darama scoala pe ei. Si as mai face in fiecare scoala si in fiecare spital (aceleasi lucruri pe care le-as face la scoli, le-as face si la spitale), un spatiu mare, ca un buncar, nu neaparat unul strict cu destinatia asta, de pilda, sala de sport sau cantina ar putea fi un astfel de spatiu, care sa poata fi transformat in adapost in care oamenii sa fie in siguranta in caz de calamitati naturale. In casa in care locuiesc eu, la care s-a inceput constructia primului nivel prin anii 1930, exista un astfel de adapost antiaerian, e drept ca are strict destinatia aceasta, dar putem sa ne reorientam, pentru ca lucrurile sa fie mai practice.
Si nu le-as mai permite unora ca cei din clubul Rotary, club exclusivist, format din oameni de afaceri, sa-si faca reclama cu actiunile lor caritabile. In locul lor mi-ar fi rusine sa ma consider un prosper om de afaceri si sa asist cum orasul in care traiesc se degradeaza pe zi ce trece, fizic, social, moral. Si sa faca tapaj de galele caritabile la care participa ei (ultima tocmai ce a avut loc) in care liciteaza nu-stiu-ce sume pentru lucrari ale unor renumiti artisti timisoreni, printre care si Sefan Popa si de faptul ca banii proveniti de la ei contribuie la acte de binefacere. Adevaratii oameni care fac actele de caritate, in aceste gale, sunt artistii care doneaza lucrarile lor spre a fi licitate, nu cei care le cumpara, chiar daca supraliciteaza stiind ca destinatia banilor va fi una caritabila, ei totusi vor avea in colectia lor particulara, lucrarea artistului donator, care, in cazul lui Stefan Popa nu are nevoie nici macar de reclama care i s-ar face, sa zicem, in cadrul acestor gale jenante din punctul meu de vedere, unde vin tot felul de snobi si snoabe, sa-si etaleze toaletele, opulenta si prostia totodata. Daca ar vrea sa faca un act de caritate de la cap la coada, ar dona lucrarea cumparata, cate unui liceu (poate liceului pe care l-au absolvit ei insisi), cate unei scoli, cu conditia ca acea lucrare sa fie expusa frumos in cadrul scolii, sa fie scoasa in evidenta, sa li se explice elevilor, fiecarei generatii in parte, ce reprezinta lucrarea respectiva, cine este autorul, faptul ca a fost donata scolii de un anumit om pentru ca poate va reprezenta o sursa de inspiratie pentru unii dintre elevi, care-si vor dori sa atinga maiestria autorului lucrarii de arta si, poate, sa duca faima tarii noastre in lume, asa cum Stefan Popa, de exemplu, sau alt om de arta de succes, a dus-o. Sau doar sa bucure sufletul celor care le admira lucrarile, daca nu sunt artisti de notorietate, ca nu toti au succes international si, totusi, pot aduce bucurie in viata oamenilor care le privesc lucrarile. Si sa ne mandrim ca oameni ca Stefan Popa sunt romani si mai mult, sunt timisoreni. Omul acesta pe care l-am dat eu exemplu este un geniu in viata, asa cum a fost Nichita Stanescu, de pilda, pe care eu l-am prins in viata, il vedeam la televiziunea sarba, unde era invitat la cenacluri de poezie si premiat cu tot felul de ocazii (acesta e unul dintre motivele pentru care ii iubesc eu pe sarbi, dupa parerea mea sunt poporul care ne este cel mai prieten noua, romanilor, dintre toate popoarele din lume si sunt darji, foarte patrioti si foarte demni; pe noi, cei din Banat, ei ne-au ajutat sa depasim perioada comunista; la noi acasa, canalele 1, 2, 3, 4, 5 erau in ordinea asta: Beograd 1, Beograd 2, Novi Sad – care avea si emisiuni in limba romana, TVR 1, TVR 2; ascultam si Radio Novi Sad care, deasemenea avea si emisiuni in limba romana avand in vedere ca in Banatul sarbesc traiesc multi sarbi de origine romana). Si geniul acesta in viata este mai cunoscut in afara tarii decat la noi, la noi este chiar „pus la zid”, este batjocorit si umilit, in loc sa fie pretuit asa cum se cuvine, pentru ca este unul dintre cei mai buni ambasadori ai tarii noastre peste hotare, asa cum sunt si sportivii, cantaretii, muzicienii, scriitorii, artistii in general, profesionistii romani din toate domeniile, creierele noastre si talentele noastre, care fac performanta peste granitele Romaniei, asta-i realitatea. Ei ne reprezinta tara, in lume, cu cel mai mare succes. Si ne fac sa ne simtim mandri ca suntem romani. Si fac sa ne respecte o lume intreaga.
Stiu despre ce vorbesc in legatura cu acest club deoarece atunci cand am organizat Sesiunea nationala de comunicari Noi Info, din Timisoara, noi am fost cu munca, adica profesorii de Informatica de la Moisil (si aici, unii au fost mai implicati decat altii, unii au facut doar figuratie), iar ei au fost cu arogatul meritelor. Dar ne impuneau tot felul de conditii, au aparut pe absolut toate materialele legate de sesiune, pe sigla de concurs, peste tot. Una dintre colegele noastre de catedra era membra Rotary, era si inspector de specialitate la vremea aceea si asa am ajuns sa ne legam la cap cu ei.
Iar in Londra exista o cutie de donatii (de una stiu sigur, poate exista mai multe) in care se cere trecatorilor sa faca donatii pentru clubul Rotary – un fel de cutie a milei din bisericile noastre.
Pai in Londra se fac donatii din mila trecatorilor si in Timisoara e club al oamenilor de afaceri? Ceva nu se potriveste.
Si cred ca ar mai fi multe lucruri de facut in domeniul educatiei pentru ca oamenii sa fie cu adevarat educati in sistemul nostru de invatamant, pana-n maduva oaselor sa le intre educatia, nu asa, de suprafata, sa nu ajunga sa faca vreodata ceea ce faci tu sau cei din gasca ta. Pentru ca numai cu educatie corespunzatoare se poate obtine efectul acesta.
Deci, daca ar fi sa puna osul la treaba, onoratii inspectori scolari ar avea de munca zi si noapte.
Si mai sunt multe de facut, pe care nu le-am mentionat acum.
Si nu stiu cum au tupeul sa apara la televizor cand in scolile din Timisoara de intampla lucruri foarte grave, cum e si hartuiala si batjocura pe care a suferit-o copilul meu la scoala generala, dar si mai grav este incidentul de la internatul Liceului sportiv din Timisoara, in care un elev de 13 ani, a fost batjocorit de 2 colegi de internat (colegii lui de camera), care l-au batut, l-au umilit si l-au violat folosind coada de la matura si incercand sa-i introduca un dop de la o sticla de plastic in anus, dupa ce elevul victima a iesit de la dus, iar pedagogul n-a intervenit declarand ca a auzit harmalaie intr-o camera, tipete si rasete, dar credea ca elevii se joaca. Cum adica, credea? El trebuia sa intre in acea camera, sa vada ce se intampla. Copilul agresat era din alta localitate, n-avea pe nimeni in Timisoara care sa-i sara in ajutor, cel care era obligat s-o faca era pedagogul de serviciu. Si n-a facut-o. Copilul, cand a scapat din mainile agresorilor, si-a sunat tatal si i-a povestit ce i s-a intamplat. Isi pot inchipui inspectorii astia de paie, ce a simtit acel tata cand copilul lui i-a povestit ce-a patit? Sau ce a simtit copilul acela supus violului, singur si disperat, fara niciun ajutor? Si a venit tatal la Timisoara, si-a luat copilul acasa si a revenit  incercand sa-i faca dreptate copilului lui, care oricum va ramane cu o trauma pe viata. Si a reusit? Da de unde? Ca omul era om simplu si n-avea relatii. I-au ras in nas. S-a musamalizat totul si a reiesit ca a exagerat copilul lui, ca, de fapt, ceilalti se jucau si ca copilul violat radea, nu tipa de durere si nu striga dupa ajutor. Si atunci inspectorul general mai are tupeul sa participe la emisiuni televizate si sa indruge verzi si uscate? Daca avea onoare, ar fi avut grija ca elevii agresori, care cu siguranta ca vor deveni adulti agresori, pedagogul, directorul liceului si toti cei raspunzatori, sa fie pedepsiti exemplar! Sau si-ar fi dat demisia daca simtea ca nu e in stare sa rezolve cazul acesta concret in care trebuia sa se implice. Si sa fi venit pe postul ramas vacant, un om care sa rezolve acest caz, ca si altele nestiute de noi si care sigur se petrec in scolile din judetul nostru. Si pe toate persoanele responsabile din acest caz le-as da afara din invatamant fara discutie.
La fel as face in toate domeniile in care se intampla abuzuri. Oamenii aceia n-ar trebui sa mai faca parte din sistemul in care fac abuzurile niciodata in viata lor. Si daca nu se potrivesc nici in urmatorul sistem in care vor intra, dati afara si de acolo, pana li se restrang posibilitatile la minimum, tinzand spre 0 sau spre ce valoare le corespunde lor.
Seful meu de catedra este unul dintre fostii mei profesori de Informatica, din liceu. Am facut PASCAL cu el. Nu stia. Invata si el, atunci. Ii tot cerea ajutorul unui coleg de clasa, care era cel mai bine vazut la Informatica, de fapt, fiind de nationalitate germana, avea acces la publicatii de specialiatate, din Germania si invatase deja PASCAL-ul din aceste publicatii. Se cam tragea de sireturi la ora cu acest coleg, noi ceilalti, eram spectatori la dialogul lor. Nu eram niste tampiti, ca tot copii destepti eram in clasa, dar ne simteam ca „nu participam la masa celor bogati”. La orele lui era liniste in clasa, de nu se auzea nici musca. Il respectam pe profesor? Nu, vorbea „cu prune-n gura”, eu stateam in ultima banca si nu auzeam nimic din ce zice. El dialoga cu colegul care stia deja PASCAL si care era in prima banca. Acum inteleg ca profesorul era timorat la ora, era, de fapt intimidat de colegul care ii dadea lectii in legatura cu limbajul de programare pe care trebuia sa ni-l predea si era complexat de inteligenta elevilor, colegii mei de clasa si de „greutatea” parintilor nostri care erau universitari, profesori de liceu, avocati (seful baroului), arhitecti. Mai mult, avusese, si el o aventura cand eram noi elevi de liceu. Umbla ca un catel, cu limba scoasa, in spatele celei de-a doua diriginte a noastre, cea din a 11-a si a 12-a, careia ii facuse lucrarea de grad, ca ea nu era in stare sa scrie un cod in FORTRAN, de una singura, il copia pe tabla, de pe o fituica. Si tot asa: stia toata scoala, pai se vedea cu ochiul liber, ce mai!
Si directorul mi-a fost profesor de matematica, in clasa a 9-a. Era slab la Mate.
Cum sa ia acestia doi atitudine in fata celor doi colegi combinati?
Colegul sabotor fusese in tandreturi cu alta colega de-a noastra de catedra, care se pretindea foarte „doamna”, dar despre care aflasem ca, si ea, la inceputurile in scoala noastra, adica atunci cand eram eu eleva de liceu, fusese combinata cu profesorul meu preferat, tot ca sa fie ajutata sa-si ia gradele didactice. Acum, ultimii doi combinati o barfeau pe „doamna fosta”.
Accesti colegi de catedra, profesori de Informatica, isi rotunjeau frumusel veniturile din salariu prin diverse „interventii”. In primul rand, dadeau meditatii in urma carora castigau mai mult decat aveau ei salariul pe luna, deci practic, veniturile substantiale le veneau din meditatii. Apoi „aveau grija” de cei pe care ii meditau sau de altii pentru care se apela la ei, sa ia 10 la Atestat, la Bac.
Pentru asta existau tot felul de metode, inclusiv, modificarea listelor cu repartizarea in sali a elevilor la examen, adica dupa ce s-a facut repartizarea in sali, alfabetic de regula, venea „doamna fosta”, dezlipea listele de pe usi si lipea alte liste, in care pilosii erau comasati intr-o sala, ca sa poata fi „sustinuti” (moral, desigur). Normal ca toate serviciile astea erau recompensate cum se cuvine. De aceea nivelul de trai al acestor colegi era net superior nivelului meu de trai, de pilda, care n-am avut 200 de euro pusi de-o parte, sa-i dau mamei mele sa-si plateasca o interventie chirurgicala. Daca trebuia sa merg la dentist sau sa-mi fac ochelari, de exemplu (sunt ochelarista), faceam o gaura in buget, de nu-mi mai reveneam. Una dintre colege mergea in ficare vara la mare, in Italia, avea doua masini. Alta (care a fost si inspector de specialitate), incepuse, si ea sa viziteze tarile din Europa si-si cumparase o masina faina.
Ca sa-ti faci o imagine despre ce salariu mic aveam, nu-mi ajungeau banii de la o luna la alta, aveam elevi ai caror adidasi erau mai scumpi decat salariul meu pe o luna, aveam o eleva care spunea  ca s-a saturat sa-si tot faca vacanta in Dubai, ca de cativa ani parintii ei tot acolo o duc (era in clasa cu recenta fosta arhitect-sef al Timisoarei, care si-a dat proba incompetentei, asa cum o facea si ca eleva, era tot timpul nemultumita si comentatoare, dar in soapta, sa n-auda profa, insa o vedeam oricum, iar comentariile ei nu ma interesau), ca sa plec in vacanta, la noi la munte sau, in cel mai bun caz, la noi la mare (timp de 9 ani nu mi-am mai permis sa merg la mare, am investit toti banii, timpul si energia in cabanuta de la munte, de lemn, mica, sau potrivita, nici prea mare, nici prea mica), faceam imprumut de la CAR (Casa de Ajutor Reciproc), 10 milioane, pe care ii returnam anul viitor scolar, cate 2 milioane pe luna daca vroiam ca si anul urmator sa fac imprumut de la CAR. Rata la CAR ma rupea in sensul ca-mi injumatatea salariul. Daca oricum nu puteam sa traiesc cu salariul ala, sa vezi cum traiam cu jumatate! Daca as fi fost singura, as fi fost muritoare de foame. Mama avea pensia de 4 ori salariul meu. E drept ca iesise la pensie dupa 34 de ani de munca (lucra de la 16 ani si s-a pensionat inainte de termen, la 50 de ani), avea cea mai mare categorie de salarizare si pensie de refugiat din Ardeal, dar totusi, eu eram la varsta cand ar fi trebuit sa castig mult mai bine, ca aveam potential.
Deci, practic traiam cu iluzia statutului meu de profesor de liceu de elita, cu rezultate deosebite in munca.
La Coanda am beneficiat in primul an, de salariu de merit (acesta se acorda la nivel de scoala, adica era hotararea unei comisii din scoala si reprezenta un spor de 15% adaugat la salariu) si la Moisil, nu-mi amintesc daca am prins vreun an salariu de merit, ca au avut grija colegii, sa nu pup asa ceva. In comisia care acorda salarii de merit erau 3 colege de catedra de-ale mele, sau 3 colegi, ca se schimba componenta. Intr-un an, cand si seful de catedra a facut parte din aceasta comisie, mi-a zis ca am avut punctaj atat de mic, ca, am subinteles eu, i-a fost rusine cu mine.
In anii urmatori, m-au „lucrat” colegele.
N-am beneficiat de gradatie de merit (am descris mai sus ce reprezenta) niciodata.
Toti colegii mei de catedra aveau fie salariu de merit, fie gradatie de merit.
Pe mine nici nu ma anuntau ca sa-mi depun dosarul. In mod normal, seful de catedra sau directorul iti spuneau daca ai sanse la salariu, sau la gradatie.
Pentru salariu depuneai dosarul la scoala, pentru gradatie, la Inspectorat.
In anul scolar 2005-2006, ultimul in care am mai lucrat in invatamant, doar primul semestru, pentru ca in 2006 m-am angajat la Siemens, devenita Continental, un domn profesor de fizica, care-mi vazuse dosarul, mi-a spus ca am un punctaj foarte mare (era luata in calcul mentiunea de la Oracle) si ca trebuia sa-mi depun dosarul la Inspectorat, pentru gradatie, nu la  scoala, pentru salariu de merit. Niciunul dintre colegii mei de catedra, nu mi-a spus nimic.
Atat salariul, cat si gradatiile se acordau „pe sestache”. Din comisie trebuiau sa faca parte acei oameni care sa nu divulge secretul si sa acorde lucrurile acestea cui se vroia. Stiu sigur ca intr-un an, cand ne-am depus dosarul de gradatie si colegul sabotor, si eu, el a obtinut gradatia, eu nu. In comisia de la Inspectorat erau 2 colege de catedra: una care era si inspector de specialitate, cealalta, care fusese combinata cu sabotorul. Gradatia mea i-a fost data unei colege de la liceul UMT, daca nu ma insel, care isi „fabricase” o sesiune de comunicari judeteana, similara celei organizate la Moisil, dar care se adresa elevilor de la liceele tehnologice (foste industriale). Aceasta facuse o parodie de sesiune, toti participantii primisera diplome. Sesiunea ii aducea puncte consistente in fisa de evaluare pentru gradatie. Am inteles ca doamna a facut scandal la Inspectorat si a obtinut, in final gradatia, in detrimentul meu. Ulterior am avut ocazia sa asist la o inspectie de grad, parca, a doamnei acesteia, impreuna cu colega inspectoare, in care elevii invatasera deja, lectia noua, adica fusesera invatati de dinainte lectia, ca sa participe activ la ora; daca-i intrebai in alt mod decat fusesera ei invatati, erau muti. Ei nu pricepusera nimic. Dar, protocolul (saratele, fursecuri, alea, alea) era consistent.
Mi-am amintit: eu am tinut doua lectii deschise pe oras, una pe cand eram la Coanda (lectia s-a tinut la Moisil) si cealalta cand eram la Moisil. In perioada aceea, o singura colega a mai tinut o lectie deschisa pe oras. Cand am vazut ce asistenta am la lectie (profesori care predau Informatica de zeci de ani), m-am blocat. Pai eu ar fi trebuit sa-i asist pe ei la ora, nu ei pe mine.
Adica ma bagau pe mine la inaintare la actiunile neplatite, dar care demonstrau calitatea orelor de Informatica, insa isi luau cu tupeu partea leului cand era vorba de recompensa materiala a muncii prestate.
In cabinetul profilor de Info, pe un calculator era instalat un program care se lansa in executie imediat ce porneai calculatorul: „Spy”. Intamplator, pe un alt calculator, am gasit un „folder” ascuns, in care erau copii dupa mail-urile a doua colege de catedra. M-am interesat ce-i cu „Spy”-ul. M-a durut memoria. E un program care chiar asta face: spioneaza. Pe langa faptul ca simte tot ce se lucreaza pe calculatorul respectiv, poate sa trimita toate mail-urile pe care le primesc eu, de pilda, in contul de mail al celui care a instalat „Spy”-ul, sau in altul. Deci nici macar nu trebuie sa-mi stie parola de la contul de mail. Primeste toate mailurile mele ca si cand ar fi eu. Colegul sabotor instalase „Spy-ul”.
Cand eram toti in cabinet, am deschis discutia despre cele de mai sus. Sabotorul a negat mai intai ca ar fi instalat „Spy”-ul, dar iubitica lui i-a reprosat ca i-a zis ea sa nu-l instaleze. Apoi am dat cartile pe fata si cu cursul de Oracle (cred ca sedinta ad-hoc a avut loc in anul scolar urmator celui cu cursul de oracle, anul 2005-2006). Ce-am obtinut? Nimic! Toata lumea ma blama pe mine, cum indraznesc sa fac acuzatii atat de grave la adresa colegului, care era foarte popular intre colege, barbat fiind, iar ele fiind un pic atehnice, le sarea in ajutor cu chestii de genul instalari, diagnosticari, performante de componente, alea, alea, la care se pricep mai ales baietii. Le mai facea complimente, ca era parsiv omul, le mai mangaia pe spate, in zona bretelelor de la sutien, dar avea o parere execrabila despre ele, le considera frustrate, nesatisfacute, proaste (cred ca avea o „vorba buna” pentru fiecare dintre noi, el era minunatul minunatilor). Si e incredibil ce efecte obtinea! Era prezentabil, avea succes si la colege, si la elevi. Nu le pasa ca individul le violeaza corespondenta si le afla discutiile particulare. Imi zice una (care mi-a fost, si ea, profesoara de Informatica in liceu): „Ce daca imi citeste mailurile! Imi fura caii de la bicicleta?”. Poftim atitudine!
Seful de catedra si-a aratat chiar „barbatia” si mi-a spus ca sunt paranoica.
N-a fost in stare sa faca pe barbatul cand, dupa incheierea mediilor la clasele a 12-a, care termina scoala mai repede pentru ca aveau examene, o adunatura de elevi de-a 12-a, din mai multe clase, care nu mai aveau nicio limita, pentru ca toate mediile erau incheiate, deci si media la „Purtare”, intrasera in laboratorul unde aveam eu ore si-i lasesem pe ai mei, de-a 12-a sa se joace pe calculator (era una din rarele ocazii cand faceam asta, nu suportam sa-i vad ca se joaca pe calculator la scoala, ii lasam doar inainte de vacante, la ultimul laborator), se instalasera confortabil si facea o galagie, injurau, se purtau ca niste derbedei. Nimeni n-avea curajul sa-i scoata din laborator, nici cei doi care se considerau barbati. Le era frica de elevii de-a 12-a. Si astia faceau taraboi de ceva timp. Eu cred ca eram in cancelarie, nu i-am auzit si am ramas interzisa cand am vazut ca profii de info stateau ca lasii in cabinetul de Info si n-aveau curajul sa intervina. Pai daca intrau toti gramada peste elevii de-a 12-a, ii determinau sa plece. Sau poate incercasera si nu reusisera. Nu stiu. Seful de catedra mi-a aruncat in fata: „E vina ta! Tu i-ai lasat in laborator!”. Nu-i lasasem eu, intrasera ei si erau elevii lor, pentru ca doar un elev de-al meu mai ramasese in laborator. Atunci am vazut ce prestanta au colegii mei, profesori. Am intrat in laborator, n-a fost usor, am urlat la ei, le-am inchis eu calculatoarele, l-am luat in suturi pe elevul meu, ca pe ceilalti nu-i cunosteam, erau evident obraznici si impertinenti, unii erau cat casa, ma uitam de jos in sus la ei, atunci a fost prima data cand era sa-l pocnesc pe unul, care aflasem dupa aceea ca era copil de universitar, i-am pus mana in gat si cred ca am fost atat de amenintatoare, ca s-a speriat si el, adica chiar a crezut ca-l pocnesc si chiar eram in stare, m-am abtinut cu greu, dar am reusit sa ma stapanesc. Bineinteles ca le-am zis ceva de genul: „Nu va cunosc! Daca ma vedeti pe strada, sa nu indrazniti sa ma salutati!”, la care, evident ca au izbucnit in ras, n-aveau oricum, nici cea mai mica intentie s-o faca. Pe elevul la care i-am pus mana-n gat l-am vazut zilele trecute la televizor. E IT-ist si protesta in centrul Timisoarei, i-au luat un scurt interviu.
Unul dintre elevii de-a 12-a era elevul „prietenei” mele, care l-a sunat pe tatal elevului, i-a facut, si ei, probleme, elevul acesta, asa incat acum cred ca vroia sa-l pun eu la punct pe tata. Acesta a venit la scoala si am tras o tura de cearta si cu el. Asa tata, asa fiu! Deci am vazut de ce era copilul nesimtit: era mostenire de familie.
Sau putea sa-si arate „barbatia”, si el, si colegul sabotor, cand am organizat sesiunea de comunicari nationala NoiInfo. Atunci era normal ca muncile mai grele sa le faca barbatii, iar cele mai usoare, femeile. Barbatii si-au miscat fundurile delicate, de pe un scaun moale, pe altul, la scoala, iar „prietena” mea si cu mine am alergat de nebune de la un liceu la altul prin oras, la liceele care aveau camin, la liceele care aveau cantina, la Inspectorat, ca sa rezolvam cazarea si masa elevilor si a profesorilor insotitori care veneau la noi, de la liceele de Informatica din toata tara. Apoi am participat si la ducerea, cu Dacia mea si cu benzina platita de mine, a participantilor, de la gara, la locurile unde erau cazati. Si aveam cel mai mic salariu din catedra (poate ca o singura colega il avea mai mic decat mine, dar nu sunt convinsa).
Noaptea imi duceam colegele care n-aveau masina, acasa, tot noaptea duceam diverse materiale, la Inspectorat. Eram noi si portarul.
Intr-o noapte a trebuit sa stam la internatul de la Coanda, sa-i supraveghem pe elevi, pentru ca adusesera bautura si se imbatasera, iar profesoara care-i insotea era „putin plecata”, acestia ramanand de capul lor pe-acolo. Iar colegii „barbati”, desi au fost anuntati de „prietena” mea, ne-au lasat sa ne descurcam singure. Ea statea la parter, in holul internatului, iar eu am mers in camerele elevilor, sa urlu la ei, sa-i pun sa-si faca ordine pe-acolo, ca era plin de sticle de vin goale, tigari, ma rog, ce poate fi intr-o camera de baieti beti. Dupa ce mi-a scazut adrenalina, mi-am dat seama ca daca-i venea unuia ideea sa-mi traga o scatoalca, nici n-avea cine sa-mi sara in ajutor. Cea de la parter nici nu stia, ca eram la etajul 2, cred, iar portarul nu era pe-acolo.
Cam astea ar fi fost situatiile in care cei doi trebuiau sa-si arate „barbatia” (interioara fireste, nu cealalta).
Ceilalti colegi faceau munca de organizare a concursului, in sensul ca se ocupau de organizarea salilor la Universitate. Ei au stat frumos, adunati la gramada, la „U”, fraierele alergau de nebune. Colega „cu colegul” s-a ocupat de editarea brosurii concursului, adica facea munca de coordonator a elevilor nostri care scoteau gazeta concursului. Da, un efort deosebit! Si foarte apreciat. A avut timp sa ne faca si diplome infoliate, cu mesaje simpatice, care mi-au stat drept in gat.
Adica unii erau cu mapa, altele (doua fraiere), cu sapa. Iar eu eram insarcinata la vremea aceea si am fost obligata sa le suport fumul de tigara nesimtitilor care pufaiau cu tupeu, ca locomotiva cu aburi. Si lenea.
Si la organizarea olimpiadei pe oras m-au lasat singura cu repartizarea pe sali, si ce mai era de facut pe-acolo.
La cearta din cabinetul nostru, cu cursul de Oracle si cu demascarea colegului sabotor, doua dintre colegele cu care ma intelegeam bine, una fiind cea care imi luase dirigentia, iar cealalta fiind una care tot timpul a pretins ca este prietena mea (asa am si crezut pana de curand, cand am descoperit ca imi vrea raul, ca nu s-ar da in laturi de la ceva oribil, pentru ca sa iasa ea dintr-o situatie de viata, grea, dar care n-are nicio legatura cu mine; e vorba de viata ei proprie si de decizii gresite pe care le-a luat singura si care o privesc numai si numai pe ea), au iesit din cabinet. Nu m-au sustinut nici macar prin prezenta lor fizica acolo. Nu-mi mai amintesc daca se perinda si directorul prin cabinet, ca eu ma certam cu toti si eram putin cam ocupata.
Pe „prietena” o aparasem de multe ori in fata colegilor si eram in stare sa-i musc de gat, pentru ea. Se plangeau ca e agasanta, ca are idei fixe si merge pana-n panzele albe cu ele, e incapatanata si nu accepta ca lucrurile sa fie facute decat cum vrea ea. Si ea era privita ca o ciudata pentru ca incerca sa fie corecta, era foarte exigenta si – asa credeam eu la vremea aceea, nu facea compromisuri. Ei, dar pe oameni nu-i cunosti cu adevarat decat in situatii foarte grele. Atunci le cad toate mastile.
Ajunsese sa ma exaspereze si pe mine pentru ca erau zile cand in fiecare pauza ma monopoliza si-mi povestea despre problemele ei. Doar ca in fiecare pauza imi povestea acelasi lucru. Nu-mi venea sa cred ca nu-si amintea ca in pauza trecuta imi povestise deja, lucrul acela, adica ea credea ca continua cu povestirea de unde ramasese, dar, de fapt, relua povestirea de la inceput. Apoi pleca impreuna cu mine de la scoala si-mi povestea si pe drum. Ajunsesem sa-mi puna nervii pe bigudiuri.
Mi-am dat seama mai tarziu, cand am analizat prietenia noastra, ca doar eu i-am fost prietena, ea nu. Eram constienta din timpul prieteniei noastre ca este foarte egoista, acaparatoare, in sensul ca-i placea sa detina ea controlul asupra a tot ce putea: familia ei, orele ei, prietenele ei. E genul de om care le impune oamenilor sa faca cum vrea ea si-si urmareste interesul cu ambitie si perseverenta extraordinare. De pilda ii obliga pe elevii ei, sa participe la olimpiade si concursuri, ca sa-i aduca puncte pe fisele de evaluare. Prin comparatie eu nu i-am obligat niciodata, daca vroiau sa participe ii ajutam si ii sustineam, daca nu, nu. Asta pentru ca stiam ca efortul unui olimpic care ajunge la Nationala, de pilda, este urias, si este aproape exclusiv meritul lui (daca are noroc de un profesor foarte destept – macar la fel de destept ca si el, dedicat si pasionat, atunci, e bafta lui); daca nu atunci isi face singur pregatirea apeland la studenti fosti olimpici, la alti olimpici din tara sau strainatate, cu care tine legatura si fac schimb de solutii de probleme, de tipuri de probleme date la olimpiada – care este ceva paralel cu materia de la scoala, adica e ceva foarte complex si cu un grad de dificultate foarte mare comparativ cu ce se face la scoala, ca sa nu mai punem la socoteala ca elevul trebuie sa stie dinainte toata materia care urmeaza sa se predea in anul acela, cel putin. Fostii participanti la olimpiade stiu despre ce vorbesc, si la Matematica si Fizica era aceeasi poveste. Deci, ca sa aiba sanse la rezultate bune, olimpicul trebuie sa faca parte din clubul olimpicilor. Profesorii care corecteaza la olimpiade (cei din Comisia Nationala) fac parte, deasemenea, dintr-un club exclusivist, unde sunt si cupluri, casatorite sau nu, in care intri cu greu si care sunt lipsiti de scrupule in ceea ce priveste rezultatele pe care trebuie sa le obtina elevii lor.
Dau un exemplu: ei propun subiectele care se dau la Nationala si rezolva aceste subiecte, inainte de olimpiada, cu elevii lor. Deci practic, unii dintre olimpicii la nationala stiu dinainte, unele dintre problemele care le pica la concurs. Se trag niste sfori la Nationala, de n-ai aer.
La olimpiada nationala de Informatica de la Bacau, unde am fost profesorul insotitor al lotului de olimpici din Timis, dupa afisarea rezultatelor concursului, s-a facut o recorecatre a lucrarilor din top si clasamentul s-a rasturnnat astfel incat sa obtina premiul 1, elevul sustinut de omul cel mai important la vremea aceea (autor de manuale de Informatica foarte bune dealtfel, am predat si eu dupa ele). Omul nu mai traieste, imi pare rau, dar astea sunt faptele. Deasemenea, la premiere, unul sau doi elevi de-ai nostri au primit un plic gol in loc de un plic cu bani. Banii oricum erau „lei tramvai”, adica jenant de putini, cred ca nu ajungeau nici sa-si plateasca biletul de tren dus, Timisoara-Bacau, era penibil de-a dreptul, dar sa primeasca plicul gol, un olimpic care a luat o mentiune la olimpiada nationala, care era destept de le stingea lumina la toti cei din comisia nationala si care sacrificase mii de ore ca sa se pregateasca pentru olimpiada, era strigator la cer. Ce sa-i spun eu elevului asta, ca-mi venea sa intru-n pamant de rusine. M-am dus si am reclamat, a primt banii dar n-au reusit sa-si spele rusinea. Pai si cum sa oblig eu un elev sa participe la o mascarada din asta si sa se mai si sacrifice ca sa participe la ea!
La Bacau, nu era de-ajuns ca insoteam lotul, aveam trasate inca doua sarcini: trebuia sa-i anunt pe toti profesorii cu care ma intalneama acolo, sa participe la Sesiunea nationala de comunicari in Informatica, pentru elevii de liceu, „NoiInfo”, cu participare si din afara tarii, din Serbia (le imparteam fluturasi de prezentare si le explicam despre ce e vorba) si trebuia sa cumpar doua carti de programare de nivel inalt, ceva de genul „Biblia olimpicilor la Informatica”. Mi-am indeplinit ambele sarcini, doar ca am cumparat cartile din banii mei, ca nu mi-au spus care-i procedura, le-am cumparat de la o expozitie de carte. Si cand am ajuns acasa, radeau de mine ca n-am stiut sa cer chitanta pe carti, sa le deconteze scoala. Asa ca am ramas cu paguba (cartile erau foarte scumpe) si le-am vazut doar cand le-am cumparat si pe tren, la intoarcere. S-au abonat rapid la ele si nu le-am mai vazut. Prima care a pus mana pe ele a fost colega amorezata, apoi cea care se declara prietena mea, considerand ca fiind prietene, i se cuvin elevilor ei, cartile mele. Mi-a amintit o data, cand ne-am intalnit, dupa niste ani buni de cand le luase, ca sunt la ea cartile. I-am zis sa le pastreze, oricum nu mai aveam nevoie de ele. In orice caz, cartile erau atat de elevat scrise, ca olimpicii aveau nevoie de universiatri ca sa-i ajute sa inteleaga continutul cartilor. Colegii mei erau oricum depasiti, pasau cartile elevilor si se descurcau ei cum intelegeau ce scrie in carti.
Asa, si din timpul prieteniei noastre mi-am dat seama ca ea n-ar face pentru mine nimic din ceea ce am facut eu pentru ea, de pilda, nu si-ar lasat zacusca pe foc, cu indicatii catre cei din familie sa amestece in oala, si nu si-ar fi luat rapid o pereche de adidasi si-o geaca peste hainele de casa si nu ar fi mers repede cu masina sa-si ajute prietena sa se mute (era vorba de haine si chestii mai marunte, nu de mobila) sau nu ar fi facut aceeasi miscare cu mutatul in ajun de Ajun de Craciun, cand a doua zi ii venea soacra in vizita si ea nu pregatise nimic, iar prietena o tinea pana la 12 noaptea. Dar, de fiecare data i-am gasit scuze si am trecut peste ceea ce m-a deranjat.
Deci eu descoperisem un lucru foarte grav, pe care l-am adus la cunostinta celor care erau prejudiciati de ceea ce descoperisem eu, iar ei ma puneau la zid pe mine! Noaptea mintii! Si astia toti se considerau intelectuali, mari profesori de Informatica la un liceu de elita din Timisoara, formatori de viitori programatori si de caractere umane.
Cei de la Oracle ma intrebau de sanatate in legatura cu cursul de Oracle din anul acela. Le-am zis ca nu pot sa mai tin cursul si ma tot intrebau de ce. Mi-au zis ca imi pun ei la dispozitie toate cele de care am nevoie, doar sa tin cursul. Atunci le-am zis ca ma saboteaza colegii. Si nu mai stiu exact, a venit cineva de la Bucuresti si un profesor de la Poli, care avea, si el, un curs de Oracle, continuarea celui tinut de mine. Cu ocazia asta am aflat ca examenul final al elevilor mei nu avea valoare oficiala, adevaratul examen trebuiau sa-l plateasca si urmau sa-l dea la Poli, in prezenta acelui profesor. Nu mi-a mirosit a bine nici chestia asta, deci parca am fost luata de fraiera. Eu eram platita la „plata cu ora” pentru cursul de Oracle si luam 1 milion in plus la salariu pe luna, pentru el. Colegii mei care dadeau meditatii, din 2 sedinte faceau milionul acela. Eu tineam un curs de 4 ore, cu vreo 20 de elevi, de multe ori trebuia sa-mi pregatesc materialul de curs dinainte, pentru ca nu puteam sa-l parcurg odata cu elevii (puteam sa-l parcurg odata cu ei pentru ca il mai parcursesem cu un an in urma, cand invatasem eu; pentru detalii trebuia sa ma pregatesc dar nu puteam intotdeauna). Asa, si mergeau la d-l profesor de la Poli, plateau examenul in valuta si evident ca d-l profesor avea cota parte din costul examenului. Si mai si picasem de papagal, ca le tot spusesem elevilor ca examenul nostru e oficial, adica recunoscut. Oficial pe dracu’ ghem!
Oricum si-au prins urechile si astia doi in atmosfera din catedra noastra, asa ca a picat treaba.
Iata cum pot fi folositi oamenii (profesor si elevi), in interes personal, fara macar sa aiba habar. Faptul ca am parcurs materia din cursul de Oracle era fain, dar pretul era cam mare si nici nu stiam de el!
Atunci m-am decis sa plec din invatamant, ca n-am ce sa caut in sistemul acela.
Colegii de catedra se bucurau. Eram in cabinet si-si imparteau orele mele ca hienele. Vorbeau despre cum le facusem oare eu, la clasa, nu-stiu-ce si se intrebau unii pe altii, retoric, nu ma intrebau pe mine, care ma uitam la ei si nu-mi venea sa cred ce fel de oameni sunt. De parca eu nu eram acolo. Si ghici cine a luat clasa a 12-a: de unde picau banii de meditatii si de tras sfori la Atestat si Bac? Cuplul, cei doi de la server, cei care mi-au sabotat cursul.
N-aveau de lucru la clasa, ca elevii stiau Informatica, facusera cu mine 3 ani si jumatate (din a 9-a). Era clasa pe care imi pare rau ca n-am luat-o la dirigentie, dupa ce mi-au luat cealalta dirigentie. Doar ca al 2-lea semestru din a 12-a e capital pentru pregatirea elevilor, in sensul ca trebuie sa li se faca recapitularea ca lumea, sa se rezolve subiecte de Atestat si Bac, la clasa si la laborator, ca sa-si aminteasca si ca sa fie in forma maxima la examenele astea doua.
Bineinteles ca profesorii care i-au preluat nu le faceau ce trebuia in orele de Info, ca sa-i oblige sa vina la meditatii. Asa ca au avut viata grea in perioada aceea, elevii mei. Cred ca toti colegii de catedra au profitat de plecarea mea, in sensul ca toti si-au luat elevi de-ai mei, la ore.
M-am interesat de la ei cand au examenul de Atestat si am plecat in pauza de masa, de la companie, ca sa-i sustin. In ce sens sa-i sustin? Vroiam in primul rand sa ma vada, sa stie ca nu i-am abandonat (ei nu stiau de ce am plecat din scoala, in ultima ora le spusesem ca-i astept sa fim colegi programatori) si in al doilea rand vroiam sa ma asigur ca elevii cei mai buni, care au muncit din greu 4 ani de zile, la Informatica – aveau vreo 7, 8 ore de informatica pe saptamana (3,4 de teorie si 4 de laborator), vor fi notati cu 10. Pentru ca eu stiam care sunt cunostintele lor si ca subiectele de Atestat nu le ridicau probleme dar, din experienta stiu ca de multe ori acesti elevi nu se prezinta excelent la un examen practic, in sensul ca unii sunt emotivi, se intimideaza din cauza atmosferei de examen, a profesorilor examinatori pe care nu-i cunosc, altii gresesc din neatentie, din graba si nu de putine ori s-a intamplat ca unul habarnist, sa pice pe subiecte (sau sa i se paseze subiectul pe care stia sa-l rezolve, unul singur era deajuns) si sa ia 10, iar altul bun, sa ia 9. Asta vroiam, sa nu le dea 9, la cei de 10. Nota nu conteaza decat pentru moralul lor, ca nu se mai uita nimeni cat ai luat la Atestat, dar pentru ei conta, mai ales ca ii mai astepta un Bac si o admitere la facultate.
Numai ca, altele erau apele pe-acolo. Toti aveau pile: directorul, seful de catedra, colegii sabotori, colegele celelalte, ei stiu mai bine. Cert e ca la protocol era o mama a unui elev, a celui mai slab elev din clasa, care, dupa ce ca era slab la Informatica, imi boicota aproape toate orele. Nici nu stiu cum ajunseses la Moisil. Cu pile, ce ma mai mir? Mama era director de scoala generala la sat sau comuna si in functia asta castiga mult mai bine decat mine, ea, profesoara de scoala generala, eu profesoara de liceu. Baiatul facea naveta in fiecare zi: era adus cu masin la scoala si era dus acasa cu masina, deci se plimba cu lux-ul. A luat ore in a 12-a, de la sabotor, din cate am inteles. A luat 10 la Atestat. Cand m-a vazut mama directoare ca am aparut in scoala, a dat sfoara-n tara si a lansat zvonul ca am venit „sa pun contrapile”. Ca n-am pus contrapile s-a vazut, pentru ca fi’su a luat 10. In viata lui cred ca nu i-am dat 10 la Info. Eram in sala de protocol si deodata, apar in desant terestru, sabotorul, seful de catedra si directorul, turbati. Am avut convingerea ca vor sa ma dea afara din scoala. Doar ca directorul unei scoli n-are niciun cuvant de spus in fata unei comisii de examinare a elevilor din scoala lui, comisie formata din profesori din alte scoli si care are un presedinte de comisie, care nu ii este inferior directorului.  Atitudinea colegilor mei din comisie a fost exemplara, in sensul ca nu s-au lasat intimidati de director, care le spusese: „Hai, ca aveti un examen de incheiat”. Si presedinta de comisie i-a raspuns ca vor continua examinarea cand vor considera cei din comisie. Ma intrebasera colegii din comisie de ce am plecat din invatamant si n-apucasem sa le raspund. Le-am spus doar: „Uitati de ce-am plecat!”. Bineinteles ca au auzit si directorul, seful de catedra, sabotorul. S-au dezumflat si au iesit ei din sala. Profesorii din comisie mi-au zis ca stiau ca sunt elevii mei si ca se vede ca nu s-a mai ocupat nimeni de ei, dupa ce am plecat eu. Ii lasasera de izbeliste.
Deci oamenii astia care se dau mari profesori, isi bat joc cu nesimtire de niste copii, care sunt in formare si care n-au gresit cu nimic fata de ei. Si care vor ramane cu experienta urata pe care au trait-o gratuit, adica pentru a-si alimenta lacomia niste ratati de profesori. Stiu ca si eu, cand eram eleva, sesizam toate nedreptatile pe care le traiam sau favoritismele care se faceau unor colegi.
De pilda, colegul sabotor e foarte popular printre elevi, pentru ca la ore ii impresioneaza cu cunostintele lui (e genul de profesor care „se da mare”), dar nu le face carte, in schimb, le da note mari si se trage de sireturi cu ei. Cand ajung acesti elevi la facultate si devin colegi de an cu elevi din clase paralele, deci care au facut Informatica cu profesori buni, se intreaba de ce nu stiu, si ei, materie, ca si cei care au facut cu nu-stiu-care alt profesor care e blamat de unii elevi, in timpul liceului, dar caruia ii devin recunoscatori in studentie, pentru ca ei deja stapanesc foarte bine niste tehnici, au niste mecanisme de gandire deja formate in sensul de a deveni buni programatori.
Perechea lui, colega copiatoare de 10, se da „doamna profesoara cu toane”, aceea pe care elevii trebuie s-o multumeasca cu tot felul de atentii, cadouri, sensibilisme de ziua ei sau cu alte ocazii, care-i cheama s-o viziteze la scoala si dupa ce devin studenti si daca se intalneste cu ei le spune „N-ati mai venit sa ma vedeti!”, ca si cand ei ar fi obligati sentimental sa faca asta. Aceasta doamna are rezultate deosebite la olimpiade si concursuri. Cred ca e prima in top. Ii urmareste pe elevi de prin a 5-a, pentru ca sunt Olimpici la Informatica incepand cu a 5-a, formati de alti profesori decat ea, si are grija sa-si ia clasele in care se afla acesti olimpici, care-i aduc in continuare premii, dar ea n-are niciun merit pentru asta. Si alte doua colege ii repereaza pe elevi de la generala (fosta inspectoare si „doamna fosta” a sabotorului), chiar fac pregatire pentru olimpiada cu ei, apoi ii au elevi la clasa si uite-asa vin premiile.
Colega copiatoare de 10 a facut parte din Comisia nationala de informatica, cea care pregateste lotul national, cea care propune subiecte si corecteaza la Olimpiada de Informatica, faza nationala. Mergeau impreuna la Nationala, ea in comisie, el profesor insotitor al lotului.
Aceeasi colega, pe site-ul liceului are cel mai stufos CV. Daca-l citesti, zici ca are 80 de ani si e academician. A avut o activitate prolifica. Cu moralitatea sta mai prost, pentru ca recurgea la tot felul de gesturi in fata elevilor, gen intrat in clasa unde colegul avea ore, colegul statea pe scaunul de la catedra, iar ea, se aseza cu fundul pe catedra, cu fata la el.
In timpul vacantelor sau in weekend-uri, se incuiau in cabinetul profesorilor de Info si se auzeau de acolo tot felul de zgomote. Femeia de serviciu stie mai bine. Cred ca daca ar povesti cineva „in tema”, ne-am ingrozi.
Colegul a fost o vreme, director-adjunct la Moisil, iar colega l-a ajutat cu scriptologia.
Au divortat fiecare si locuiesc impreuna acum. Nu-i nicio tragedie. Doar ca inainte de a divorta, sotul colegei (si el absolvent de Moisil) a venit la scoala cu hartii listate la imprimanta de la ei de acasa, hartii care contineau mailuri personale ale colegilor ei de catedra. Deci „Spy”-ul de la scoala, trimitea mailurile in contul ei de mail, iar ea le citea acasa.
Sotia colegului ma tot cauta la telefon si vroia sa se intalneasca cu mine. Ne cunoscuseram la nunta colegei incurcate cu sotul doamnei care ma suna. Eu ma tot eschivam, ca ma gandeam ca ma va intreba despre ei doi si nu-mi place sa ma amestec in viata oamenilor. Chiar mi-am pus problema daca ea stie ce se intampla. Doamna e o respectabila universitara. Copilul lor era elev la Generala 22. Si acolo se stia, cei doi iubiti mergeau sa ia copilul si se comportau de parca ei trei formau o familie. Ma intrebam de ce nu i-a zis doamnei acesteia nimic, colega de catedra care facea pe „doamna”, ca isi daduse fiica la meditatii la sotia colegului sabotor, ca sa intre la facultate. Mai tarziu am aflat ca ea insasi fusese incurcata cu colegul, ca de fapt a fost incurcata cu mai multi colegi din scoala noastra sau din alte scoli. Deci, sotia sabotorului nu stia exact ce se intampla, in timp ce cunostintele ei stiau. Atunci m-am decis sa ma intalnesc cu ea, desi nu intelegeam de ce m-a ales pe mine, ca ne vazuseram doar o data. Ne-am dus la o cofetarie si am stat de vorba. Asa am dedus ca individul ma barfea acasa, in fata sotiei, ea a fost draguta, nu mi-a spus direct, dar mi-am dat seama ca se plansese de faptul ca am dat in vileag in catedra, descoperirea folder-ului ascuns, cu copii ale mailurilor colegelor mele. Si el ii zisese despre mine ca sunt o proasta, ca eu nu stiu ca Windows-ul pastreaza tot felul de copii ale fisierelor care se vehiculeaza pe calculatorul respectiv, in cache. Ei, cu ocazia am aflat si cum ma etichetase colegul.
Eu i-am spus ce stiam despre cei doi, i-am spus ca nu i-am surprins niciodata in ipostaze compromitatoare, dar i-am surprins impreuna la server, cam ravasiti cand am intrat peste ei., dar i-am spus ce se vorbeste in scoala, ce aflasem eu, din mers, pentru ca imi era foarte jena de toata situatia asta, imi era rusine ca sunt colegii mei de catedra, ea era absolventa de Moisil, ca si mine, fiica de profesoara si inginer, parca era tatal ei, si mi se parea inadmisibil ce faceau. Eu, daca eram director la Moisil, ii dadeam afara pe amandoi, atat de grava era situatia. Imi era jena pentru ca stiam ca parintii elevilor ne eticheteaza si pe ceilalti profesori, dupa astia doi si ca elevii puteau sa-i ia drept exemplu. Adica ce intelegea un tanar care isi cauta identitatea cand avea doi profesori imorali, care isi fluturau fara jena relatia, prin fata tuturor. Adica daca iti alegi o meserie, trebuie sa ai conduita morala dictata de meseria respectiva. Daca nu puteau sa-si tina hormonii in frau, atunci trebuiau sa schimbe macazul, sa faca alta meserie, in care nu erau atat de expusi si nu reprezentau modele pentru oameni in formare. Am aceasta parere despre orice meserie, mai ales despre cele in care ai o influenta majora asupra altor oameni: daca esti preot si esti surprins in ipostaze compromitatoare, cu alt barbat sau cu o maicuta sau cu un copil, elev la Teologic, dai jos sutana si faci alta meserie; daca esti medic si conditionezi actul medical de avantaje materiale sau nu-ti exerciti meseria cu cel mai inalt profesionalism de care esti in stare, avand in vedere ca oamenii iti incredinteaza viata lor, indiferent ce specializare ai, ca poate sa te omoare si un medic de familie, la fel cum poate sa te omoare un chirurg sau o asistenta medicala care ti-a administrat gresit un medicament sau o injectie, atunci n-ai ce cauta pe taramul lui Hypocrate; daca esti politist si te lasi cumparat de infractori sau de cei cu bani multi si practic, treci de cealalta parte a baricadei, deci in tabara adversa, dezbraci uniforma de politist, ca nu esti potrivit pentru meseria asta si te reorientezi; daca esti magistrat (judecator, procuror) si arunci dupa gratii oameni nevinovati, le distrugi vietile, te imbogatesti din mitele pe care le primesti ca sa dai sentinta care il favorizeaza pe cel care te-a mituit, dezbraci roba si iti schimbi meseria pentru ca nimeni, niciun om de pe Pamant nu are drept de viata si de moarte asupra altui om, nu are dreptul sa mutileze destine. Iar daca o face, atunci locul lui nu e intre oamenii liberi.
Doamna mi-a povestit mai multe, asa am aflat ca omul e din Cluj, copil de medici si probabil „copil de bani gata”, ca a fost exmatriculat de la Facultatea de Matematica din Cluj, iar ea, care se indragostise de el, a facut tot ce-a putut ca sa-l ajute. A reusit cumva sa-i obtina transferul la Timisoara, apoi l-a ajutat sa termine facultatea si sa obtina postul de la Moisil. Ea e timisoreanca, el locuieste in casa ei, pe care ea a mostenit-o de la parinti. Deci, practic ea „l-a facut om”. Iar el, a ajuns sa-i faca viata un chin, s-o critice si sa-i faca scandal, chiar sa o loveasca si s-o ameninte c-o omoara si o arunca in Bega. I-am spus sa scape de el, ca asta nu-i om cu care sa-ti imparti viata si mi-a parut bine ca am acceptat sa ma intalnesc cu ea. Au divortat, iar el nu se mai intereseaza de copil, il creste pe copilul iubitei.
In ultima me zi la scoala, au plecat pe rand, fara sa zica nimic, pardon inspectoarea mi-a zis ca stie ca „eu cred ca ea mi-a facut un rau, dar poate ca mi-a facut un bine”. Nu stiu la ce s-a referit, poate la expresia: „Un sut in fund inseamna un pas inainte!”.
Ultimele doua care au plecat impreuna, au fost colega cu care ma intelegeam mai bine, cea care-mi luase dirigentia si „prietena” mea (imi gasise repede o inlocuitoare). Eu am ramas sa inchei medii, se terminase primul semestru.
Colega care-mi luase dirigentia s-a intors: fusese la librarie si-mi cumparase o agenda, pentru mine si niste carioci, cred, pentru copilul meu. Mi le-a daruit din partea ei, ca-i parea rau ca am ramas asa „sedusa si abandonata” in cabinet. Mi-a placut gestul ei pentru ca a fost din suflet; am si acum agenda, mi-am notat in ea informatiile pe care le extrageam din *.pps-uri in prima luna de la angajare. Cealalta a vazut toata scena, cred ca o astepta afara, ca sa plece impreuna spre casa. Si ca sa nu se lase mai prejos, ca doar ea era prietena mea oficial, mi-a facut o vizita acasa si mi-a facut cadou, un serviciu de cafea, din portelan, mult mai scump decat darul celeilate. Mi-a venit sa-i dau in cap cu serviciul, pentru ca nu valora nimic in ochii mei, gestul celeilalte colege fiind mai valoros pentru mine din punct de vedere sentimental si uman. Gestul ei era o copie nereusita, pompoasa si goala de continut. Ca si pietenia ei fata de  mine.
Am vrut sa sparg serviciul dupa ce a plecat dar, cand eram elevi, pe noi ne-au dus de vreo 3 ori, daca nu ma-nsel, in excursie la Valea lui Liman si in vizita la Fabrica de sticla de la Tomesti si am vazut cu ochii mei cat de greu se face un pahar de sticla si in ce conditii grele lucreaza oamenii de-acolo: suflatorii se imbolnaveau inevitabil, cred ca de silicoza, ca si minerii, pentru ca lucrau in mediu toxic, iar doamnele care pictau pe sticla si care aveau mana formata si desenau de mana, cu o precizie extraordinara, lucrau intr-un spatiu care nu era incalzit, erau cu caciuli pe cap si pulovere pe sub halat. Amintindu-mi toate astea, nu l-am spart, l-am impartit intre casa si cabana si l-am tinut sa-mi aduc aminte ce am simtit in ultima zi cand am mai fost profesoara si apoi, cand mi-a fost facut cadou. Asta pentru ca am tendinta sa-i tot iert pe oamenii din jurul meu si sa le tot dau inca o sansa pana cand ajung sa-mi dau seama ca faptul ca le-am acordat inca o sansa si inca o sansa, nu-i face pe ei sa-si reconsidere atitudinea fata de mine, ci ii face sa ma considere o „fraiera coclita” pe care o iau de proasta cand au ei chef.
Deci, dupa parerea mea, acordarea unei a doua sanse unei persoane care a gresit fata de tine e bine sa o faci doar in situatii exceptionale, care depind de calitatea umana a persoanei care a gresit in relatiile cu tine, indiferent care ar fi ele: de prietenie, de casatorie, de rudenie, de amicitie, de vecinatate, de colegialitate.
Dupa ce am plecat de la scoala, si-au ales alte victime.
L-au pus administrator de retea pe fostul meu elev, cel cu mama directoare de scoala generala la sat. Iar elevul asta era omul sabotorului si al directorului, presupun. Asa incat, pe langa toate cele pe care le semnalasem eu, copiii aflau subiectele de la teste inainte de a da testul respectiv, pentru ca in retea se poate afla totul, profesorilor le dispareau programele elevilor, care trebuiau notate, chiar teze, deci elevii dadeau lucrarile pe calculator, fiecare cu calculatorul lui, iar dupa terminarea testului, profesorul mergea in cabinnet si-si copia toate lucrarile pe un calculator din cabinet, prin retea. Pana ajungea profesorul in cabinet, lucrarile dispareau de pe calculatoarele pe care le-au facut elevii, iar proful nu mai avea ce corecta. Exact ce am povestit i s-a intamplat sefului de catedra, aceasta era consecinta faptului ca nu a luat atitudine cand trebuia si n-a facut-o pentru ca nu era in stare s-o faca.
Apoi au inceput luptele pentru putere. Colega copiatoare de 10 vroia sa devina director plin la Moisil. Si tragea sfori intre toti profesorii de la Moisil. Erau si profesori de alta specialitate care isi doreau postul. Versati, si ei. Asa incat, mancatoria din catedra s-a extins la nivelul intregului liceu. In final, a iesit director o profesoara de la Generala (pentru ca liceul s-a unit cu Generala 22). Animozitatile insa au ramas. Si s-au dezbinat si mai rau.
Lucrurile sunt chiar mai grave decat atat. Exact in anul cand am venit eu la Testare, copilul meu a intrat in clasa I, la Generala 12, scoala mea. Cu vreo cateva luni inainte de inceperea anului scolar am cautat-o pe fosta mea profesoara de Matematica de la gimnaziu (si ca sa vezi ce profesori am avut eu, fiica acestei doamne, mai mica decat mine, lucreaza la NASA, este sefa unei echipe de cercetatori) si am rugat-o sa-mi spuna care este cea mai buna invatatoare care lua clasa I-a, sa-mi inscriu copilul la dumneaei in clasa. Ii povestisem colegei de banca ce demersuri am facut, mai ales ca si ea facuse scoala tot la Generala 12. Bineinteles ca asa ai aflat si tu. Si ai reusit sa racolezi si doua mamici ale colegilor fiului meu, in aceasta retea a ta. Una dintre mamici este profesoara de matematica, directoare de liceu, fosta absolventa de Generala 12, ca si mine, si avand aceeasi profesoara de matematica in gimnaziu, ca si mine. Si, coincidenta sau nu, a urmat exact aceiasi pasi pe care i-am urmat eu, ca sa-si inscrie fata in clasa cu baiatul meu. Cealalta mamica este doctorita, nu stiu exact ce rol a avut ea, stiu doar ca locuieste pe aceeasi strada cu mine, are o masina faina si un sot care nu cred ca munceste undeva, pentru ca ma tot intalnesc cu el prin zona in care locuiesc, dar in cele mai neasteptate momente si exact pe unde am si eu treaba. De cele mai multe ori se preface ca nu ma observa.
Fata mamei profesoare de matematica era cea mai buna la invatatura, din clasa lor. Era sefa clasei. Este o fata desteapta, dar extrem de plina de ea, o fata care facea legea la ei in clasa. Deci, un copil de scoala primara si, apoi, de gimnaziu care deranja toate orele, pentru ca vorbea incontinuu, ca la piata si care avea influenta mare asupra colegilor ei, pe care reusea sa-i determine sa faca ce vroia ea.
De exemplu, in a 8-a, ea nu a vrut sa participe la olimpiada de Matematica, pe scoala si i-a determinat si pe colegii ei de clasa care ar fi trebuit sa participe, sa n-o faca. Doamna diriginta a aflat despre manevra, a mers in clasa lor, i-a adunat pe olimpicii la Matematica si i-a dus in sala unde se desfasura concursul, linistita ca a dejucat planul elevei manipulatoare. Dar s-a inselat, eleva n-a rezolvat subiectele, a iesit din sala si deschidea tot timpul usa la sala de clasa, ca sa-si cheme afara colegii, deci ca sa-i deranjeze si sa-i determine sa-i urmeze exemplul. Ceea ce au si facut pana la urma.
Aceasta eleva, incepand din clasa I-a, a instigat un grup de 4 colegi de clasa, baieti, care se cunosteau de la gradinita, deci grupul era bine inchegat, sa-l batjocoreasca pe baiatul meu.
In pauze isi bateau joc de el tot timpul jignindu-l si spunandu-i ca „e gras, poarta ochelari si e rarait”. La inceput, si ea il eticheta asa si radeau cu totii, de el, apoi ea doar asista la spectacol, radea impreuna cu ei si isi lua satisfactia din ceea ce reusise sa-i determine pe baietii din gasca, sa faca.
Baietii erau toti, bine dezvoltati fizic, in a 8-a erau chiar mai bine facuti decat tine, unul dintre ei era chiar de doua ori cat tine. Deci, baiatul meu n-avea nicio sansa sa se confrunte cu ei, adica raportul de forte era complet inegal in defavoarea lui.
Batjocura a durat 8 ani de zile, cat timp copilul meu a fost elev la scoala generala.
Pentru ca nu s-a putut descurca singur, a cerut ajutorul doamnei invatatoare, care a incercat sa-l ajute, dar fara succes.
Erau implicati si unii dintre parinti, de exemplu doamna profesoara de matematica, care precis ca isi incuraja fiica sa-i instige pe baietii din gasca de batjocoritori, pentru ca altfel, hartuirea aceasta n-avea cum sa dureze 8 ani de zile, copiii trebuiau sa se maturizeze, mai ales ca se cunosteau mai bine si, in timp sa renunte la actele de intimidare. Pentru ca nu s-a intamplat acest lucru, sunt convinsa ca cel putin un parinte, adica exact parintele celei care dadea tonul la distractia asta, era in spatele intregii actiuni, cu atat mai mult cu cat doamna pe care o acuz este profesoara, deci cunoaste psihologia elevilor. Este profesoara la un liceu care nu e bine cotat, adica are elevi mai needucati, mai dificili si sunt convinsa ca de-a lungul carierei dumneaei s-a confruntat cu tot felul de situatii asemanatoare, dar in care ar fi trebuit sa-si ia rolul de mediator, pe care i-l impunea deontologia profesionala, in numele careia n-ar fi trebuit sub nicio forma sa aiba rolul de generator al activitatii de „bulling” asupra unui elev.
Apoi, doamna diriginta a incercat sa-i domoleasca, avand in vedere ca este o femeie apriga, care stie cum sa-i stapaneasca pe copii. N-a reusit nici dumneaei sa stopeze batjocura la adresa copilului meu.
Copilul meu nu mi-a spus prin ce trece: ori l-a sfatuit cineva sa n-o faca, adica daca i-ar fi spus ceva de genul „Sa nu-i spui mamei tale, daca vrei sa n-o ranesti.”, el nu mi-ar fi spus pentru ca ma iubeste foarte mult, stie prin ce greutati am trecut in viata, ma refer la cele pe care le-a vazut el singur, pentru ca eu nu i-am povestit despre celelalte, ori si-a luat in serios rolul de „barbatel” si simte ca trebuie sa ma protejeze pe mine, care sunt „fetita”, dupa spusele lui (il cred in stare si de asta pentru ca atunci cand avea vreo 4 ani mi-a dat o lectie de demnitate pe care am mai vazut-o doar inca o data in viata mea, la un alt baiat; deci, in toata viata mea, cele mai importante lectii de demnitate le-am vazut la doi baieti: unul de 4 ani si celalalt, de 18 ani), ori a fost amenintat ca daca-mi spune, patesc eu ceva, mai degraba decat ca ar pati el ceva. Cert e ca nu mi-a spus, abia zilele trecute intr-un moment de sinceritate, cand l-am acuzat ca nu-mi place atitudinea lui generala, el fiind acum in clasa a 10-a, mi s-a destainuit in legatura cu chinul prin care a trecut el in timpul scolii generale. Nici acum nu e dispus sa-mi dea detalii, deci el crede ca lupta aceea era a lui, trebuia s-o duca el.
Spun despre copilul meu ca e obisnuit sa-si asume rolul de protector pentru ca el e cel care statea cu mama mea si o ajuta cu ce putea, adica ii ducea lucrurile de care avea ea nevoie, din clasa I pana in clasa a 6-a, cand a murit mama. Cam dupa 9 luni de cand m-am angajat eu la Siemens, mama mea a „cazut la pat”, a avut coxartroza determinata probabil de eforturile mari pe care le-a facut cand era sportiva de performanta. Si vreo 2 ani nu s-a miscat din pat. 7 ani a durat perioada asta. A facut operatie de protezare a soldului (proteza de sold am cumparat-o din banii nostri), dar, desi operatia a fost un succes, proteza a trebuit scoasa pentru ca a facut o infectie, care nu stim de la ce a provenit, de la proteza sau de la ata chirurgicala, pentru ca era in perioada scandalului cu ata chirurgicala infestata, adusa din China, iar infectia ei s-a produs intr-un loc unde avea un nod de ata chirurgicala (in aceeasi perioada faceau infectii si pacientii care au suferit operatii de protezare a soldului la Targu-Mures, nu numai la Timisoara), asa incat articulatia femurala bolnava i-a fost cimentata si a ramas cu un picior mai scurt. Infectia se putea propaga la os, iar pentru acest tip de infectie nu exista leac. Ea a avut noroc pentru ca in urma administrarii unui antibiotic puternic, cu spectru larg, dupa ce i-a fost extrasa proteza, a scapat de infectie. Altii nu scapa.
Dupa operatiile astea a avut nevoie de recuperare, asa incat, de trei ori pe saptamana venea la ea un fizioterapeut, care, incet, incet, a reusit s-o faca sa se ridice din pat, sub supravegerea lui, sa mearga la baie cu un cadru metalic si sa se spele, apoi sa revina in pat. Mai tarziu a reusit chiar sa se ridice singura din pat si sa mearga putin prin casa, cu cadrul metalic.
Avem o vecina care in fiecare zi venea la ea, cand noi nu eram acasa sau cand plecam in weekend sau in concediu.
Dar, in rest, copilul meu era acasa, cu ea si se ajutau reciproc. El o servea cu ce-i trebuia, ea il ajuta la teme, ii povestea, il invata diverse lucruri, ii citea curiozitati sau ce credea ea ca l-ar interesa, jucau sah impreuna (mama l-a invatat sah si ii place sahul).
Deci i se amplificase instinctul de a proteja, de aceea cred ca si pe mine vrea sa ma protejeze.
Am observat ca face lucrul acesta si in taberele in care a fost, cu copiii mai mici decat el, acestia  sunt prietenii lui.
A fost persecutat si la gradinita CFR, unde a fost in ultima perioada, de catre doamna directoare si de catre domnisoara educatoare (l-am tuns chel o data pentru ca il tragea de par), dar nici despre lucrurile acelea nu vrea sa-mi vorbeasca. Imi spune ca nu-si mai aminteste.
Ce ma nemultumeste pe mine este ca nimeni de la scoala nu mi-a spus ce se intampla, nici doamna invatatoare, nici doamna diriginta, nici vreo alta mamica, nimeni. Si, de fapt, cadrele didactice care trebuiau sa-l ajute, au fost depasite de situatie. Asta se mai intampla, dar trebuie sa-ti recunosti neputinta si sa nu lasi lucrurile asa, pentru ca ele nu se rezolva de la sine, ba pot chiar sa degenereze. 
E grav ca n-am fost anuntata de-a lungul a 8 ani de zile, ca sa-mi ajut copilul.
Imi spuneau diverse mamici ca le pare rau de copilul meu, ca plange usor, dar nu-mi spunea nimeni ce se intampla exact. Cand l-am intrebat pe copil de ce plange, dupa ce-mi spusese o mamica asta, mi-a zis ca plange din cauza colegei de banca, care e tot timpul cu ochii pe el si-l paraste, iar el se enerveaza la un moment dat ca nu poate sa-si exprime furia si incepe sa planga de nervi. N-aveam cum sa-mi dau seama ce se petrece de fapt.
Au fost momente cand batjocura n-a mai fost atat de agresiva. Asta s-a intamplat cand in clasa lor au venit elevi dintr-o clasa paralela (in a 2-a sau a 3-a) si atunci copilul meu si-a facut un prieten. Nu l-au mai atacat atat de tare, ca erau doi. Dar, prin a 5-a, au reusit sa-l coopteze si pe prietenul copilului meu, in gasca de batjocoritori si, pe langa faptul ca l-au ranit ingrozitor intorcandu-l pe prietenul lui impotriva lui, au inceput din nou, ostilitatile.
Apoi, intr-o zi, in clasa a 4-a, am observat ca pantalonii de uniforma erau murdari de un fel de mazga, care se uscase si nu se vedea foarte bine pe stofa de culoare bleumarin. Mazga aceea cred ca provenea de la apa de pe jos, din toaleta baietilor. Deci, practic, l-au trantit pe jos, pe-acolo, nu stiu daca l-au si batut. Atunci am luat legatura cu doamna invatatoare, care  ne-a dat numarul de mobil al tatalui baiatului care ii facuse lucratura din toaleta. Sotul meu l-a sunat si a avut parte de o conversatie foarte agresiva, intr-un limbaj nepotrivit. Tatal era revoltat ca d-na invatatoare si-a permis sa-i dea numarul lui de mobil, parintilor colegului de clasa al fiului sau, pe care fiul sau il batuse in toaleta scolii.
S-a iscat un mic scandal, ne-am dus la scoala, unde mama baiatului agresiv a „sarit la inaintare” cu tot felul de argumente ca sa-si salveze odorul: spunea ca sotul ei e alcoolic si agresiv, ii bate si pe baiat, si pe ea, ca ea n-are serviciu si depinde de sot, ca copilul are comportamentul deviant din cauza ca sufera de o boala psihica din cauza batailor pe care i le-a administart tatal sau si ca e in tratament, ca-i costa o groaza de bani tratamentul si ca starea copilului s-a ameliorat, ca ea personal face eforturi deosebite ca sa-si recupereze copilul si ne roaga, pe doamna invatatoare si pe parinti, s-o intelegem. Bineinteles ca lasi garda jos intr-o situatie din asta, ca doar esti om.
Inainte de incidentul cu toaleta, doamna invatatoare imi spusese sa-l duc la control de specialitate (urologie) pe copilul meu, deoarece, in timpul orelor isi cere voie la toaleta si toata clasa rade de el. Asta am si facut, doar ca medicul urolog l-a consultat, i-a vazut analizele si a spus ca nu are absolut nimic. Alta e problema acolo.
Copilul a continuat sa-si ceara voie la toaleta in timpul orelor, ignorand rasetele si batjocura colegilor.
Dupa episodul cu bataia din toaleta, mi-am inchipuit ca se intampla ceva legat de toaleta si l-am intrebat: el isi cerea voie din timpul orelor, pentru ca in pauza, baiatul agresiv, nu-l lasa sa mearga la toaleta, se izbea de usa cabinei in care era copilul meu si incerca sa intre peste el, sau intra intr-una din cabinele alaturate, se urca pe WC si se uita la el. Probabil ca-i antrena si pe altii in operatiunea asta.
Atunci, singura lui sansa de a merge la toaleta era s-o faca in timpul orelor.
A mai fost o data lovit rau la coloana vertebrala, mi-a spus ca s-a invartit pe coridor, in pauza, s-a dezechilibrat si s-a lovit de extinctorul care era agatat pe perete. N-am cum sa verific daca-i adevarata povestea asta.
Cert e ca baiatul meu a ajuns sa-si petreaca pauzele in clasa, desenand. Evita sa iasa in curtea scolii in timpul pauzelor, ceea ce, dupa parerea mea de profesoara, este un alt lucru foarte grav.
Copiii, de la scolari si pana la elevi de liceu, ar trebui sa iasa in curtea scolii in fiecare pauza. Este esential pentru buna lui dezvoltare.
Incepand din clasa a 4-a, a facut vreo doi ani de karate, apoi a facut inot si apoi, baschet, pe care-l face si acum. Atunci s-au mai potolit un pic cu batjocura, baietii din gasca.
Mai tarziu, un baiat din gasca a trecut de partea copilului meu si ii lua apararea in fata celorlalti.
Fata care ii manipula insa, continua sa-i instige pe baietii agresivi.
Insa unul dintre copii, cel agresiv, cel cu bataia din toaleta, l-a incoltit tot timpul, toti cei 8 ani cat au fost colegi, in fiecare zi. Asta seamana cu ce am patit eu, la lucru, in fiecare zi.
Si grupul de baieti hartuitori, instigati de fata manipulatoare seamana cu ce ce mi se intampla mie, la lucru.
La una dintre sedintele din clasa a 7-a sau a 8-a, doamna diriginta i-a atras atentia mamei baiatului agresiv, ca in pauza, ar fi incercat sa arunce de la etaj un copil. Acum ma intreb daca era vorba despere copilul meu. Atunci n-am banuit asa ceva.
Doamna diriginta a incercat sa-i faca referat de exmatriculare elevului agresiv, dar n-a reusit sub nicio forma. Din experienta mea proprie in invatamant, parerea mea e ca n-a reusit din cauza directiunii scolii. Deci directorul scolii, e, si el, implicat (vezi cazul elevilor de la Moisil, care si-au batut joc de profesoarele lor si n-au fost exmatriculati pentru ca i-a sustinut directorul).
O perioada de timp, mama agresorului a fost casiera clasei („a propos”: mama doctorita e sefa comitetului de parinti pe clasa, deci participa la sedintele cu parintii pe scoala, deci se cunoaste cu directorul si cu ceilalti profesori, mai ales ca are doua fete care au fost eleve ale acestei scoli, colega fiului meu fiind fata cea mica a doamnei).
Dupa una dintre vacantele de vara, mama casierita m-a acuzat ca eu n-am platit fondul clasei si fondul scolii pe semestrul al 2-lea, in conditiile in care plateam acesti bani, de regula, la sedinta cu parintii, deci eram printre primii parinti care-i achitam si imi notam intr-o agenda daca am achitat banii, asta ca sa nu-i platesc de doua ori, nu ca sa nu-i platesc deloc. Si in conditiile in care, la petrecerea de sfarsit de an din anul scolar precedent, adica cel in care sustinea ca n-am achitat banii pe semestrul al 2-lea, vazand ca apar discutii intre parinti legate de faptul ca unii nu vroiau sa dea bani ca sa le cumparam copiilor pizza si suc, am decis sa le cumpar eu singura sucul copiilor si sa-l duc la scoala, ceea ce am si facut. Am contribuit si la pizza, ca restul parintilor. Deci nu m-am sustras de la plata contributiilor care ne reveneau, sub nicio forma. Am banuit-o pe aceasta mama, de rea intentie. Am mai platit o data fondul pe semestrul al 2-lea, ca sa n-avem discutii. M-a deranjat ca m-a acuzat in fata parintilor si a doamnei diriginte, ca si cand ar fi vrut sa ma puna intr-o situatie jenanta. Oricand a fost nevoie de bani suplimentari fata de cei despre care discutam la sedinta, trimiteam banii prin copil, acesta ii dadea copilului ei si banii ajungeau la ea. Asa faceau si alti parinti. Si pana atunci nu fusese nicio problema.
Reaua vointa a acestei mame mi s-a dezvaluit si cand, copilul meu venea spre casa impreuna cu un coleg, iar copilul ei arunca cu pietre, pe strada, in cei doi. Mama a sustinut cu tarie in fata mea ca nu-i adevarat, ca ea si-a insotit copilul de la scoala acasa, deci a fost sub supravegherea ei si dimpotriva, copilul meu impreuna cu celalalt coleg radeau de copilul ei si-l batjocoreau si mi-a spus chiar ca ei au aruncat cu pietre in el. Am vorbit cu fiul meu si mi-a zis ca agresivul le striga tot felul de lucruri urate si arunca cu pietre in ei, apoi si ei au aruncat cu pietre in el.
Deci, copilul agresiv a fost un copil-problema tot timpul, pe parcursul a 8 ani de studiu, iar mama lui il scotea basma curata tot timpul. Cand era pe cale sa primeasca in sfarsit, o corectie, atunci cand s-a intamplat de l-a batut pe copilul meu in toaleta, a apelat la sensibilitatea si compasiunea oamenilor, a stors lacrimi si ne-a fentat pe toti. Daca atunci as fi fost intransigenta, as fi reusit sa-l pun la punct. Si pe parintii lui. De aceea, nu oricine merita sa fie ajutat si sa i se acorde o a doua sansa.
E cam batator la ochi cum de copilul agresiv se lega doar de copilul meu? Cum de facuse o obsesie pentru el? Parerea mea e ca mama lui a fost platita ca sa isi incurajeze copilul sa-l hartuiasca pe copilul meu. Cred acelasi lucru si despre celelate doua mamici: profesoara de matematica si doctorita. Deci toate cele trei mamici au fost platite de tine pentru ca sa-l hartuiasca pe copilul meu asa cum tu ma hartuiai pe mine.
Apoi, in ultimii ani de scoala, in a 7-a si a 8-a sau numai in a 8-a, nu mai stiu exact, mama agresivului a renuntat sa mai fie casiera clasei, a spus ca s-a angajat undeva (!) si intr-adevar s-a vazut ca e mai bine imbracata, deci avea venituri suplimentare fata de anii precedenti.
Le banuiesc si pe profesoarele copilului meu, de implicare in hartuirea lui: pe profesoara de Romana, pe profesoara de Matematica si pe profesoara de Germana. Mai exact, le banuiesc de faptul ca au fost platite pentru ca sa faca acest lucru. De catre tine.
Profesoara de Romana le preda foarte elevat, ca unor studenti, nu ca unor elevi de gimnaziu, iar materia era stufoasa. Nu a reusit sa le transmita esentialul la materia dumneaei, pentru ca acesti copii sa se prezinte bine la examenul de capacitate. Materia era atat de vasta, recapitularea se intrepatrundea cu lectiile de zi, astfel incat era un talmes-balmes in capul copiilor. Stiu exact despre ce vorbesc pentru ca am incercat sa-mi ajut copilul la materia dumneaei si imi era mie greu, ca adult si ca om care, dupa absolvirea gimnaziului am obtinut nota 9,92 la Limba Romana, la examenul de Treapta I. Ma consideram capabila sa-mi ajut copilul cu materia de gimnaziu, de la Romana.
N-a fost doar asta: l-a umilit de cateva ori in fata clasei, scotandu-l la tabla si punandu-l in dificultate in fata colegilor lui de clasa. Copilul imi spunea ca nici ceilalti nu stiau sau nu facusera ce i se pretindea lui, dar numai el era „pus la zid”. Pot sa recunosc cu usurinta o actiune de intimidare din partea unui profesor, fata de un elev. Deoarece cunosc bine lucrurile, le vad din interiorul sistemului, asa ca pe mine n-are cum sa ma pacaleasca aceasta doamna profesoara.
Se plangeau si alti parinti de doamna profesoara de Romana, de faptul ca copiii nu reusesc sa stapaneasca materia, dar o mamica ii lua apararea si ne spunea ca doamna e divortata si-si creste singura copilul si ii e greu.
Erau si fete care aveau note maricele la Romana (8, 9, pentru ca 10 nu-mi prea amintesc sa fi fost), dar ma intreb daca nu luau ore in particular, de la doamna profesoara. Asta ar fi explicatia si pentru materia stufoasa si neinteleasa de copii – era o invitatie la ore particulare.
Doamna profesoara de Matematica isi tinea orele „ca sa fie tinute”, dumneaei preda materia, dar copiii nu intelegeau, insa asta nu conta pentru doamna, mergea inainte. A fost acuzata si ca le-a dat la lucrare, subiecte din materia pe care n-o predase. Alta invitatie la ore particulare.
Sotul meu il ajuta pe copil la Matematica si uneori avea impresia ca tema e din materie care nu le-a fost predata.
Mai mult, dupa examenul de capacitate la Matematica, ne-am dus sa facem contestatie (a luat o nota sub asteptarile mele). Doamna profesoara de Matematica ne-a descurajat privind scrierea contestatiei, ne-a spus ca n-are niciun rost, ca si cand dumneaei ar fi stiut din start ca lucrarea copilului meu nu face doua parale. Si era foarte detasata de toata situatia, ca si cand dumneaei n-ar fi avut absolut nicio vina. Am fost si eu profesoara, dar eu ma simteam raspunzatoare fata de elevii mei, fata de esecurile lor, nu eram detasata si nepasatoare.
O colega de-a dumneaei, a intervenit in discutie si ne-a spus sa avem grija, ca in urma contestatiei ar putea sa obtina nota mai mica, chiar. Draguta doamna!
Doamna profesoara de matematica l-a intimidat pe copil, de fata cu mine, luindu-l „de sus”, ca si cand ar fi subliniat: „ce pretentii ai daca stii ca n-ai facut totul complet si corect”? Pai, sa primim punctajul pentru ce a rezolvat. Nu mi-a placut nici faptul ca in timpul discutiei cu noi, purta o convorbire particulara, la telefonul mobil, ca si cand noi nu prezentam prea mare importanta.
Doamna profesoara de Germana le-a dat copiilor sa faca un proiect, nu le-a explicat prea bine ce pretentii are de la ei, i-a lasat sa-si aleaga echipele si doi copii au ramas afara din echipele care s-au format: baiatul agresor si copilul meu (!). Asa ca, ei au facut echipa pentru proiectul de Germana. Si, copiii trebuiau sa mearga acasa unii la altii (?!) pentru ca sa realizeze acest proiect. Baiatul agresor s-a invitat la noi acasa. Nu mi s-a parut normal. Mi se parea complet deplasat ca sa mearga acasa, unii la altii, pentru ca sa lucreze la un proiect. Nu sunt prieteni, familiile noastre nu se viziteaza, locuinta personala este un spatiu privat, iar doamna profesoara de Germana n-are niciun drept sa ne organizeze timpul liber si vizitele in spatiul privat. Situatia era cu atat mai grava cu cat au existat antecedente grave intre cei doi „coechipieri”.
Intr-o sambata, a venit copilul agresor la noi acasa si sub supravegerea sotului meu, au facut proiectul.
Ideea profesoarei de Germana era sa se viziteze de mai multe ori, dupa ore. Am simplificat lucrurile, ca nu-mi permiteam sa primim vizite repetate de la un copil care-l batjocorea pe copilul meu si cu ai carui parinti intraseram si noi in conflict. Si nici n-aveam curajul sa-l las nesupravegheat, in casa mea. Erau in a 8-a cand le-a fost cerut acest proiect, deci istoria era de demult.
La scola, doamna de Germana a fost nemultumita de proiectul lor, punandu-i sa-l refaca (!). Dar tot dumneaei fusese aceea care nu stabilise exact ce sa urmareasca copiii la acest proiect, le daduse tema „Iarna” si atat.
Nu s-a pus problema sa mearga copilul meu la baiatul agresor acasa, i-am spus copilului meu ca poate sa-i dea 4 la Germana, nu-l las sa mai refaca proiectul si sa-i spuna exact asa profesoarei de Germana, ca mama lui nu-l lasa sa refaca proiectul, sa-i dea nota pe proiectul pe care il facuse deja!
A fost urat ce a facut profesoara de Germana pentru ca si-a batut joc de munca  a doi copii si a tatalui unuia dintre ei, dintr-o frumoasa zi de sambata. Si mai e si culmea „sa faci pe nebuna” cand nu ti-ai exprimat clar cerintele, pe intelesul elevilor carora li te adresezi.
Copilul agresor a facut alt proiect, pe care a obtinut nota 10 (!) – ce s-au mai clarificat lucrurile intre timp! Iar copilului meu i-a trecut tot nota 10 la Germana, din marinimia celuilalt copil. Minunat! Un adevarat exemplu de profesionalisn din partea profesoarei de Germana.
N-am vrut sa ma intalnesc personal cu aceasta profesoara, ca nu i-ar fi fost prea placuta intalnirea cu mine. Nici nu stiu cine e, nici cum o cheama.
Inca ceva: recent am fost impreuna cu fiul meu, la un concert. Mama fetei manipulatoare a intrat in sala, ne-a reperat, m-a salutat, a stat putin si a plecat. Nu-mi vine sa cred ca s-a dus la „cucurigu” de vreme ce s-a asezat pe un loc din sala. Parerea mea e ca a vrut sa vada daca eu fac parte dintre spectatorii de la acel concert (de muzica pop, ca sa nu crezi ca ma dau mare, ca particip la concerte simfonice).
Copiii nostri nu mai sunt colegi de un an jumate, fata doamnei fiind eleva la Sanitar, o posibila viitoare doctorita? De ce ar fi venit doamna sa ma repereze pe mine? In amintirea vremurilor trecute?
Cred ca atunci cand copiii nostri terminasera clasa a 8-a, am vazut-o la noi in curte pe mama fetei manipulatoare, mi-a spus ca nu stia ca eu locuiesc acolo, venise la „Reuniune”, sa plateasca cotizatia pentru soacra ei. Deci se cunosc, mama fetei manipulatoare si mizerabilii astia care-mi poarta mie sambetele, cei care au castigat imobilul in mod fraudulos.
In luna octombrie a acestui an, copilul meu a mers acasa la prietenul lui de la gradinita, sa-i serbeze ziua de nastere. Acolo se intalneste cu un prieten de-al prietenului, copil de medici, tot in clasa a 10-a si care vrea sa devina medic, ca si parintii lui. Cand s-a intors de la petrecere, copilul meu avea o taietura la mana stanga, scurta dar adanca, care ar fi necesitat copci. L-au condus acasa prietenul de la gradinita, mama acestuia si prietenul viitor medic. Copilul meu si baiatul care vrea sa devina medic erau incurcati amandoi si aveau un sentiment de vinovatie pe care nu-l puteau ascunde. Baiatul care vrea sa devina medic era foarte stresat, parca vroia sa-mi spuna ceva si nu putea, mi-a fost drag de el pentru ca mi-am dat seama ca ii pare rau de ceva ce se intamplase la petrecere. Mama sarbatoritului si cu sarbatoritul erau insa foarte siguri pe ei, baiatul sarbatorit avand chiar o privire rautacioasa, satisfacuta.
Mama, ma aburea pe mine, foarte dezinvolta, imi spunea ca s-a intamplat un mic accident, ea nu era de fata, cand mancau, copilul meu a scapat cumva cutitul si s-a taiat din greseala, ea a oprit sangerarea si l-a pansat, nu-i nicio problema. Deci astia doi, mama si fiu aveau o atitudine dezinvolta si complice, iar copilul meu si celalalt copil erau timorati, ascundeau ceva, vroiau sa-mi spuna, dar ceilalti ii fixau cu privirea. Asta a fost impresia cand m-am intalnit cu ei.
In zilele care au urmat, copilul meu se cam „dadea lovit”, tinea mana intr-un fel ca si cand rana ar fi fost una serioasa, n-a vrut sa mearga la baschet de frica sa nu i se deschida rana. Atunci i-am cerut sa mi-o arate si am vazut ca era o rana serioasa, nu una superficiala, o rana care sr fi necesitat copci. Si mi-am dat seama ce s-a intamplat: baiatul meu si baiatul care va da la Medicina au fost manipulati de sarbatorit, cu complicitatea mamei sarabatoritului, sa participe la „o joaca” care s-a soldat cu ranirea cu cutitul, a baiatului meu, de catre celalalt baiat. Probabil ca baiatului care l-a ranit i s-a spus ceva de genul „Vrei sa dai la Medicina si nu esti in stare sa faci o incizie cu cutitul?”. Atunci copilul a aratat ca e in stare, doar ca s-au speriat, si el, si incizatul. Atunci a intervenit mama sarbatoritului, sa „salveze” situatia.
De aceea, cei doi copii care au fost manipulati aveau atitudinea de vinovatie si parere de rau, iar ceilalti doi erau foarte relaxati, ca doar le reusise manevra urata.
Ca sa intelegi cat de adanca e rana: a trecut o luna de cand i-a fost facuta si inca nu a cazut coaja de pe ea, adica nu e complet vindecata.
Il cunosc pe prietenul de la gradinita si i-am urmarit felul de a fi, de aceea il acuz de fapta asta urata. La fel, ii cunosc si pe parintii lui, au fost la noi acasa, am fost si noi la ei, si sunt convinsa ca sunt capabili de asa ceva. Sunt oameni nemultumiti de conditia lor sociala, care sufera ca nu fac parte din cercuri mai „selecte”, gen, un grup de prieteni medici care vaneaza ofertele de iarna, la schi, prin strainatate si le iau la rand. Sunt oameni care si-au impins copilul de la spate sa invete engleza la nivel inalt, sa dea teste la Consulatul britanic, l-au chinuit sa faca 8 ani la Generala 22, desi nu sunt in circumscriptia Generalei 22, deci si-au facut mutatie in buletin pentru a-l inscrie pe copil la 22, necontand drumul lung de la ei de acasa, pana la scoala, cu tramvaiul, facut singur, de copil incepand de prin a 2-a sau a 3-a, sau faptul ca primii 3 ani de gimnaziu, copilul lor a avut ore de dupa-masa, pe care l-au meditat la cine stie cate materii, in ideea ca va intra la liceu la Moisil, napasandu-le ca isi suprasolicita copilul care facea crize de colecist elev de gimnaziu fiind (crize generate de stres), cu mers iarna la schi ca apendice la un grup de medici care fac asta regulat, din dorinta de a intra in cercul de prieteni al medicilor desi ei n-aveau nimic in comun cu oamenii aceia, aveau doar un prieten, un fost coleg de serviciu la CFR, care facea parte din acel grup, sau se lipise si el, ca si ei, si care, le-a facut si lor intrarea in grup, cu zile de nastere ale copilului lor, sarbatorite pompos, cu inchirierea unui club unde se desfasoara astfel de evenimente sau cu angajarea de animatori, la sarbatoririle acestea participand si parintii copiilor, deci erau niste mici „banchete”, asta din dorinta de „a se da mari”, de a le arata prietenilor lor cat de „potenti financiar sunt ei”.
Dar ei, si el, si ea, sunt de formatie, economisti. Nu sunt oameni de afaceri, nu sunt medici. Pentru ca sa-si plateasca vacantele la schi in Austria, ca la noi nu exista partii si zapada, tatal baiatului lucreaza ca ospatar la nunti, botezuri, noptile si in weekend-uri, pentru ca a absolvit Liceul economic, cred, specializarea „ospatari”. Nu e rusinos faptul ca isi completeaza veniturile lucrand ca ospatar, desi are facultate, dar e rusinos ca vrea sa stea la „masa bogatilor” cu orice chip, prin orice mijloc si ca se foloseste de propriul copil pentru asta. Are pretentia ca propriul copil sa faca in viata ceea ce n-a reusit el sa faca.
Ca sa-i impresioneze pe oamenii din grupul select a reusit performanta ca intr-o vara, in doua saptamani, sa bifeze toate obiectivele turistice cele mai laudate, din Ardeal, gen Manastirea Barsana, mocanita din Apuseni, stand una sau doua zile intr-un loc, alergand de nebuni (cred ca 2000 de km. au facut in acele doua saptamani), neplanificand nimic dinainte, deci milogindu-se sa le ofere cazare pe unde se nimerea, in scopul final de a se lauda pe Facebook cu performantele lui. Mie mi se pare o dovada de infantilism cronic, pentru ca oamenii au in jur de 40 de ani (ca si tine), ca sa nu zic de-a dreptul prostie.
Am crezut ca doar tatal e din aluatul asta, iar mama e altfel. Acum mi-au demostrat ca amandoi sunt exact pe acelasi tipar, adica oamenii perfecti pentru gasca ta.
Deci ai ajuns cumva si la parintii prietenului de la gradinita, ai fiului meu. Fac si ei parte din gasca ta.
Tu esti si in spatele acestei mizerii care i s-a intamplat copilului meu. Fac pariu ca atunci cand erai copil erai grasut (in perioada in care magnifica se rupea toata in figuri ca sa organizeze un „9 martie” in care sa le pregatim micul dejun colegilor; „a propos” dupa asta ati fi fost in stare sa organizati o actiune asemanatoare, in care sa le servim colegilor micul dejun „la pat” si cine vroia, sa le tina companie si in noaptea de dinainte?; ca oricum totul era complet aberant; deci intr-o astfel de perioada, trecusesi pe salate, ca sa scapi de „burtica”, deci esti ingrozit de o eventuala luare in greutate – ti se trage din copilarie, nu?; inca ceva: ca sa ma obligati sa particip la aberatie, ati stabilit s-o faceti in timpul meeting-ului de proiect al magnificei; am ales sa absentez la meeting-ul de proiect la care, ati vorbit chestiuni serioase legate de proiect, printre iaurturi cu fructe, sandwich-uri cu Nutella, cacao cu lapte si alte prosteli; ei, asta da profesionalism dus la extrem, in traducere libera: „nici micul dejun nu-l luati de sine-statator, atat sunteti de dedicati serviciului ca mancati in timp ce lucrati”) si purtai ochelari cand erai copil, iar colegii tai de scoala te batjocoreau.
Ai stiut exact ce-i faci copilului meu, pentru ca si tu ai trecut prin asa ceva. Ai vrut sa ma lovesti inca o data, sau repetat, batjocorindu-mi copilul. Era un copil nevinovat, dar nu ti-a pasat! Probabil consideri ca si tu erai nevinovat cand ti s-au intamplat tie lucrurile astea si, atunci, de ce sa te mustre constiinta (care constiinta?) ca ii faci acelasi lucru copilului meu.
Nu te mustra constiinta (care constiinta?) nici ca i-ai transformat pe colegii lui, in infractori. Ei sunt viitorii hartuitori de la locul de munca. I-ai format de mici, din clasa I-a. Asta da, performanta. Si daca i-ai platit pe parintii lor ca sa-si incurajeze copiii sa-mi hartuiasca copilul, atunci te-ai simtit cu constiinta (care constiinta?) impacata, nu? Ai pasat magaria la parinti: ei si-au instigat copiii, tu n-ai nicio vina, tu doar le-ai propus, iar daca ei au acceptat atunci deja devine treaba lor, problema lor de constiinta.
Mai departe. Ai facut legatura si cu vecinii mei.
Eu locuiesc in apartamentul parintilor mei. Cand s-au mutat ei in apartamentul acesta, erau chiriasi la stat si locuiau impreuna cu inca o doamna, in varsta. Apartamentul are doua camere mari, intr-una locuiau ai mei, in cealalta, doamna. Dependintele erau comune: hol, bucatarie, WC, baie. Doamna mai avea „camera de servitoare” iar ai mei aveau camara de alimente.
Asa locuiau oamenii in apartamentele acestea: familiile mici locuiau cate doua intr-un astfel de apartament, famiile mai mari, singure.
Imobilul este o fosta casa nationalizata. La noi in curte sunt 3 cladiri de imobile, una mare, la strada, cu 14 apartamente (in care locuiesc eu) si cladiri in curte, in total sunt 20 de apartamente, toate cladirile fiind dispuse in forma de „U”, cu o curte interioara cuprinsa intre ele.
Inainte de Revolutie, in aceste imobile au locuit profesori de gimnaziu, o invatatoare, profesori universitari, un avocat, un colonel de Securitate, o asistenta medicala, doi croitori, sot si sotie, muncitori, o functionara la banca, functionar public, contabil. In apartamentul nostru a locuit inaintea noastra, un medic dentist (mama a gasit intr-un dulap, firma de la cabinetul doctorului).
Dupa Revolutie, profitand de vidul de legislatie, mafia imobiliara a pus mana pe imobile nationalizate, prin diverse mecanisme care sunt cunoscute la nivelul intregii noastre tari: prin cumpararea de functionari din primarie, de la „Urbis”, de la „Cartea funciara”, de la „Arhivele statului”, prin cumpararea de juristi, de judecatori, de oricine putea sa le asigure intrarea in proprietate, a acestor imobile, care erau case istorice sau case vechi, aflate in zone istorice (cum e si casa noastra).
In cazul casei noastre se stia si cu cat cotizasera, adica suma de bani pe care au platit-o ca sa intre in posesia imobilului. De ce trebuiau sa cotizeze? Pentru ca n-au fost niciodata proprietarii acestui imobil, adica nici macar nu aveau calitate procesuala activa in momentul in care au deschis actiunea judecatoreasca adica nu aveau dreptul sa revendice imobilul de vreme ce nu aveau acte care sa dovedesca faptul ca au fost proprietarii lui candva.
Dar atunci a fost posibil ca prin cumpararea juristei de la „Urbis” (care reprezentat Statul roman in proces), aceasta sa nu se prezinte la infatisare, apelul sa nu fie timbrat si prin cumpararea judecatoarei, imobilul sa intre in posesia unei asociatii familiale (asa isi zic ei): „Reuniunea de ajutor pentru inmormantare Fratelia”, de fapt, o adunatura de misei, fosti securisti, fosti informatori ai Securitatii, oameni cu bani multi si cu relatii puternice, care au pus mana fraudulos pe mai multe foste case nationalizate din Timisoara. Daca te uiti la ei, ai impresia ca sunt niste domni si doamne, respectabili pensionari. Doar ca asa par si fostii criminali de razboi nazisti, daca-i vezi, n-ai zice ca au putut sa comita fapte abominabile. Si totusi...
Filiera era foarte clara, la fel erau si retetele pe care le aplicau.
Dupa Revolutie ne-am trezit ca, din chiriasi la stat, am devenit oameni care se luptau sa nu-si piarda apartamentele in care stateau de-o viata si sa nu fie scosi in strada.
In orice caz, dupa vreo 10 ani de procese la Judecatorie, Curtea de Apel, Tribunal, Inalta Curte de Casatie si Justitie, unii dintre noi am reusit sa cumparam apartamentele in decurs de o luna sau doua, pentru ca apoi au redeschis procesul si nu s-au mai putut cumpara apartamentele, casa fiind in litigiu, apoi au castigat ei toate apartamentele ramase necumparate si asta a fost. Cine nu s-a miscat destul de repede, a pierdut trenul.
Indivizii sunt versati, stiu exact ce parghii sa actioneze ca sa obtina ce vor, n-au scrupule, sunt in stare sa cumpere pe oricine trebuie, sa hartuiasca, sa distruga vietile oamenilor la propriu, nu la figurat si, mai nou am aflat, sa omoare pe oricine le sta in cale. Aici ma refer la mine, eu sunt inamicul public numarul 1, pentru ca familia mea a avut un rol esential in posibilitatea cumpararii apartamentelor, noi am fost cei care ne-am luptat cu cea mai mare inversunare ca sa nu pierdem apartamentul in care locuim de-o viata. Pentru asta am luptat noi: pentru apartamentul in care locuiesc eu de cand m-am nascut si pe care mi l-au lasat mostenire parintii mei, care, daca n-ar fi venit Revolutia, ar fi ramas toata viata, chiriasi la stat, pentru ca ai mei n-au avut simtul proprietatii dezvoltat asa cum il au oamenii de la tara, care au in proprietate cel putin o casa, acareturi si pamanturi. Iar parintii mei nemaitraind, am ramas eu sa ma razboiesc in continuare cu ei. M-am razboit si cand traiau parintii, asa ca-i stiu. Am fost chiar la Arhiva Judecatoriei si am cerut dosarul, ca sa vad, si eu ce contine. Fara sa am cunostinte de Drept, am ramas consternata cum un dosar cat un ceaslov de gros era plin numai de acte lipsite de importanta, de niste porcarii, adica, era un proces verbal de sedinta de-a lor, nici macar ala ca lumea, continea doar niste insemnari legate de participantii la acea sedinta, in partea antetului foii; nenorocitii astia n-aveau niciun act de proprietate depus la dosar, nimic valoros. Imobilul fusese in proprietatea unei societati asemanatoare ca nume cu a lor, „Reuniunea de ajutor pentru inmormantare Chisoda Noua”, dar Fratelia si Chisoda Noua sunt doua chestii total diferite si nu exista un act prin care sa fie dovedit faptul ca societatea inscrisa in Cartea Funciara se redenumise in societatea care revendica imobilul sau fuzionasera sau ceva de genul asta, deci nu era nicio legatura intre ele.
In plus, nationalizarea se facuse de la o persoana fizica, Radu Iuliana, nu de la persoana juridica care figura in Cartea Funciara, adica societatea din Chisoda Noua si nu era dovedita nicio legatura intre Radu Iuliana si societatea din Chisoda Noua, nicidecum intre astea doua mentionate si indivizii din Fratelia.
E ca si cum as deschide eu actiune in justitie, ca sa revendic casa ta.
Astia numai prin tertipuri avocatesti si prin profitarea de portitele care existau in legislatie, au reusit sa puna mana pe ditamai imobilul. De exemplu, hotararea decisiva in favoarea lor s-a dat pe baza unei adeverinte de la „Arhivele statului”, in care se mentiona ca ei sunt continuatorii celor care erau inscrisi in Cartea Funciara inainte de nationalizare, dar nu se facea referire la niciun act din arhive, care ar fi dovedit acest lucru. Deci, ce era mentionat in adeverinta nu era sustinut cu niciun act doveditor, nici macar sa fie mentionat actul adica ceva de genul: „ Procesul verbal nr.  .... , din data .....”, sau alt act care sa fie mentionat in adeverinta (tipul actului, numarul de inregistrare, data). Nimic absolut! Doar ca adeverinta era semnata de ministrul de atunci al Justitiei, Valeriu Stoica. Se intervenise pe langa Valeriu Stoica pe filiera „Asociatiei veteranilor de razboi”, din care facea parte avocatul indivizilor.
Deci, o adeverinta lovita de nulitate sau fara valoare, dar care era semnata de ministrul Justitiei, a fost actul hotarator care a determinat darea sentintei in favoarea „mosilor”, ca noi asa i-am numit tot timpul. Asa au ajuns ei, proprietarii acestui imobil.
Ceea ce e interesant este ca au mai murit dintre ei, dintre cei care pornisera actiunea asta in urma cu circa 20 de ani, dar au venit altii, la fel de lacomi si de fara scrupule. Astia sunt un „perpetuum mobile”.
Norocul nostru a fost ca am avut o doamna avocat de o calitate morala exceptionala, care nu s-a lasat cumparata sau intimidata de acesti impostori (e putin spus, poate imi vine in minte un termen mai dur). Sunt absolut convinsa ca au incercat sa o corupa si n-au reusit. Doamna ne-a luat un onorariu modic, deci mai mult a pledat „pro bono” din considerente de calitate umana a dumneaei si ne-a reprezentat cu profesionalism. Doamna cred ca fusese judecatoare si renuntase, devenise avocat. Mai mult, cand procesul nostru a ajuns la Inalta Curte de Casatie si Justitie din Bucuresti, ne-a reprezentat verisoara dumneaei, cu acelasi onorariu modic si acelasi profesionalism. Le sunt profund recunoscatoare acestor doua Doamne pentru probitatea lor morala si profesionala dovedita.
Primarul de atunci al Timisoarei, Gheorghe Ciuhandu, ne-a dat in prima instanta, o adeverinta care ne favoriza pe fostii chiriasi, influentat de un functionar din Primarie care n-a putut fi cumparat de mosi, apoi a revenit cu o adeverinta contrara primeia, care ii favoriza pe mosi, concediindu-l pe functionarul cinstit si corect. Era evident ce se petrecuse.
Am apelat si la presa, un cunoscut ziarist timisorean care scria la „Drapelul rosu”, daca nu ma-nsel, a facut o ancheta in ceea ce privea cazul nostru, a descoperit o multime de lucruri murdare despre mosi, le-a publicat in articolele lui si, drept urmare, a intrat in colimatorul mosilor care i-au facut viata un chin. Daca nu ma-nsel, omul si-a dat demisia de la ziar. Pe ziarist il cunostea mama mea.
Mama a fost presedinta Asociatiei de locatari in toata perioada procesului.
Am avut un vecin care facea, si el, parte din „Asociatia veteranilor de razboi” si care a adunat un dosar intreg despre mosii astia, cu care i-ar fi desfiintat definitiv, dar, din pacate, a murit inainte sa faca publice informatiile pe care le avea despre ei. Vroia sa deschida un proces defaimator impotriva lor, ca sa dovedeasca faptul ca n-au niciun drept asupra imobilului.
Au castigat cam jumatate dintre apartamente, spatiile comerciale de la parterul imobilului nostru si dependintele. Pe cele necastigate (necastigate pentru ca cei care locuiau in ele au reusit sa le cumpere, devenind proprietarii apartamentelor in care pana atunci locuisera cu chirie la Stat), au obtinut despagubiri de la Stat, sume foarte mari. Deci, o data au furat Statul pentru ca l-au deposedat de niste imobile care nu le-au apartinut lor niciodata, iar in al doilea rand au furat Statul pentru ca au obtinut despagubiri uriase pentru apartamentele pe care le-au pierdut, adica pe cele pe care le-am cumparat fostii chiriasi.
Apoi si-au mutat sediul intr-unul din apartamentele din curte, unul plasat strategic, de unde vad tot ce misca in curte, ii cunosc pe toti cei care locuiesc in curte, le cunosc obiceiurile, programul,  au inceput sa adune informatii despre toata lumea si sa „ne lucreze” din interior.
Au program de lucru de 4 ore pe zi, de la 8 la 12, timp in care nu fac altceva decat spioneaza.
Stau comasati la geamuri, ca sa nu le scape vreo miscare.
N-au perdele la geamuri, ca sa nu le obtureze campul vizual.
In curtea noastra e un rand de tei seculari, deosebit de frumosi, imensi. I-au macelarit, efectiv au lasat numai trunchiurile, ca niste invalizi de razboi, ca sa poata sa spioneze ce se intampla in cladirea in care am, si eu, apartamentul.
N-aveau aprobare sa taie teii. Un vecin obtinuse aprobare sa taie doi tei din fata casei lui, pentru ca radacinile copacilor intrasera pe sub casa si ii ridicau parchetul. Mosii au profitat de aprobarea vecinului, au obtinut semnaturi „in alb” de la majoritatea vecinilor, pacaliti de vecina care era administratoare atunci, si care e si acum, si de vecina care era presedinta Asociatiei de locatari atunci, si care e si acum, acestea doua spunandu-le ca semneaza pentru ca teii sa fie „toaletati”. Dupa ce teii au fost macelariti, lumea s-a revoltat, si-au dat seama ca au fost pacaliti, dar raul fusese facut deja.
De ce zic ca au taiat teii ca sa spioneze? Pentru ca ei nu se aflau in situatia vecinului care obtinuse aprobarea de taiere a doi dintre ei, aceea de a le fi ridicate podelele de catre radacinile copacilor pentru ca, sub apartamentul unde-si au ei sediul este pivnita, iar radacinile nu sunt aeriene, nu trec prin plafonul pivnitei si pe sub podeaua lor.
Au ajuns chiar sa-mi ia factura de apa, de la posta, ca sa ma sicaneze, sa ma incurce cu plata apei pentru cele 3 apartamente. Am vazut si cum fac: cand apare cel care aduce corespondenta, iese de la ei din sediu, o doamna cu parul scurt, facut permanent, roscat, care merge la cutiile postale sa ia corespondenta. Probabil ca cel care o aduce nici nu apuca s-o puna in cutiile postale. Ma gandesc ca-i spune omului ca pune ea corespondenta, in cutiile postale ale vecinilor.
S-ar putea sa-mi fi luat si alte obiecte de corespondenta decat factura de apa.
Aveam impresia ca sunt in stare sa caute si in gunoi. Daca nu ei personal, macar portareasa.
Gunoiul, daca este scormonit, furnizeaza multe informatii despre cine l-a produs: ce consuma, ce marci de produse cumpara, daca face greseala sa arunce fluturasi de salariu sau alte lucruri personale, e de rau.
Si am facut un test: cand stiam ca mosii sunt la lucru, am coborat cu o cutie de carton in care erau hartii. Am iesit din casa, am lasat cutia pe una dintre pubelele de gunoi, am urcat in masina si am asteptat. Doamna roscata care ia corespondenta a iesit cu intentia clara de a lua cutia de carton, dar m-a vazut ca o urmaream din masina si a renuntat. Probabil ca a revenit dupa ce am plecat. Deci e clar ca au cautat si in gunoi. Poate ca sunt si ele, si ei, ca si tine, pasionati de lucruri personale, foarte intime.
Pe tot parcursul desfasurarii procesului au avut oameni din interiorul curtii, care le furnizau informatii vitale legate de demersurile pe care le faceam noi in cadrul procesului, asa incat ei au fost tot timpul cu cativa pasi inaintea noastra, ne anticipau toate miscarile. Ma si mir ca in conditiile astea, am reusit sa cumparam cateva apartamente.
Dupa ce au obtinut maximul de la Stat, au inceput sa vaneze apartamentele pe care le pierdusera, le cumparau direct de la proprietarii care apucasera sa le cumpere, asteptau sa moara proprietarul si le cumparau de la mostenitori, sau asteptau sa fie mana a doua, a treia, oricum ei se abonau la apartamentele astea. Asa incat, proprietarii cate unui apartament am ramas in minoritate.
Nu ne-am constituit in „Asociatie de proprietari” si suntem pasibili de amenda din cauza asta, pentru ca avem statut juridic incert, dar nu putem sa ne constituim pentru ca daca am face-o, deoarece ei detin majoritatea, ar putea ca toate deciziile care ne privesc pe toti, sa le ia ei singuri, iar pe noi sa ne puna in fata faptului implinit. De aceea nu putem sa facem impreuna niciun fel de lucrare pentru ca ei ne impun sa ne constituim legal in Asociatie, sa detina controlul absolut, sa faca cheltuieli pe care noi nu le putem suporta, sa le ramanem datori lor, ca in final sa ne dea in judecata pentru a-si recupera datoriile de la noi si, sa obtina apartamentele noastre, adica tot imobilul, in intregime.
Ca sa controleze lucrurile mai bine, intretin in curte o stare de nemultumire generala, de pilda nu repara instalatia de canalizare din fata apartamentelor pe pamant, care sunt in proprietatea lor, astfel incat chiariasii de acolo se confrunta des cu problema refularii apei de canal, in exterior, nu repara acoperisurile astfel incat ploua pe zidurile caselor si acestea se umezesc, se produce igrasie, curtea e plina de gunoaie, neingrijita, tencuiala de pe fatada casei in care locuiesc eu, cade pe trotuar, riscand sa-i loveasca pe trecatori.
Eu sunt tinta preferata. Apartamentul de langa mine l-au inchiriat unei familii care ma sicaneaza, ma deranjeaza, ma urmaresc si ma enerveaza de cand s-au mutat langa noi. Sunt vreo 6, 7 ani de-atunci. Initial erau mama, tatal, un baiat intre 20 si 30 ani, o fata de vreo 17 ani si un caine Labrador. Cainele sarea la noi, era lasat liber, se napustea si latra iritat de cate ori ne vedea, iar mama familiei, in loc sa linisteasca cainele, se uita la reactia mea si se distra. Avea grija sa iasa pe terasa cand eram eu acolo, cainele fugea dupa ea si incepea sa ma latre. Isi lasa cainele sa-mi latre la geamul de la bucatarie pana ma exaspera. Mi-am cumparat chiar un aparat care emite ultrasunete impotriva cainilor, pe care l-am pus in dreptul geamului de la bucatarie (limita cu apartamentul lor) – il enerva si mai tare.
Se vehiculau de 2 ori pe zi cu cainele prin fata apartamentului nostru, ca trebuiau sa-l scoata afara, de preferat cand eram pe terasa, n-aveau ore fixe. Si in loc sa duca cainele pe malul Begai, ca-i la 2 minute de noi, il duceau la pubelele de gunoi din fata casei, care miroseau ingrozitor din cauza ca le marca cainele lor, mai mult, cainele fiinda mare, si ce lasa acolo era mult, era o balta urat mirositoare exact la intrarea in casa, pe strada, practic nu prea aveai cum sa nu calci in urma aceea, care se improspata zilnic. Nimeni din curte nu le facea observatie, noi (familia mea) ne-am legat de ei. Mama lor era prietena cu „presedinta”, vezi Doamne. Dupa ce le-am facut observatie, au dus cainele un pic mai incolo, pe zidul de la pod, unde sunt niste jardiniere de beton. Urina cainelui se scurgea de pe jardiniere pe trotuar si de pe trotuar pe sosea. Era un spectacol vizual si olfactiv de zile mari. Acum imi pare rau ca nu le-am facut reclamatie, sa fie amendati. Ii amenintasem doar ca le facem poza si o trimitem la Politia comunitara.
Cred ca au avut probleme legate de caine si cu fostii lor vecini pentru ca madama ii povestea prietenei „presedinta” ca nu poate sa renunte la caine, il au de mic, nu poate sa-l lase pe strada – asa i-ar fi zis cineva, sa-l abandoneze pe strada, iar cand „prietena” a intrebat-o de ce nu plimba cainele pe malul Begai si de ce nu-l lasa sa alerge acolo, aceasta i-a raspuns ca nu l-ar mai putea prinde pe caine. Deci practic, astia aveau un ditamai cainele pe care nu puteau sa-l stapaneasca si, din cate stiu eu, Labradorii sunt printre cei mai inteligenti, sunt folositi ca animale de companie pentru persoane nevazatoare sau pentru persoane cu alt handicap. Si am mai observat ca era nervos cand era in compania madamei, cand tatal familiei scotea cainele afara, trecea pe langa mine fara sa dea semne de agresivitate, deci, practic cainele imprumuta starea de spirit a stapanului cu care era in acel moment.
Cainele acesta era chinuit, statea numai in casa, era scos de doua ori pe zi afara sa-si faca nevoile si atat, nu era plimbat deloc. Cateodata schelalaia sfasietor in casa, era singur si probabil avea nevoie afara. Eu i-as pune pe stapani sa mearga la toaleta ca si cainele lor, de doua ori pe zi. Sa vedem daca-i tine.
Si astfel de oameni se cred iubitori de caini. Pai la cat de dezaxati sunt toti nu le-as da vreodata dreptul sa-si ia vreun animal de companie, ca-si bat joc de el, asa cum isi bat joc si de vecini.
Tatal si fiul fac taximetrie, intr-o vreme lucrau pe aceeasi masina, unul noaptea, altul ziua, era un dute-vino permanent (pe la 5 dimineata faceau schimb de tura), mama  tacanea cu tocurile, fata se vehicula, si ea, la un moment dat baiatul isi adusese si prietena cu care circula pe la ora 1, 2 noaptea, tot cu tocuri, usi trantite, scandal noaptea in baie.
Peste zi ori vorbea mama non-stop, tare de se auzea la noi, ori era liniste totala – trageau cu urechea. N-am auzit la ei radio sau televizor in casa.
Cand aveam de lucru pe terasa (intindeam rufe, maturam, ingrijeam florile), atunci incepeau traseele, ajunsesem sa nu mai folosesc terasa aproape de loc din cauza „traficului intens” (inainte stateam la soare pe terasa, citeam, imi beam cafeaua, curatam cartofi, spargeam nuci, adica faceam orice puteam sa fac stand la aer).
Cand tatal maimutoi s-a operat la picioare, a stat pe tusa cam o luna. Aproape in fiecare zi, cand veneam de la lucru, il gaseam pe terasa, cu fata spre mine, adica spre usa de la terasa. Nu puteam sa trec neobservata nici in ruptul capului. Toata lumea sta pe terasa, cu fata spre curte, doar ei stau cu fata spre palier. Eu cred ca-mi admira florile de pe terasa, asta trebuie sa fie explicatia. Asa, si se uita la mine si astepta sa-l salut eu prima, ca doar eu venisem in locul unde era el deja, intr-adevar asta-i regula dar mi se parea ca forteaza nota cam mult si cam des.
Avem instalatie de apa comuna cu acestia si cu”presedinta”, instalatie pe care am facut-o demult, de cand locuiau acolo alti vecini, care erau proprietarii acelui apartament, si pe care am facut-o noi, adica familia mea. Au contribuit cu bani, cele trei familii implicate (acum am ramas doua din cele trei), adica s-au impartit cheltuielile la 3, dar la munca n-au contribuit, aici ma refer la „presedinta”, pentru ca ceilalti nu mai stau in apartamentul acela oricum.
Noi eram ultimii pe instalatie (ca doar noi o facuseram!), iar cand auzeau ca facem dus (apartamentele fiind in oglinda, baile au perete comun), dadeau drumul la apa intentionat ca sa scada presiunea la noi – au facut asta ani de zile, cu precizie de ceasornic, deci stiu ce spun.
Dupa ce ca, daca nu construiam instalatia de apa, n-ar fi avut apa curenta, le-am si platit vreo 80 de metri cubi de apa pe care au consumat-o ei, pentru ca nu declarau corect apa pe care-o consumau, au un ceas care nu inregistreaza corect, acelasi ceas care era pe vremea vecinilor care platisera o treime din costul instalatiei de apa, un ceas vechi, neverificat metrologic. 
Au fost cazuri in care erau 8 metri cubi diferenta pe luna, intre ce declarau si ce se inregistra pe factura. Adica ei declarau ca au consumat 3 m. cubi, de pilda, iar diferenta venea de 8 m. cubi. Deci e clar ca nu consumasera doar 3. Nici n-aveau cum, ca erau 4 sau 3 persoane (fluctua numarul lor). Aici erau in complicitate cu ceilati beneficiari ai instalatiei de apa: „presedinta”.
Mai mult, de mai multe ori pe saptamana faceau baie in vana, nu dus, se auzea cum umpleau vana cu apa si cum se balaceau, n-aveau cum sa consume atat de putin cat declarau.
Iar minciuna cu consumul de apa se intampla luna de luna.
Am motive sa cred ca ne-au introdus gongi in casa, pe la scurgerea de la baie, cele doua tevi de scurgere dintre apartamentele noastre unindu-se in perete. Spun asta pentru ca atunci cand reveneam acasa din weekend, de exemplu, gaseam vana plina de gandaci si in baie erau cei mai multi.
In ultima vreme, adica in ultimul an ne-au umplut casa de molii, tot pe la baie intra, vin la lumina (am observat ca daca pun dopul la chiuveta si acopar scurgerea de la chiuveta si de la vana, nu mai intra, dupa ce le omor pe toate cele care sunt deja in casa, evident), sau pe la bucatarie, unde, in spatele unui corp de mobila este o gaura intre apartamentele noastre, gaura care a fost facuta in momentul renovarii bucatariei si care ea a fost acoperita, dar probabil ca au facut-o la loc.
Si asta se intampla in fiecare zi: picatura chinezeasca. Daca nu suntem acasa vreo doua, trei zile, avem o colonie de molii la intoarcere.
Imi arunca zidarie, adica praf obtinut daca zgarii peretele, pe pragul usii, in fata usii, pe pervazurile geamurilor, pe flori, in jardiniera in care tin clestii de rufe.
Intr-o vreme imi luau haine de pe sarma, de pilda, sosete si lasau locul gol, ca sa-mi dau seama ca le-au luat, asa, de atentionare.
Imi rupeau florile si lasau crengutele rupte sa atarne, ca sa vad ca le-au rupt.
O pisica si-a lasat „amprenta solida” in fata apartamentului lor, au lasat-o vreo saptamana acolo, nemiscata, apoi au mutat-o in dreptul apartamentului meu.
L-am surprins pe taximetristul junior cum se scutura de zapada pe presul meu.
Maica-sa era intrigata daca nu maturam zapada de pe terasa imediat ce se asternea, ca sa poata circula linistiti si, ca sa-mi dea o lectie, o matura cu zgomot, adica la fiecare miscare a maturii, lovea matura de balustrada, ca sa inteleg, sa ies la datorie. Fi’su de-aia se scuturase pe presul meu: era revoltat ca nu maturasem zapada dimineata, inainte sa plece el.
Cand trec prin dreptul geamurilor si e lumina aprinsa in casa, se uita inauntru, cred ca deja stiu ce am in camerele dinspre terasa ca si cand ar fi ale lor.
Ziua stau in casa, iar seara, cand luminile sunt aprinse incep sa se vehiculeze.
Mi-au rupt steagul de pe masina de trei ori, adica mi-a rupt trei steaguri si mi-au zgariat masina in stanga, o zgarietura lunga, care cuprindea cele doua portiere.
Cel mai grav lucru este ca ma urmaresc cand plec de-acasa la serviciu, indiferent la ce ora plec (chiar si la 6, 7 dimineata), prin oras, pe unde-mi fac cumparaturile, chiar daca nu sunt in zona unde locuiesc. Si tatal, si fiul, dar mai ales fiul. Acum tatal nu mai locuieste acolo, dar tot ma intercepteaza prin oras.
Initial aveam un traseu fix, pe care veneam cu bicicleta la lucru. Astepta sa deschid poarta de la terasa, ca sa nu se oboseasca sa o deschida el sau s-o inchida, trecea prin fata mea cu tupeu si cobora la taxiu. Eu scoteam bicicleta, inchideam usa de la terasa si plecam la lucru. Ma intercepta pe traseul initial, in puncte din ce in ce mai apropiate de destinatia finala, adica de serviciu. Ma ajungea din urma si ma depasea cu nesimtire sau venea de pe strazi care intersectau strada pe care mergeam eu cu bicicleta, traseul fiind destul de liniar, de altfel, adica nu faceam slalom pe strazi, imi stabilisem traseul din linii cat mai drepte.
Cand a determinat o parte din traseul pe care-l aveam, l-am surprins ca statea la panda pe o strada neluminata. Plecase pe la 4 jumate sau 5 dimineata, pentru ca am auzit usa de la terasa si s-a asezat la panda. Locul unde statea la panda era cam la jumatatea traseului meu, pe o strada perpendiculara pe cea pe care treceam eu. Pana la jumatate stia exact pe unde merg, apoi imi pierdea urma. Nu stia cealalta jumatate pe unde o parcurg. De-asta statea la panda. Inca era intuneric afara. Am trecut prin dreptul strazii unde pandea foarte aproape de intersectia cu strada pe care treceam eu, deci banuiesc ca vroia sa inceapa urmarirea odata ce ma vedea ca trec.
Ce mi-a atras atentia a fost ca cineva luat prin surprindere de trecerea mea, a pornit motorul exact in momentul in care i-am trecut prin fata. Motorul n-a pornit imediat si se agita sa-l porneasca, iar masina in care era individul era pozitionata in umbra. Asta mi-a atras atentia si m-am oprit sa vad ce-i acolo. A reusit sa porneasca motorul , dar nu s-a luat dupa mine, a demarat inainte, pe strada pe care statea la panda. Nu era masina lui, adica nici taxiul, nici masina personala, deci omul se pregatise ca sa nu-l descopar.
Din cand in cand, ma intercepteaza taica’su care, intre timp s-a mutat de langa noi, dupa ce a divortat de sotie, aceasta casatorindu-se si traind in Italia. Dupa ce ma intalneam cu ta’su intr-un punct din oras, in zilele care urmau, ma intalneam cu fiul, cam prin aceeasi zona. Deci e clar ca tatal ii spunea fiului pe unde m-a vazut. Asta s-a intamplat de mai multe ori, asa ca am renuntat la a crede ca-i o coincidenta „intalnirea”.
Acum, in apartamentul de langa noi stau fiul taximetrist, prietena lui, o nesimtita fara seaman, care lucreaza la pizzeria Celentano, nu stiu pe ce post, de la ospatarita in jos, dar e „doamna”, e dusa la lucru si adusa acasa, cu una dintre masinile care livreaza pizza la domiciliu si are si sofer, si sora taximetristului, care a plecat cu un baiat din Galati sau Buzau, cunoscut pe internet, inainte sa-si de Bac-ul, a trait un an sau doi cu baiatul, dupa care a revenit „la vatra”, banuiesc ca nu si-a dat Bac-ul nici acum si nici nu munceste, ca-i pe-acasa mai tot timpul, figuratie face ca ar pleca la lucru, pe la 6:45 dimineata, chiar si sambata si duminica, dar pleaca sa-si ocupe postul de filaj, probabil prin preajma magazinului Kaufland din Iosefin sau prin intersectia Iuliu Maniu cu 16 Decembrie 1989, sau in alt loc strategic din zona, dupa cum primeste indicatii de la tine sau de la responsabilul cu filaju, desemnat de tine. Adica e „liber profesionista”.
Acestia trei n-au cum sa-si permita sa plateasca chiria pentru apartamentul in care stau, daramite sa achite celelalte cheltuieli cu utilitatile, cu hainele noi, cu sulemenelile pupezelor astora doua care sunt tot timpul proaspat tunse, aranjate, geluite, fixativate, date cu oja, alea, alea sau sa-si cumpere alta masina personala, nu noua, dar chiar si-asa, sa-si comande electrocasnice care sa le fie furnizate prin curier, sa-si permita mancare gata preparata, ca nu gatesc ei, decat rar. Doar ele sunt „niste doamne”.
In afara de rufe spalate si o data in toti anii astia, perne si plapumi scoase la aerisit, nu i-am vazut niciodata sa faca curatenie, sa scuture o carpa de praf, sa spele geamurile, sa spele perdele, sa scuture vreo patura sau cuvertura, n-am auzit un aspirator functionand la ei in casa, toate rulourile de la geamurile de la strada sunt lasate jos, nu intra lumina la ei in casa, doua geamuri dinspre curte sunt acoperit cu folie de aluminiu, deci e tot intuneric si in acea camera, stau ca sobolanii, banuiesc ca intr-o mizerie de nedescris, iar ocupatia lor principala e sa ma urmareasca si sa ma sicaneze pe mine. Dar ei sunt imbracati „tip-top”. Pe prietena individului n-am vazut-o de prea multe ori purtand aceleasi haine. Practic, in casa lor intra lumina la bucatarie pe jumate de geam, pentru ca jumatatea de jos e acoperita, la WC, pe un gemulet si, vag, in camara de alimente si la baie, pentru ca aceste doua geamuri sunt pozitionate sus si n-au acces direct la incaperile astea. In rest, e intuneric.
Bineinteles ca am avut meciuri cu astia, m-am certat mai tare cu pupaza prietena a pupazoiului taximetrist, o impertinenta si-o nesimtita de nedescris. Am crezut c-o pleznesc. Ea vorbea cu mine la pertu si se tragea de sireturi cu mine zacandu-mi ca „Intre noi doua nu exista termen de comparatie” (pai da, aici a avut dreptate; care-ar fi termenul ala?) si „Cum imi permit eu sa ma adresez ei?”. Ca si cand ea ar fi vreo somitate, buricul pamantului. Mi-a dat o reprezentatie de teatru ieftin, de zile mari. E toata numai ifose si strambaturi.
Intr-o sambata cred, aveam plapuma copilului afara pe balustrada, la aerisit. A venit de la strand, era in pantaloni scurti, toata transpirata pe picioare si am surprins-o cum se freca de plapuma, asa, artistic, din mers. Credea ca n-o vad. Am spalat plapuma si de atunci nu mai las plapumele, paturile, pe balustrada, le agat pe sarmele de rufe.
Intr-o sambata dimineata, pe la 7, cred ca iesise din tura de noapte, a lasat poarta de la terasa, deschisa, ca se grabea sa-si ia ceva din casa si sa plece iar. Vantul trantea poarta de-o innebunea, trezea pe toata lumea. Atunci am iesit la ea si i-am facut observatie. Zicea ca n-a facut-o intentionat. Buna replica! Adica „trezirea toata lumea sambata, la 7 dimineata, ca asa vrea ea!”. Dar n-a facut-o intentionat.
Cand trece pe lamga mine e tot timpul ingretosata. De propria persoana, evident. Se uita cu o scarba la mine, de cred ca-i provoc o criza de fiere.
A, si cand m-am certat ultima oara cu ea, mi-a mentionat ca „a vorbit cu Marius”. Care Marius, ca pupazoiului ii spune „Rubi” – asta vine de la „Marius”? Iar numele lui de familie e „Blaga”.
Iar pe tatal taximetrist il cheama „Remus”, rimeaza cu „Marius”, dar totusi, nu e.
In noaptea de miercuri (21 spre 22.11) si in cea de joi (22 spre 23) m-am trezit intre ora 2 si ora 3 noaptea. Era liniste in jur, dar se auzea un zgomt de fond, intermitent, asa cum erau ultrasunetele emise de aparatul pe care-l cumparasem ca sa-l tin la respect pe Labradorul lor, doar ca undele sonore erau de frecventa joasa (ultrasunetele de la aparat erau de frecventa inalta). N-am mai putut sa adorm dupa ce m-au trezit sunetele astea pentru erau emise tot timpul. Nici ceilalti din casa nu dormeau, deci toti din casa eram treji. Sunetele se percepeau in toata casa. Joi dimineata au incetat pe la 5:20, 5:25. Copilul meu a mai prins o ora, o ora jumate de somn pana sa se trezeasca sa mearga la scoala. Ramai cu o vaga durere de cap dupa ele si evident nedormit.
Joi spre vineri (23 spre 24.11) a fost a treia noapte cand m-au trezit maimutoii. La ora 2:19. M-am imbracat si am mers la usa lor. Lumina era aprinsa in camera dinspre curte, geamul fiind acoperit cu staniol, iar in hol, tot asa, geamul acoperit cu staniol rupt in dreptul clantei, asa am vazut ca in spatele usii era cineva. Eu abia iesisem de la mine, m-am dus glont la ei si cineva era deja in spatele usii lor. Am luat handrabulele lor, care erau pe-acolo, pe-afara: o cutie de carton cu lucruri de aruncat, un scaunel, o punga cu gunoi lasata la usa, un ghiveci de flori, cu pamant in el, dar fara vreo floare si le-am pus in dreptul usii lor. Atunci s-a deschis usa si sora maimutoaica, a aparut in cadrul usii si a inceput sa vocifereze. Nu era in pijama, era imbracata „de zi”, sa zicem. La 2 jumate noaptea. In hol erau cutii cu lucruri adunate, ca si cand s-ar muta. Bineinteles ca era revoltata in legatura cu ce facusem eu la usa lor si i-am spus ca am facut asta pentru ca ma trezeste noaptea. Nu era surprinsa cand i-am spus ca ma trezeste noaptea, vroia sa-i spun exact cum ma trezeste. Deci asta era problema ei. M-a luat si ea la pertu, asa cum facuse si pupaza cealalta, care a aparut in hol, ciufulita, somnoroasa si nedumerita. Astea doua vorbesc cu mine la pertu, dar eu am dublul varstei fiecareia dintre ele. Probabil ca apar asa des in discutiile lor, incat in imaginatia lor suntem de-o seama. Maimutoiul precis ca era in camera luminata, „la aparat”.
Revoltata insista sa-i spun cum ma trezeste. Nu i-am spus, pentru ca mi-ar fi zis ca-s nebuna (mi-a mai zis unul ca-s paranoica si dupa niste ani buni si-a dovedit siesi cat de prost e el – seful de catedra de la Moisil, doar ca in timpul anilor acelora, sabotorul si-a batut joc de toti, inclusiv de el, intr-un mare fel). I-am spus doar ca „n-o sa le fie bine, o s-o-ncurce rau de tot”.
Apoi i-am trantit usa in fata si am coborat in strada, unde i-am ridicat stergatoarele si i-am pus cate un suport de rola de hartie igienica pe fiecare stergator, i-am pliat oglinzile retrovizoare de la taxiul maimutoiului, care era parcat peste drum, asa ca putea sa vada ce fac. I-am facut cam acelasi lucru si masinii personale, parcate in fata casei. Si cu o zi inainte, dimineata i-am facut miscarea asta la masini, mai putin faza cu suportul de rola de hartie igienica, insa atunci, ambele masini erau parcate in fata casei, acum au putut sa ma vada mai bine.
Am revenit acasa si am asteptat. Un timp a incetat bruiajul. Apoi, la 3:11, 3:16 si aproximativ 3:19 au mai transmis cateva impulsuri, prima data trei, apoi doua si apoi unul (astia se cred la Transmisiuni). Intre succesiunea de impulsuri, pe la 3:16 am aprins lumina in camera. Dupa ce am aprins lumina au mai transmis o data, apoi s-au oprit. Ei n-aveau cum sa vada ca s-a aprins lumina in camera mea, pentru ca e una dintre camerele de la strada, ruloul era lasat in pozitia intre-deschis, iar usa de la camera era inchisa. Deci, cineva de la strada e posibil sa le fi transmis ca s-a aprins lumina in camera mea. Cine sta peste drum de mine: proful de Info din liceu, seful de catedra care venise sa ma dea afara din scoala la Atestat, nevasta-sa si fi’su, care, dupa ce a divortat, s-a mutat, se pare, la parinti. E doar o supozitie. Cert e ca bruiajul nu s-a mai repetat dupa faza asta.
In noaptea de vineri spre sambata (24 spre 25) si in cea de sambata spre duminica (25 spre 26) m-au trezit la 2:19, respectiv la 2:18, iar sunetele aveau frecventa mai inalta decat in noptile trecute. Duminica dimineata, pe la 8, 8 si ceva, au revenit acasa fetele, separat, la distanta una de alta. Sunetele s-au auzit peste noapte, deci, ori au fost toti plecati de-acasa si au lasat aparatul care emite unde pornit, ori, si eu inclin spre aceasta varianta, ele au dormit altundeva, iar el a ramas la butoane.
Sambata si duminica despre care am povestit, pupezele au tot carat saci cu lucruri pe care le-au aruncat, ca si cand s-ar muta de-acolo. Doar ele. Cred ca el era in apartament.
Sambata am fost plecata de-acasa toata ziua, dar au preferat sa faca actiunea cu aruncatul lucrurilor nefolositoare, duminica, cand eram eu acasa, ca sa le vad. E clar ca vroiau sa le vad. Cand nu vor asta, se furiseaza noaptea sau cand nu sunt eu acasa.
Au disparut si masinile din fata casei.
La un moment dat l-am vazut si pe „el”, mergand din apartamentul in care sta, spre scari.
Atunci a aparut si masina personala, pe care o foloseau sa-si „mute” lucrurile.
Au mai simulat si alte dati ca se muta, tot in perioada asta, de dinaintea lasarii frigului, dar au ramas pana la urma. Facusera doar figuratie.
Atat de „artisti” sunt ca au mai simulat ca sunt plecati cu totii de-acasa mai multe zile, o saptamana chiar, in concediu, masinile nu erau parcate in fata casei in toate zilele cat ei au „lipsit”. De fapt, erau toti in casa, isi facusera provizii, ca si cand ar fi plecat in concediu, dar ei consumau proviziile in casa. Nu faceau absolut niciun zgomot. Totusi, cand credeau ca nu sunt acasa, au foslosit dusul, atunci mi-am dat seama ca sunt in casa. Iar seara, m-am uitat la geamurile lor. Lumina era stinsa in toata casa. Deci stateau toti inauntru, ziua nu faceau zgomot, iar noaptea nu aprindeau luminile ca sa cred eu ca sunt plecati. Apoi, cand li se terminau proviziile trebuiau sa iasa, dar ieseau noaptea si reveneau in timpul zilei, cu masina personala si cu bagaje, ca si cand s-ar fi intors din concediu. De ce ar face niste oameni normali toate scamatoriile astea?
In noaptea de duminica spre luni (26 spre 27) nu s-au mai auzit unde sonore, in schimb s-a trantit usa de la pod, era deschisa, iar oamenii care au lucrat la acoperis de vreo doua luni, au inchis-o mereu, deci altcineva a deschis-o si a lasat-o deschisa peste noapte stiind ca aceasta va face zgomot si oamenii din cel putin doua apartamente, al meu si cel alaturat (nu al lor, celalalt apartament cu care se invecineaza al meu) nu vor putea sa se odihneasca noaptea.
In noaptea de luni spre marti (27 spre 28) au „emis” din nou. Prima data un sfert de ora (de la 4 la 4 si un sfert), apoi un sfert de ora pauza, apoi jumatate de ora (de la 4:30 la 4:58), unde de frecventa mai inalta.
Deci n-au plecat nicaieri. Sunt toti in casa si repeta scenariul pe care l-am descris un pic mai sus. Au ridicat ruloul de la usa de la balcon, sa le mai intre ceva lumina pe-acolo.
Masinile nu sunt nici in fata casei, nici pe strazile din vecinatatea casei, deci cred ca toata saptamana aceasta, cu weekend-ul prelungit de Sfantul Andrei si Ziua Nationala, vor fi „plecati in concediu”. Poate vine ta’su sa le ude florile. N-au flori.
Continua actiunea „molia”, le tot vanez prin casa, dar sunt mai putine. Cred ca asteapta sa creasca puii.
In noaptea de marti spre miercuri (28 spre 29) emisia a inceput la ora 4.
Il banuiesc pe maimutoi ca are un aparat care genereaza undele sonore nocturne pentru ca tot el e cel care imi bruiaza radio-ul din casa, in timp ce acesta functioneaza (imi place sa ascult muzica la radio in timp ce trebaluiesc prin casa).
Nesimtitii astia de langa mine stau tot timpul la panda in casa lor: cand sunt la baie, aud zgomot in baia lor, cand sunt la bucatarie, aud zgomot in bucataria lor.
Idiotul ma pandeste si la ce ora ma trezesc, si in ce camera dorm. L-am surprins o data ca si-a parcat taxiul peste drum, a coborat dimineata devreme la taxiu si a stat la panda sa vada in care dintre cele doua camere de la strada se aprinde lumina. De acolo deducea in ce camera dorm eu, pentru ca sunt prima care ma trezesc din familia mea.
Stie cand ma trezesc pentru ca aude zgomote la baie.
Sunt convinsa ca atunci cand aveam traseu fix cu bicicleta, pe drumul spre serviciu, imi stia programul pe ore si minute si pe locatiile unde ma aflam in orele pe care si le lua drept reper. Stia cand ma trezesc, cat timp imi ia sa fac dus, cat timp imi ia pana sa plec spre serviciu, de cand m-am trezit, cat timp imi ia sa parcurg distanta de acasa pana la serviciu.
Cand duceam copilul la liceu, cu masina, ma intalneam cu el prin apropierea liceului, exact la ora cand eram si eu pe-acolo.
In ultima vreme am facut pe Sherlock Holmes. Mi-am impus sa particip la tot felul de scenarii, ca sa-i vad cum reactioneaza, de fapt, cum se mobilizeaza. Am plecat de la serviciu, acasa, la diverse ore (10, 11, 12, 13, 14) si m-am dus direct acasa sau m-am dus acasa „pe ocolite”. Ori aparea si taximetristul imediat dupa ce ajungeam eu acasa, ori era deja acasa si „ma astepta”. Inseamna ca, cineva de la lucru, il anunta ca am plecat de aici si, probabil, voi ajunge acasa, unde „ma prelua el”.
Si acasa, statea. Astepta sa plec eu. Si 5 ore, daca trebuia.
Pai de unde sa aiba astia bani sa traiasca cum traiesc cand una nu muncea deloc, cealalta mai mult de 10 milioane nu castiga, taximetristul, mai mult de 15 milioane nu castiga fiindca mai mult nu facea taximetrie decat facea taximetrie, deci ei sunt 3 insi, pe 25 de milioane, cu chirie intr-un apartament de 80 de metri patrati intr-o casa veche, cu utilitati (incalzirea spatiului de locuit si a apei menajere, cu gaz, apa curenta, curent electric, cablu TV, internet), cu pretentii de haine si pantofi noi, cosmetice, freze, masina personala care implica cheltuieli de intretinere si cu benzina, cu mancare cumparata, deci negatita de ei, cu telefoane mobile toti 3, deci plata abonamentelor la mobile? E clar ca ii plateste cineva suplimentar fata de ce am mentionat eu, ca sa ma hartuiasca pe mine. Ca de-aia o fac cu atata convingere.
De vreo doua luni (poate chiar mai mult) cred ca nu mai lucreaza nici pupaza, pentru ca stiu cat se vehicula cand lucra in schimburi si-mi dadeam seama si in ce schimb lucreaza. Mai vine cateodata masina de la Celentano s-o ia, dar asta de ochii mei, ca stiu ca-i urmaresc de pe balcon.
Deci, practic, niciunul nu prea mai lucreaza, cele doua pupeze sigur nu lucreaza niciuna, iar taximetria pupazoiului e paravan. Toti trei lucreaza la filajul meu si la hartuirea mea. Cu norma intreaga si non-stop. Ma intreb cu cat ii platesti. Cu echivalentul salariului meu? Sau mai mult? Ca-s trei.
Am observat ca consuma aceeasi marca de apa minerala, ca si noi, folosesc aceeasi marca de hartie igienica, ca si noi.
La pupaza am observat in urechi o pereche de cercei foarte asemanatori cu cerceii mei.
Aveau parul lung amandoua pupezele, acum il au scurt, una dintre ele are chiar freza asemanatoare cu a mea, cu o suvita mai lunga intr-o parte, dar mai indrazneata decat a mea, recunosc, cealalta era blonda, apoi, cand m-am vopsit o nuanta mai inchisa, s-a vopsit si ea mai inchis.
Ne-am pus pe scaunele din fata, de la masina, o husa din bile de lemn, si-a pus si pupazoiul, pe scaunul soferului, in taxiul lui, exact acelasi tip de husa.
Am atarnat la oglinda retrovizoare din masina, un fanion cu „BC SCM Timisoara”, si-a atarnat, si el, un fanion cu „Poli Timisoara”, dar el n-are nicio treaba cu fotbalul timisorean.
Sotul meu mergea de doua ori pe saptamana la sport, intr-o zi la fotbal, intr-o zi la baschet. La fotbal pleca „gata echipat”, martea, pe la 8.
Defila si pupazoiul, tot martea, echipat de fotbal, in sort, cu ciorapi lungi, tanand mingea de fotbal ca pe un trofeu, chiar batand-o in podea cand ajungea in dreptul scarilor, ca sa vedem cat e el de fotbaliator.
L-am banuit la un moment dat ca numai defileaza imbracat in fotbalist, da o tura cu masina prin oras si revine acasa. Si, am avut un pic de dreptate pentru ca, intr-o marti, dupa ce tocmai ce plecase sotul meu la fotbal, am auzit ca se deschide usa de la intrare. Teoretic, si pupazoiul trebuia sa fie la fotbal. Eu eram la bucatarie, spalam vasele, geamul de la bucatarie era deschis, iar lumina in bucatarie era aprinsa, deci, daca trecea pe palier, vedea unde eram si ce faceam. Am crezut ca sotul meu si-a uitat ceva acasa si s-a intors. Asteptam sa salute si sa-mi spuna de ce s-a intors. Nu se auzea nimic. Atunci am oprit apa de la robinet si am ciulit urechile, dupa care, am auzit cum s-a inchis usa. Am fugit la usa, dar pana sa ajung eu acolo, trec din bucatarie in sufragerie, apoi in hol si parcurg jumatate de hol ca sa ajung la usa. La usa nu era nimeni, pe palier nu era nimeni, usa de la terasa era inchisa. Dar, nesimtitul asta avea timp ca din momentul cand a auzit ca am inchis apa la bucatarie (auzea pentru ca erau si geamul de la bucatarie, si usa, deschise), sa inchida usa si s-o stearga in apartamantul lui, chiar imi putea vedea umbra pe geamul de la bucatarie, in momentul cand ieseam de acolo si atunci putea sa sprinteze pana la apartamentul lui. Ceea ce sunt convinsa ca a si facut. M-am dus in camera unde era copilul si l-am intrebat daca a deschis el usa de la intrare. El nici nu se miscase de la calculator. Deci e clara treaba.
Pe la inceputurile locuitului lor in apartamentul de langa noi erau foarte galagiosi: tropaiau, gagicile tacaneau cu tocurile, tranteau poarta de la intrarea pe terasa (care e incuiata tot timpul, deci ceea ce se intampla pe jumatatea noastra de terasa e clar legat numai de cel doua familii ale noastre), vorbeau tare, eventual la telefon, cand treceau prin dreptul geamurilor noastre, care vara, sau cand gatesc sau cand aspiram, sunt deschise, tranteau frecvent usa dintre bucataria lor si cealalta camera cu care comunica bucataria lor, pentru ca acum sa se furiseze de-a dreptul, sa stea ziua inchisi in casa, iar cand se insereaza, sa inceapa sa circule. Au o tehnica de descuiat poarta de la terasa, de nici nu se aude cateodata, trec rapid prin dreptul geamurilor mele, ca niste naluci, sunt ca niste pareri ca a trecut cineva.
Acum pe sfarsit de noiembrie, fac curatenie de toamna. Arunca la gunoi saci intregi cu lucruri de-ale lor. N-au mai lasat nimic pe terasa. Am vazut o patura mizerabila, plina de praf si o geanta sport, care candva fusese alba, dar o tinusera atarnata pe terasa si a devenit gri inchis. E bine totusi, ca fac si ei o data, curat in casa si pe terasa. Vorba aia: „S-a implinit anul. Regii fac baie.”.
Si cu taica-su ma intalneam in diferite puncte din oras, mai ales in Complexul studentesc, exact cand aveam si eu drum pe-acolo. L-am banuit pe ta’su ca se ia dupa mine cand sunt cu masina, interceptandu-ma intr-un punct din Complex. O data i-am surprins taxiul intr-un grup de taximetre de pe strada Ofcea (cea care da spre Abator), m-a vazut si el si de atunci si-a schimbat locul de panda, dar nu l-am mai reperat pe al doilea. Cert e ca el ma vedea cand treceam pe Bulevardul Eroilor. Si am testat o data, sa vad daca am dreptate, doar ca in loc sa urmez traseul clasic, am facut dreapta pe Odobescu, el nu cred ca m-a vazut cand am facut manevra asta, pentru ca nu mergea exact in spatele meu, lasa cateva masini intre noi, iar de pe Odobescu am iesit pe Brancoveanu si cui i-am cedat trecerea? Maimutoiului asta! M-am enervat si m-am luat dupa el. Am mers exact in spatele lui. A trecut podul de la gara, a facut dreapta la gara, apoi s-a incadrat la stanga s-o ia pe sub viaduct (Jiul). Eu eram tot timpul in spatele lui. Cata vreme asteptam sa facem stanga, i-am vazut silueta cum se misca pe scaun, banuiesc ca si-a luat telefonul personal, nu stiu exact. Am trecut pe sub viaduct, am ajuns la intersectia Circumvalatiunii cu Gheorghe Lazar, s-a incadrat la stanga, dar a facut o manevra nepermisa acolo si, in loc sa faca stanga, a intors pe sensul opus de mers. Asta n-am facut-o, am facut stanga regulamentar si putin mai incolo am facut din nou stanga ca sa intru in parcarea de la Billa: aveam sanse 50% sa fie si el in parcarea aceea, 50% s-o ia inapoi spre viaduct. Era in parcare, exact in dreptul intrarii in magazin, ca un taximetrist care se respecta si parcheaza cu nesimtire in fata magazinului (asa face si fi’su, isi face cumparaturi din Piata Iosefin si-si lasa taxiul exact in fata intrarii in piata, adica exact in sensul giratoriu din dreptul pietei, adica e domn, merge cu masina la scara). Era cu fata spre mine. Am mers drept spre el si, de nervoasa ce eram am vrut sa ma infig in claxon apasat si indelung, adica „sa-l injur sofereste”, dar mi-a fost jena de oamenii din parcare, pe care nu trebuia sa-i agresez asa, ca n-aveau nicio vina si i-am facut flash-uri, i-am bagat faza lunga in ochi. Am trecut pe langa el si am parcat pe aceeasi directie, cu fata spre el. Am asteptat sa vad ce urmeaza. Din magazin a iesit o duduie (cea cu care-si imparte el viata, probabil), cu cumparaturi (banuiesc ca, cu ea vorbise la telefon cand se agita in masina), el a iesit sa-i deschida portbagajul, ea l-a sarutat, el i-a raspuns la sarut, dar era cu ochii pe mine. Am terminat acolo urmarirea, pentru ca ma gandeam c-o sa-i spuna pasagerei din dreapta ca-s lesinata dupa el si-l urmaresc „din dragoste”, am facut o pasiune pentru el. Nu-mi plac barbatii cu parul vopsit, asa cum e el, deci e mai greu sa ma pasioneze persoana lui. Oricum ii transmisesem ce-am vrut sa-i transmit, adica faptul ca stiu exact ca ma urmareste, cot la cot cu fi’su.
Mai mult, in timpul concediului din vara, de doua saptamani, pe care mi l-am petrecut acasa (nu-mi amintesc daca in ultimii 20 de ani mi s-a mai intamplat asta, cred ca nu, adica sa-mi petrec concediul acasa), din motive legate de toata situatia asta imposibila in care ma aflu, tatal maimutoi s-a mutat pentru cateva zile la copiii maimutoi, cu rucsacelul in spate si trecand pe furis prin fata geamurilor mele. Oare de ce? Pai statea si el la panda. Cei trei maimutoi disimulau ca pleaca toti de-acasa, cu masina personala a fiului maimutoi, taxiul ramanand parcat in fata casei, adica „erau plecati in vacanta”, ca sa plec si eu de-acasa, iar tatal maimutoi sa sara in taxiul fiului maimutoi si sa ma urmareasca. Am citit prea multe romane politiste? Pai, norocul meu, ca asa „i-am citit” si pe ei. Au mai incercat si alte variatiuni pe tema asta, plecand cu taxiul si lasand masina personala in fata casei si pe tatal maimutoi in casa.
In concediul asta fortat, acasa, m-am preocupat si eu, sa-i urmaresc pe ei si pe vecinii mei, care, majoritatea fac parte din reteaua ta.
Tot timpul concediului meu m-au pandit sa vada cand plec de-acasa: se asteptau sa plec din localitate. Ziua si noaptea. Cei trei maimutoi stateau la panda unul la strada si unul spre curte, al treilea dormea, iar dupa ce isi facea somnul, il schimba pe unul dintre cei doi care erau „de straja” si mergea la culcare cel schimbat. Si tot asa. In weekend ii ajuta si ta’su, erau patru la panda, le era mai usor.
Vecinii din curte, la fel. N-aveam absolut nicio sansa sa plec de-acasa, fara sa ma vada cel putin unul, dar erau intotdeauna mai multi la panda in acelasi timp, ca sa aiba backup.
Sunt convinsa ca, in eventualitatea in care plecam in vacanta, vecinii dadeau alarma si cineva din reteaua ta, m-ar fi urmarit cu masina si ar fi aflat unde imi petrec vacanta, pentru ca sa poti sa ma ataci acolo, fara probleme. Asta era miza. De-asta erau toti vecinii asa inversunati si motivati. Bineinteles ca i-ai stimulat material, adica i-ai cumparat, pentru ca, dintr-o data le-a crescut nivelul de trai: haine noi, electrocasnice noi, freze noi, cumparaturi bogate si chiar masini noi – trei vecini si-au cumparat masini in ultimele luni, second hand, dar totusi, plus tatal maimutoiului din cate am inteles.
Nu m-ar mira ca maimutoii astia de langa mine sa rupa netul conectandu-se wireless la modem-ul nostru, care e instalat in camera care are perete comun cu apartamentul lor. Si fac asta de ani buni (vreo 5).
Uneori se simt in baia noastra (care e in oglinda cu a lor), mirosuri neplacute: de produse petroliere, de substante ca si cele de omorat gandacii, de urina, de fecale. Mirosurile acestea le suportam toti cei de pe coloana comuna de scurgere a apei din baie, adica, in afara de noi, inca 5 familii. Baia noastra e separata de WC, adica in baie se afla doar vana si chiuveta. WC-ul e intr-o incapere separata. Asa sunt toate apartamentele din casa in care locuiesc. Teava de scurgere de la baie nu este teava de canalizare, adica e destinata doar apei care provine de la chiuveta si de la vana. Stiu ca vecinul care fusese proprietarul acelui apartament si-a montat in baie un bideu, dar acesta n-avea ce sa caute acolo, deci nu avea voie sa-l monteze din motivele pe care le-am spus mai inainte.
Maimutoiul asta foloseste bideul pe post de toaleta punand in pericol sanatatea tuturor celor care avem teava de scurgere comuna cu imbecilul asta pentru ca pe teava asta pot sa prolifereze in chiuveta de la baie sau in vana, bacterii periculoase care, in mod normal, se afla in vasul de toaleta, unde nu intram cu mainile sau picioarele, nu ne spalam pe corp.
Asa ca eu folosesc tot felul de dezinfectante pe tevile astea, dupa ce simt mirosurile ciudate, dar asta nu-mi garanteaza faptul ca in baia noastra nu sunt bacterii periculoase.
Asta nu mai e doar nesimtire, e atentat la sanatatea oamenilor si nu numai a celor din familia mea!
Una dintre ultimele tampenii pe care le-au facut a fost ca mi-au furat farasul (care era nou), l-au folosit ca sa-si curete balconul, banuiesc, pentru ca au lasat doi saci de gunoi, cu ce au adunat de pe balcon, in dreptul scarilor, nu i-au dus ei la gunoi, au asteptat sa-i duca altcineva in locul lor (la noi acasa s-a refacut acoperisul dupa furtuna si am avut de curatat dupa ce cadea din pod), apoi, dupa o saptamana sau doua, l-au abandonat la palierul de dedesubt. Nu mi-l mai trebuia oricum, ca aveam altul, dupa care, l-am vazut in curte, intr-un rondou de flori.
Acum si-au cumparat faras si l-au agatat la vedere, sa nu-i banuiesc cumva ca l-au luat pe al meu.
Au impresia ca eu trebuie sa fac curatenie pe unde trec ei, ei matura doar strict in fata apartamentului lor, n-au maturat nici o data in fata scarilor sau scarile cand e nevoie, ca acum, in ultima perioada am avut de facut curatenie de mai multe ori, cu lucrarile de la acoperis. E vorba de doua randuri de trepte, pana la etajul de sub noi, de unde preiau operatiunea vecinii de mai jos, nu e vorba sa mature toate treptele. Doamne fereste! Ca le-ar pica coroana.
Lasa ca eu pot sa matur toate treptele de sus pana jos, ca am facut asta de mai multe ori cand n-aveam femeie de serviciu si le-am spalat si am destelenit (ca erau pline de buruieni) si am sapat rondourile de trandafiri (o zi intreaga de sambata am stat numai in curte si am facut asta, n-am terminat, ca e mare curtea, dar am sperat ca vor mai cobori vecini care sa ma ajute; Aiurea!; isi beau vecinele mele cafelutele, se uitau la mine, comentau, schimbau retete, isi spuneau programul una, alteia si la final, ca sa fie tacamul complet s-au dus la un vecin cu care ma aveam mai bine sa-i spuna sa ma intrebe daca vreau sa ma plateasca pentru munca prestata; noroc cu vecinul care le-a zis ca altceva vreau eu sa transmit; dar degeaba am transmis, ca vecinii mei n-au reaceptionat oricum, am ramas cu transmisia in aer; in timp ce sapam, tiganii din curte se plimbau pe alei, ii aratau celui mai mic dintre ei florile, gazele, adica eu le cream ambientul pentru ca ei sa se simta bine in curte), am plantat trandafiri (cumparati din banii mei) pe care „presedinta”, a avut grija sa-i transplanteze unde vroia ea, nu cumva sa zic ca aceia sunt trandafirii plantati de mine (eu eram la serviciu, ea e casnica, deci habar n-aveam ce face ea), am plantat pomi (unii dintre ei a trebuit sa-i scot, ca nu le convenea unor vecini), pe altii, vecina cu trandafirii se prefacea ca-i uda pentru ca pusese o pubela de gunoi in care se aduna apa de ploaie si pe care, chipurile o folosea ca sa ude plantele din curte, dar, de fapt o folosea ca sa ude doar plantele pe care le agrea ea, asa incat, s-au uscat cativa dintre copacei. Iar vecinilor care stau jos, in case pe pamant le-a fost greu sa puna din cand in cand, cate-o cana de apa la unul sau doi dintre copaci, aia care erau mai apropiati de casa lor, ca nu saraceau de la doua cani de apa si se bucurau, si ei, de frumusetea copaceilor, poate mai mult decat noi, care stam la etaj si vedem curtea de sus.
Deci, la noi in curte lucrurile stau asa: vrei sa sapi, vrei sa plantezi? Pai le ceri voie lor intai, ce esti de capul tau? Te crezi stapan in curte? Si ce daca curtea era o jungla? Lasa ca era frumoasa si-asa! Ai venit tu sa te dai mare! A, si tot ce plantezi cumperi din banii tai, lor nu le ceri un sfant. Si ce-i cu asta? Asta-ti da dreptul sa faci ce vrei in curte? Ti s-a urcat democratia la cap, sau ce?
Asa, si astia de langa mine, ei s-au integrat perfect in peisaj. Nu fac nimic absolut in curte, n-are nimeni nicio treaba cu ei. Sunt „baieti buni”.
La noi in curte cam tot timpul a fost asa: cine incerca sa faca ceva pentru toata lumea era barfit, criticat, tocat marunt, halit de vecini. Daca dadeai bani din buzunarul tau, te barfeau ca ai de unde sa dai, ca-ti permiti, ei sunt saraci si n-au de niciunele. M-am prins ca lucrurile sunt exact invers cand am cumparat apartamentele: noi (aia bogati) l-am cumparat in rate, in timp de vreo 10 ani, aia de se plangeau ca n-au de niciunele, si-au cumparat apartamentele „cu banii jos”.
La fel s-a intamplat cand am facut instalatia de gaz metan.
Pana dupa Revolutie, ne incalzeam iarna, cu lemne si carbuni, in principal si ce mai avea omu’ sa bage pe foc. Sambata era program de spart lemne si carat sus. Toata ziua cam asta faceam, ca sa ne asiguram pe-o saptamana. Se terminau pana sambata urmatoare si mai completam si-n cursul saptamanii, dar in principiu cam asta faceam sambata. Caram lemnele si carbunii 4 etaje, ca noi stam la etajul 3, iar astea erau in pivnita. Cand era tata in putere mai mergea, dar cand s-a imbolnavit, am preluat eu sarcina. Aveam o tehnica de spart lemnele cu toporul, de crapam buturugi pe care nu le puteam ridica atat erau de grele. Le luam incet, incet, de la exterior, spre interior. Si mama spargea lemne, dar daca stau sa ma gandesc acum, noi doua eram singurele femei din curte, care faceam asta. Restul erau „doamne”. Caratul ne cam omora, dar eram fericite ca-i cald in casa. Nu in toata casa. De unde! Abia ne permiteam sa incalzim o camera ca lumea, unde stateam toti trei, in celelalte, faceam un foc scurt seara, inainte de culcare. Ca sa optimizeze sistemul de incalzire, tata a daramat doua sobe, a vazut el cum erau construite fumurile in interior (ca nu mai facuse chestia asta in viata lui) si le-a reconstruit cu un burlan intre ele, astfel incat, faceam focul intr-o soba si fumul trecea prin cealalta soba, asa incat incalzeam doua camere. Eu n-as fi avut curajul sa fac chestia asta cu sobele, pe care o facuse tata. Destept si curajos tatal meu, numai ca, pentru ca sistemul sa fie eficient ar fi trebuit supradimensionata soba care era incalzita doar cu fumul provenit de la cealalta si ambele sobe ar fi trebuit tapetate cu mai multa caramida de samota. Numai ca de lucrurile astea ne-am dat seama dupa ce reconstructia a fost facuta. Ne curatam singuri burlanele din casa si cosurile de fum, pana la apartamentul nostru, noi stand la ultimul etaj. Isi facuse tata unelte de coserit si o data pe luna, faceam operatiunea asta.
La un moment dat am avut si-o soba de petrol (petrol pe care-l tineam in pivnita, in butoaie de metal si pe care-l scoteam din butoaie cu o pompa manuala; ne-a vizitat si Militia ca sa cerceteze provenienta petrolului, ca ne reclamase un vecin; am avut noi „prieteni” intre vecini, din toate timpurile; eu eram singura acasa si eram mica, cred ca in scoala primara, cand a venit militianul; eu l-am dus in beci sa vada petrolul si apoi le-am scris un bilet parintilor, in care i-am anuntat de vizita militianului, cred ca trebuiau sa mearga la sectie, sa dea o declaratie; nu-mi amintesc ce-am scris, dar a fost ceva haios, ca militianul a izbucnit in ras cand a citit biletul) care, intr-o duminica, a luat foc, cu rezervorul plin. Era sa sarim in aer. Atunci am vazut care dintre vecini sunt curajosi, si care, nu. Doi, un barbat si un tanar l-au ajutat pe tata sa scoata soba in flacari, pe terasa, erau arsi toti trei, unde i-au spart rezervorul, iar petrolul aprins a curs de la etajul nostru, in curte. Cei din imobilul de vis-a-vis au crezut ca a luat foc casa si au chemat pompierii, care au venit, dar nu era nimic de facut. Cert e ca daca cei doi vecini nu interveneau, saream in aer.
Unul dintre ei era domnul cu care tata ne facuse masa de ping-pong, iar celalalt avea in jur de 20 de ani, locuia in apartamentul unde stau neispravitii astia, era sportiv, afacut ciclism de performanta si apoi karate si apoi a lucrat la Securitate. Deci asta era unul dintre „securistii buni”, dar pe vremea aia inca nu intrase in Securitate.
Toti ceilalti stateau „pe dupa perdele”. Era duminica dupa-masa, deci majoritatea erau acasa.
Experientele astea cu incalzitul casei ne-au facut sa ne dorim din tot sufletul, sa ne racordam la instalatia de gaz, sa ne incalzim cu gaz. Doar ca, zona noastra, considerata zona centrala, nu intra in planul de sistematizare. Asa incat, daca vroiam gaz, trebuia sa construim pe banii nostri, si instalatia de pe strada. Tare, nu? Asa ca, instalatia de pe strada noastra e construita din banii celor care locuim pe acesta strada.
Aici a avut un rol important fostul meu prof de Info din liceu, devenit seful meu de catedra, care locuieste pe aceeasi strada cu mine, peste drum de mine. El a facut toate demersurile avand norocul sa fie indrumat pas cu pas de catre un domn inginer de la Electromotor, pe care-l cunostea si mama, care era sotul unei doamne profesoare de Chimie de la Moisil, colega cu proful meu. Domnul inginer isi facuse instalatie de gaz inaintea noastra, stia toate demersurile care trebuiau facute si fiind un om deosebit, ne-a ajutat si pe noi.
Familia mea era cea care s-a ocupat de instalatia de gaz in numele vecinilor nostri. Am avut tot felul de discutii cu vecinii de ne-am transformat din binefacatori, in dusmanii lor de clasa.
Nu mai conteaza, ideea e ca noi am fost ultimii care am avut instalatia de gaz facuta in apartamentul nostru, adica s-a facut instalatia pe strada, apoi s-a facut in curte, apoi si-au facut in apartamente fiecare, toti isi urmareau interesul propriu, se bagau in fata. Dadeau din coate si noi am ramas „de caruta”.
Cei cu care ne certam ca nu platesc la timp cota care le revenea pentru instalatia de pe strada, pe care am platit-o in rate, aceia au foat primii care aveau instalatia finalizata si functionala in casele lor.
Am invatat ceva din asta: nu te mai baga sa faci lucruri „la comun”, pentru mai multa lume, ca esti tu „finut”, ca ajungi sa te sacrifici pentru toti si devii de pomina, ajungi de batjocura alora carora le-ai facut un mare bine. Si te barfesc toti, fara exceptie, deci nu-i niciunul de partea ta, pentru ca si aia care erau, trag la turma si, desi tu iesi in pierdere clar, se zice ca „ai avut tu un interes, ca altfel n-ai fi facut asta”. Deci, „nicio fapta buna nu ramane nepedepsita”.
Si am mai invatat ca acela care tipa mai tare ca n-are bani, ca-i sarac lipit, ca-i bolnav si necajit, acela are bani mai multi decat tine. Profita de bunatatea ta. Cu nerusinare maxima.
Vecinii de sub mine, fac si ei, parte din conspiratie. Sunt chiriasi la mosi, tineri, sot si sotie, din Vaslui, au doua fete una de vreo 6 ani, cealalta de vreo doi, plus mama ei (soacra lui). Au o masina personala bunuta si traiesc din specula, adica iau marfa pentru piata de agroalimentare (Piata Iosefin), „en gros” si o vand „en detail”. Adica, practic, plimba banul fara sa munceasca. Au masa inchiriata in piata, piata e la o aruncatura de bat de apartamentul lor, au program flexibil, fac toti trei, cu schimbul „de serviciu”, deci se intr-ajutoreaza in familie. O duc bine, de vreme ce au facut si al doilea copil, ea pare sa fie gravida cu al treilea, isi fac concedii la mare, marfa n-o cara cu masina personala, inchiriaza o dubita. Cand s-au mutat in apartament, vreme de cateva luni au facut un taraboi (deci ei stau cu chirie), au schimbat gresia si faianta, au daramat peretii, i-au gaurit de aratau ca feliile de cascaval, glumesc nu stiu ce-au facut dar stiu ca au facut o galagie infernala: ciocaneau, gaureau cu burghiul. Mi se parea dubios sa faci atatea imbunatatiri intr-un apartament inchiriat. Apoi si-au etalat obiceiurile: aspira sambata sau duminica dimineata pe la 8, in toata casa, si peretii, ca le ia o ora, o ora si ceva si te trezesc indiferent in ce camera dormi. Masina de spalat se aude la ei ca functioneaza si noaptea, nu stiu de ce, ca nu lucreaza in schimburi si cineva dintre ei sta acasa cand au ei chef, deci n-au probleme legate de programul de lucru. Sambata dimineata, in singura zi cand pot sa fac curatenie in casa, nu pot sa scutur nimic, nu pot sa matur sau sa spal terasa pentru ca ei isi insira haine de pat, paturi, perne, plapume, pe toata lungimea balustradei, de pe la 6 dimineata si le tin asa pana scot afara o tura de rufe la uscat, care stau pana seara. Scuturatul trebuie sa-l aman pe duminica, ca „asa-i modelul” stabilit de ei. De parca ei nu ar putea sa faca ceea ce fac sambata, in timpul saptamanii, pentru ca oricum nu sunt conditionati de mersul la serviciu, daca n-au chef intr-o zi, nu se duc la piata, lasa produsele acoperite pe taraba si nu vand.
In anii trecuti, pietarul venea noaptea acasa si batea in usa lor, sa-i deschida, ca un salbatic, ma mir ca n-a scos usa din balamale. M-am trezit de cateva ori dar pana sa ies la el, ii deschideau si n-am reusit sa-l prind niciodata, ca sa-l pun la punct. Eram asa de adormita cand facea taraboi, ca nu reuseam sa-mi dau seama ce se intampla, pana pricepeam, se termina circul.
Apoi mi s-a intamplat intr-o vreme sa ma tot trezesc pe la 4 jumate noaptea. Era liniste, nu visasem urat, nu-ntelegeam de ce ma trezeam. Si mi se intampla in nopti consecutive. Pana cand, intr-o noapte, eram deja treaza la ora aia si am inteles ce facea individul: trantea ceva, foarte puternic, o singura data. Zgomotul era atat de mare, incat ma trezeam. Apoi, nu mai misca nimic. Era liniste completa. Si nu mai repeta lovitura. Chiar daca stateam treaza pana dimineata, nu mai auzeam nimic. Despre situatia asta stiu sigur ca i-am povestit colegei de banca, deci stii si tu.
Fetele lor tipa ca din gura de sarpe in casa. Asa facea fetita cea mare cand era mai mica, la fel face si asta mica. Cateodata mai tipa si parintii la ele, mai rar e drept.
Daca vrei sa dormi dupa amiaza si le apuca isteria, n-ai sanse.
Trantesc usile in casa lor in permanenta, parca n-ar sti sa le inchida civilizat.
Mie mi se pare ca astia de care am povestit pana acum sunt versati, ori au mai facut lucrurile astea la viata lor, ori ii invata cineva ce sa faca.
Si astia au preluat de la matracuca, obiceiul de a bate carnea sambata sau duminica dimineata. Obiceiurile bune se perpetueaza...
Astea sunt metode clare de hartuire.
Si ocupatia lor principala e sa ma urmareasca, cand vin de la serviciu, ma intersectez cu unul dintre ei pe scari sau cand intru pe poarta, sau unul dintre ei e in curte si „filmeaza”. Au invatat-o si pe fata de 6 ani sa ma urmareasca. Daca ei sunt ocupati, o trimit pe fat in curte, iar fata se uita dupa mine sau la geamurile si la usa mea. Nu se joaca in curte, se duce cu intentia clara de a urmari ce fac eu.
Mai nou si-au luat un catelus, pe care il scot in curte, ori de cate ori fac filaj. Le trebuia un pretext probabil, ca sa justifice faptul ca ii surprindeam in curte, la panda, ziua si dupa ce se lasa intunericul.
Cand cobor cu bicicleta, sa merg undeva, sau cand intru in masina mea, ca sa plec, pac, si ei, se grabesc sa se urce in masina lor si sa plece de-acasa.
Lucrurile astea se repeta in fiecare zi, deci nu se intampla sporadic.
Practic astia stiu cand fac piata, ca ma vede cea care e in piata, cel care are rol dinamic ma vede pe unde merg in vecinatatea casei, ca pe-acolo il vad si eu pe el.
Pe traseele mai indepartate de casa il intalnesc pe taximetrist.
Am niste locuri preferate de unde-mi fac cumparaturile in zona unde locuiesc. De exemplu, cumparam carne de pui si curcan de la un magazin de langa piata. Cam de-un an, cine e vanzator la acel magazin? Pietarul. Si-a extins afacerea, soacra a ramas matroana in piata, el s-a mutat la Avicola, iar nevasta-sa fuge repede de-acasa cand vede ca eu plec, probabil ca sa-l inlocuiasca pe el, pentru ca el sa inceapa actiunea „urmarirea”.
Intr-o vreme, nu-mi raspundeau la salut. Nici fetita lor. Eu o salutam: „Ceau, Patricia!”, iar ea nu-mi raspundea. Au educat-o bine parintii.
De cand le arat ca stiu ce manevre fac (Cum le arat? Ii surprind in flagrant!) si trec pe langa ei fara sa-i salut, ma saluta ei primii. Si mi-e greu sa nu le raspund, dar sper sa reusesc pana la urma.
Eu nu-i salut prima clar si, cand am inceput sa fac asta, erau surprinsi de noua mea atitudine asa ca au pus-o pe fetita sa tatoneze terenul. Fetita cobora pe scari cu o prietena de joaca, nepoata din Italia a altei vecine si fetita pietarilor i-a spus celeilalte: „Salut-o! Spune-i ceau!”. Vroia sa ma testeze, sa vada daca-i raspund la salut celeilalte fetite.
Deci nesimtitii astia isi invata copiii de mici sa faca ce fac ei. Buna treaba, nu?
Pe pietar l-am vazut intr-o noapte de sambata daca nu ma-nsel, cand eu eram singura acasa, sotul si copilul fiind plecati in weekend, cum a coborat de pe locul din dreapta al unei dubite Iveco Daily si care era parcata pe Vacarescu, langa cladirea pietei, cu fata spre casa in care locuiesc. Se uita spre casa si astepta. Mai exact, statea la panda. Si a stat ceva timp.
Aceeasi dubita am vazut-o si in ultimul weekend in care am fost singura acasa, adica in weekend-ul 17 – 19.11, parcata pe trotuarul din fata casei in care locuiesc, in dreapta, iar in urma cu aproximativ o luna, adica in penultimul weekend in care am fost singura acasa, era parcata in stanga casei in care locuiesc.
Si nevasta-sa, pietara, s-a aruncat de cateva ori in masina lor personala, care era parcata in fata casei noastre, o data chiar cu ambii copii dupa ea, ca sa nu ma piarda, pentru ca eu plecam de acasa cu masina mea.
Si pe soacra-sa am vazut-o ca patruleaza pe drumul de la piata, unde-si face veacul, pana acasa, exact cand fac eu vreo miscare de venit acasa sau de plecat de-acasa.
Care-i faza cu dubita asta? Proprietarii ei, sot si sotie, sunt tot pietari. El (un tip grizonat, cu mustata), i-a facut odata scandal sotului meu pentru ca a indraznit sa parcheze masina pe trotuar, in fata casei in care locuiesc ei, adica pe strada noastra, cu vreo doua numere de strada mai inspre Bega, ca uitase ceva acasa si s-a intors sa ia ce uitase. N-a stat mai mult de 5 minute, copilul meu ramanand in masina. Si pietarul grizonat, cu mustata, striga la el sa nu-si mai permita sa parcheze acolo, ca e locul lui de parcare. Sotul meu i-a explicat care era situatia, dar omul nu se lasa. Atunci i-a spus ca acela e spatiu public, nu e locul lui de parcare. O fi spatiu public, dar el il matura, el il tine curat. Bravo lui ca matura trotuarul in fata casei lui, dar asta nu-i da dreptul sa-si adjudece locul acela de parcare, mai ales ca n-avea sens tot taraboiul, ca au ocupat locul doar 5 minute.
Dupa incidentul asta, le-am vazut si masinile lor parcate in fata casei noastre (Iveco Daily-ul si Range Rover-ul, tot cu acelasi in numar, provine de la numele lor de familie), doar ca au fost uitate acolo, adica au stat ore bune (peste noapte) in fata casei noastre, iar dubita cam ocupa 2 locuri de parcare.
Mai apoi, a avut loc un scandal intre vecini, cu taieturi de cutit si politie venita la fata locului, in care protagonistul principal era pietarul grizonat, cu mustata. Tipul e cam violent.
Deci, care-i faza cu dubita parcata in apropierea casei mele exact in weekend-urile in care sunt singura acasa, trei am numarat eu? Ar putea folosi la rapirea mea (usile din spate erau deschise, deci se intampla repede)? Si apoi batjocorirea mea si violul in grup asupra mea? Iar unul dintre rapitori e sigur pietarul. As fi curioasa cine era la volan? Ca pietarul era pasager. Si am vazut ca volanul e pe stanga.
Al doilea rapitor e sigur maimutoiul, ca doar si-a tot alimentat ura fata de mine, zi de zi, ani de zile. De-aia sta incordat in weekend, ca in „block start”? Si nu se misca de-acasa numai daca isi da seama ca gatesc, deci nu-s sanse sa plec in urmatoarea ora sau in urmatoarele doua ore, iar daca totusi plec, il anunta pupaza care ramane acasa si revine el la matca imediat.
In dubita aia as putea sa intru cu bicicleta cu tot, n-ar ramane nicio urma. Deci provocarea e, ori sa se petreaca rapid, in fata casei, cand merg la piata, de exemplu, ori sa ma urmariti cu masinile prin oras si sa ma luati pe sus cu bicibleta cu tot. Voi sunteti pregatiti pentru ambele variante, nu?
Si toti vecinii la care fac referire sunt complici. Inclusiv proful de Info de peste drum, fi’su si nevasta-sa, pentru ca, din cate am vazut sunt si multe neveste sau asa-zise iubite (ca prietenia-i lucru mare, asa ca nu pot sa le zic prietene) implicate.
Apoi, dupa rapire, urmau sa se implice si colegii de la lucru, cei care fac parte din gasca, chiar si unele colege, „fete bune, dau la toti”, asa zicea cel mai bun vecin al nostru. Toti „macho men”-ii si „macho women”-ele care fac figuratie la lucru si joaca teatru cum ca ar fi oameni normali, cu preocupari absolut firesti? Unele, chiar foarte apropiate de ale mele (la preocupari ma refer).
Am dreptate?
Bun. Sa continuam. Vecina care sta sub cei de langa mine, „presedinta”, cealalta beneficiara a instalatiei de apa. Asta-i cea mai nesimtita, e mama lor. Pozeaza in doamna respectabila si o imita la infatisare pe mama ei, care chiar era o doamna respectabila, era croitoreasa, o femeie foarte draguta, cocheta, cu bun-simt, buna gospodina. A avut 3 copii: 2 baieti si o fata, fata era mijlocie. O stiu de pe cand era domnisoara, avea vreo 18, 19, 20 de ani, nu stiu sigur. Era foarte increzuta si avea pretentia s-o salut cu „Sarut mana!”. S-a maritat, a disparut o vreme din curte. Mi-o amintesc doar cand venea noaptea si-l striga pe tatal ei, din strada, auzeam toti vecinii. Ea era femeie in toata firea si se protapea in fata cladirii si striga „Tata!”, din ce in ce mai isteric, pana ne trezea pe toti si pana aparea tata la geam. Tatal ei vorbea frumos, pe ton scazut, ea tipa la el. Mie mi se parea ca-i dusa.
Apoi a aparut si cu o fetita mica de vreo 2, 3 ani. Povestea la toata lumea cat de greu a ramas ea insarcinata si cum a nascut. Mi se parea ciudat de tot.
Apoi vecinul nostru cel mai bun, care o stia de cand erau copii, mi-a zis ca era femeie usoara, isi racola clientii de la beraria „Cina”, din Centru. O vazuse el de multe ori. Deci asta-i femeia respectabila. N-a muncit in viata ei. O vreme a facut taximetrie, probabil cand n-a mai fost solicitata „in bransa”, dar apoi n-a mai facut nimic. Ba da, s-a maritat cu un sofer de tir care a intretinut-o  toata viata si a facut un copil. „Aiurea!”, imi zice vecinul. „Nu l-a facaut ea. E infiata fetita.” Asta-i un lucru bun, sa infiezi un copil, dar de ce te lauzi cat de greu l-ai facut, deci care-i scopul sa minti? Si apoi cresti acel copil ca sa fie ca si tine? O depravata si-o mincinoasa cu aere de doamna?
Fata calca pe urmele ei, nu din punct de vedere al faptului ca ar fi „usuratica”, ca nu cred ca e, dar mincinoasa, spioana, tupeista, asta e!
Cand a murit tatal ei, s-a mutat impreuna cu sotul si cu fata, in apartamentul parintilor, cu mama ei.
Mama facea totul in casa, ea era intretinuta acum, si de mama, care avea pensia proprie, pentru ca dansa a muncit o viata, si pensie de urmas de pe urma sotului, care a fost veteran de razboi (si care, veteran fiind, a muncit in aceeasi croitorie ca si sotia lui).
Deci matracuca asta venea dupa mirosul banilor si dupa confortul ei.
Fratele mai mic era mecanic de locomotiva si castiga foarte bine la CFR. Si-a cumparat apartament, insa a cazut in patima betiei si a murit. Sora-sa s-a ocupat de averea lui: i-a vandut apartamentul, a depus banii la banca si beneficia de dobanda.
Vecinul meu spunea ca fratele cel mare nu-si mai vizita parintii din cauza ei, ca asta le toca banii. Si cred ca asta e adevarul.
Se purta foarte urat cu mama ei, ii facea scandal tot timpul, deci dupa ce ca mama o slugarea, ca mama avea practic grija de toata familia ei, asta isi chinuia mama cu nesimtirea ei.
Acum, fiica-sa se cearta cu ea cum se certa ea, cu mama ei. Se intoarce roata, doar ca ea mai are inca „potential”.
Cand mama ei n-a mai putut sa-i faca servicii de gatit si menaj, a devenit si mai rea.
O percepea pe mama ei ca pe-o povara, povestea ea cum toata viata a avut grija de mama ei.
Erau la noi in curte doua vecine: mama si fiica, foarte bine situate, adica erau doamne, aveau lucruri frumoase in casa. A murit mama si dupa o vreme, fiica s-a imbolnavit si a cazut la pat.
O ingrijea una, care era prietena cu matracuca, una asemeni ei, care, spuneau vecinii, ca a „ajutat-o” pe vecina noastra sa treaca pe lumea cealalta in sensul ca nu-i dadea de mancare, nu-i dadea apa, nu lasa pe nimeni s-o viziteze, nu raspundea la telefon. Cat vecina inca traia, dar era in agonie, matracuca, cu prietena care avea grija de vecina si cu o alta vecina, sotia celui mai bun vecin al nostru, i-au golit casa doamnei muribunde si au carat toate lucrurile furate, cu sacosa, in apartamentul matracucii, unde si-au impartit „prada”. Matracuca statea la acelasi etaj cu doamna pe care o furau, una intr-un capat, cealalta in celalalt capat, asa incat treceau cu sacosele prin fata a doua apartamente care erau intre ale lor.
Cealalta vecina implicata era „prietena” cu victima, se vizitau, asa incat stia ce lucruri are in casa, doamna furata. 
Cele doua, doamna furata si „prietena” erau informatoarele mosilor in timpul procesului.
Matracuca, care nu stie ce inseamna munca, nici a unei gospodine in casa, nici a unei femei care are serviciu, a trait bine, merci, toata viata, pe spatele altora. Dar, cand e vorba de orice, ea le stie pe toate, iti da indicatii in toate domeniile.
Nici asta n-a maturat vreodata scarile sau n-a participat la actiunile din curte, dar o punea pe portareasa sa mute florile si sa le planteze cum vroia ea (trandafiri cumparati de mine, din banii mei). Ea dirija ce planta, unde trebuie pusa. Dar curtea arata deplorabil mereu, sub atenta ei indrumare.
Sambata sau duminica, pe la 9 dimineata bate carnea pentru gratare. Vreun sfert de ora, in orice caz, suficient cat sa te trezeasca. Cred ca pentru ea e o terapie. Cum ne invata Jamie Oliver cand suntem nervosi sa spargem de masa o tabla de ciocolata de ne trec dracii. Apoi se asterne linistea. Dar ce folos, ca oricum te-ai trezit. Deci tu, care mergi la lucru la program in fiecare zi din timpul saptamanii, esti trezit sambata, duminica, obligatoriu pe la 9, ca asa vrea ea, care sta acasa toata ziua si nu face nimic decat spioneaza, merge la cumparaturi ca pretext sa spioneze mai bine, la pranz isi face somnul de frumusete, mai gateste ca ar fi culmea sa nu faca chiar nimic, se uita la telenovele, sta „bot in bot” cu vecinii pietari pe terasa sau merge la ei in apartament sau merge la locul lor de munca, la taraba din piata, sa mai dezbata noutatile. Si da sfaturi in orice domeniu, pe un ton foarte autoritar, ca si cand ar sti ea foarte bine despre ce vorbeste.
Mai demult, cand inca statea langa noi vecina asistenta la stomatologie, matracuca avea peretele ud in baie, pe tavan, la limita cu apartamentul vecin ei. Si ne tot urmarea cand ajungeam acasa, ca sa ne traga la raspundere ca noi o inundam si ca nu ne reparam instalatia de scurgere si chiar ne explica unde s-ar putea sa fie problema la noi, ca-si dadea ea seama din felul in care era pozitionata pata, ca i se uda peretele si vecinului ei de palier si facea o intreaga teorie. Noi am verificat instalatia noastra de prima data cand ne-a acostat si i-am zis ca la noi nu e nicio problema. Nu mai stiu cat a durat nemultumirea ei, incepuse sa tipe dupa noi cand eram pe scari. Cert e ca si-a verificat si vecina instalatia si s-a descoperit ca la ea era o problema, se infiltra apa printre placile de gresie si nu era foarte vizibila scurgerea. A reparat vecina si s-a rezolvat problema. Nu si-a cerut scuze pentru circul pe care ni-l facuse pana atunci nici in ziua de azi.
Absolut orice problema aparea, dadea vina pe noi, apoi mai vedea ea daca eram noi de vina, sau altii.
Iar calitatea ei de mama e, si ea, discutabila. Aveau tiganii o catea lup care sarea la noi cand treceam prin curte. A sarit si la ea cand mergea cu fiica-sa la piata. De frica, a iesit repede pe poarta si a tras poarta dupa ea. Dar fata ei ramasese in curte, cu cateaua agresiva. Da, deci, bine ca s-a salvat ea, copilul ce conta? Se descurca el cu ditamai cainele.
Are o gura, cat o sura.
Are si pensie. Cand m-am certat cu ea ultima oara, striga la mine ca ea a fost „tehnician tehnica de calcul” la Centrul de calcul. Ce tehnician? Nici nu stie cu ce se mananca meseria asta.
Cum de are pensie cand n-a muncit in viata ei, de cand o stiu eu, e casnica?
Banuiala mea ea ca mosii i-au „aranjat” dosarul de pensie, ca de-aia-i pe-o felie cu ei.
De ani de zile, pe exteriorul casei noastre este un panou publicitar, de pe urma caruia ar trebui sa beneficiem de reducerea cheltuielilor cu reparatia imobilului in care locuim. Nu stim exact cati bani s-au incasat din chiria pentru acel panou. Stie doar ea, administratoarea si mosii. Ei invart banii aceia cum vor.
Matracuca este „spioana statica”, adica si ea e la curent cu orele la care vin acasa, la care plec de acasa, tot ce poate ea sa urmareasca stand ca o closca pe oua, in spatele geamului de la bucatarie, ascunsa dupa niste muscate pe care si le-a insusit de la o vecina, adica, practic vecina a murit si ea a cerut florile de la mostenitoarea vecinei. Sta la panda de dimineata de pe la 6.
Sotul ei (tiristul, cel neinclus pe tabelul de cheltuieli ale locatarilor), cand e acasa, se lanseaza prin oras cu masina personala achizitionata recent, cand eu plec de acasa cu bicicleta.
Fiica matracucii e pedestrasa, nu-i scapa nimic in timpul mersului pe jos prin zona in care locuim sau prin curte.
Cand am facut instalatia de apa pentru cele 3 apartamente, n-am vrut sa facem echipa cu ea, ca stiam ce poama e, dar ne-a bagat-o pe gat cealalta, cealalta fiind cea care a intregit grupa de 3 hoate. Nici de cealalta nu ne placea, dar era sotia prietenului nostru si asa ne-am prins in hora cu toti. Noi am fost cei fraieriti, dar nu mai conteaza. Cert e ca, asta l-a aburit pe instalator si, cand m-am dus cu omul sa cumparam materialele necesare, acesta a cumparat si fiting-urile pe care le folosea in casa nesimtitei. Adica, am cumparat materialele din casa ei, pe banii nostri, ca banii ii pusesem noi, urmand ca la final sa impartim la trei. Am ajuns acasa si a trebuit sa ne complicam, sa scadem din total, banii pe fiting-urile ei, diferenta s-o impartim la trei si ea sa-mi dea banii separat. Am vazut banii de la ea peste vreo 6 luni. Deci, nesimtita asta, dupa ce ca n-a miscat un deget, a avut tupeul sa ma faca pe mine sa cumpar si piesele din casa ei, pe banii mei, bani cu care am creditat-o timp de 6 luni, adica pana a catadicsit sa mi-i dea inapoi.
Instalatia de apa din casa ei a fost prima terminata.
Si se lauda recent ca „ea e prima pe instalatia de apa”, de parca asta ar insemna ceva, de parca ar fi luat premiul 1, cu coronita. Cred ca n-are nicio realizare notabila in viata ei si crede ca daca faptul ca e prima pe conducta ii aduce vreun merit.
Apoi, dupa ce ne-au montat contorul in pivnita, am primit o factura oficiala de la Aquatim, ca restul instalatiei il facusem cu un instalator, in regie proprie. Normal ca si banii aceia trebuia sa-i impartim. Factura era insotita de un desfasurator de materiale. Le-am lasat si factura, si desfasuratorul, sa le studieze, ca n-aveam nimic de ascuns.
Erau revoltati, ea si sotul (tiristul) si ne-au spus pe un ton rastit ca „sunt prea multe fiting-uri”. Eu nu intelegeam ce vor. Cand m-am uitat pe desfasurator, ala era o lista intreaga de piese, intr-adevar, dar noua ne montasera numai contorul si erau vreo doua sau cate or fi fost mufe de conectare a contorului pe teava de apa, in dreptul tuturor celorlalte piese din lista, pe coloana cantitatii fiind trecut 0 (zero). Deci tampitii astia doi credeau ca toata lista aia ne-o incasasera pe factura, n-au stiut sa citeasca ce scria in coloana „Cantitate”.
Ei, cu orice pret, trebuie sa faca pe desteptii, sa reproseze ceva. Asa fac in toate situatiile: sunt prosti de bubuie, dar se bat cu pumnii in piept cat de destepti sunt, ca sa vada toata lumea cat de prosti sunt.
Si acestia si-au cumparat masina in vara care tocmai a trecut.
Am fost la inmormantarea mamei ei, din respect pentru mama ei, nu pentru ea. Acolo mi se faceau poze, mie special. N-am mai patit asa ceva in viata mea. Cine imi facea poze? Fata prietenei ei care o ingrijise si pe mama ei cand aceasta cazuse la pat, aceeasi care o ajutase pe vecina noastra sa treaca dincolo si aceeasi cu care carase sacose cu lucrurile vecinei care era pe moarte. Care e scopul sa-i faci unui om poze la inmormantare?
Alta vecina, mai statica asa, este una de pe palierul nostru, care e administatoare de ani de zile.
Cand s-a mutat la noi in curte ne-am inteles bine cu ea avand in vedere ca era colega de serviciu cu vecina care locuise acolo inaintea ei si cu care ne aveam bine.
Ne vizitam, beam cafele impreuna, schimbam retete si impresii, ne povesteam vietile.
Mama si cu mine am vrut s-o punem in garda in legatura cu vecina de langa noi, sotia vecinului bun, cea care ulterior a facut parte din grupa celor trei hoate. In schimb, ea i-a spus vecinei de sub ea (aceea care urma sa fie furata), care era prietena cu cea despre care vroiam s-o avertizam (cea care a ajuns s-o fure pe „prietena”), ca mama si cu mine o barfim pe cea de langa noi, acestea doua, cea de sub ea si cea de langa noi fiind informatoarele mosilor. Din acel moment am rupt relatiile cu ea.
Dar pana la ruperea relatiilor, a avut timp sa profite si ea: s-a incalzit o iarna intreaga cu carbuni de la noi (sotul ei murise, avea doi baieti de liceu, tata facuse rost de carbuni si le-a zis ca atunci cand au nevoie, le da cheia de la camara de lemne din pivnita si pot sa mearga sa-si ia, ceea ce s-a si intamplat, doar ca se serveau si fara sa mai spuna, pentru ca gasisera o metoda sa deschida camara fara cheie; s-a dat de gol unul dintre baietii ei, in fata tatalui meu). O duceam cu masina noastra cand avea nevoie. I-am imprumutat un televizor portabil pentru ca al lor se stricase, unul dintre baieti a inlocuit o rezistenta cu un fir gros, de metal si s-a ars o piesa importanta din el, care costa mai mult decat un televizor nou, deci l-am aruncat pe acesta. Mama i-a imprumutat resoul nostru electric cand a ramas fara butelie la aragaz si ni l-a dat inapoi murdar si cu unul dintre butoane stricat (cursese mancare pe el si facuse scurt). Cand a ramas fara gaz in butelie, l-a rugat pe tata (mama si cu mine eram in concediu) s-o lase sa-si faca friptura in cuptorul de la aragazul nostru (asta era cam nesimtire, pentru ca, cuptorul consuma mult gaz din butelie, deci, daca-ti permiti sa consumi gazul folosind cuptorul, o faci cu butelia ta, nu cu a vecinilor) si ne-a umplut cuptorul de zeama, de-a trebuit tata sa-l spele. Mi-a cerut sa-i imprumut casetofonul meu nou, primul casetofon pe care-l primisem in viata mea, eram studenta, ca sa-l foloseasca la o prezentare de moda unul dintre baietii ei, care era model la acea prezentare (imi era frica sa-l imprumut, pentru ca le cam primeam stricate, lucrurile pe care i le imprumutam, dar n-am avut incotro, pentru ca era la noi in casa atunci cand l-a cerut). Baietii ei imprumutau bani de la mama (au facut de mai multe ori chestia asta), ii spuneau mamei mele ca mama lor o sa-i returneze banii, dar asta nu se mai intampla.
Vecina asta era asistenta medicala la spitalul de psihiatrie. Era fata de profesor de Limba romana,  director de scoala si de invatatoare, din Carei. Fiind fiica directorului scolii, era o mica vedeta in scoala ei. A absolvit Liceul sanitar din Carei si a obtinut repartitie la Spitalul din Gataia.
Acolo, fiind tanara si atragand atentia, a facut o partida buna, casatorindu-se cu un domn administrator al spitalului, mai in varsta decat ea cu vreo 20 de ani, dar foarte indragostit, care era in stare sa faca orice pentru tanara sotie. Intai a divortat de cealalta sotie. Sotia cea tanara i-a daruit doi baieti si s-a bucurat in continuare de statutul pe care l-a obtinut, in sensul ca traia bine, o „viata in roz”, in sensul ca mancarea gatita ii venea de la cantina spitalului, pe copii i-a crescut o tanti care ii trata ca pe nepotii ei, aveau prieteni dintre personalul medical de la spital, cu care isi petreceau dupa-amiezile, aveau locuinta de serviciu, deci nu prea aveau cheltuieli deosebite, se bucurau de facilitatile oferite de spital, adica teren de badminton, padurea aproape, unde mergeau sa culeaga ciuperci, liniste, o viata boema.
Apoi s-au mutat in Timisoara, ea a lucrat la spitalul de pe Vacarescu, la 5 minute de casa si a preluat apartamentul vecinei.
La spital nu se omora cu lucrul, adica nu era genul de asistenta care impartea boabe pacientilor, avea biroul ei, numai al ei, pentru ca facuse cursuri de perfectionare si era singura din spital care stia sa faca un EEG (Electroencefalograma).
Pe ea n-o batea nimeni la cap, nu participa la „vizita” daca n-avea chef, pe la 12 venea acasa cu cumparaturile facute, bineinteles ca in uniforma sanitara, cu halat din acelea care se poarta in spitale.
Colegii o invidiau pentru statutul ei special, dar o iertau pentru ca se refugiau in biroul ei, unde mai stateau la o barfa, mai fumau o tigarita, mai beau o cafeluta.
Ea avea de lucru din cand in cand, in restul timpului citea (la lucru). Se cultiva. Si acasa, tot asta era preocuparea de baza, dar, ma rog, fiecare isi traieste viata cum vrea.
Avea un salariu foarte mare, cu toate sporurile, de pilda, la un moment dat, eu fiind profesoara de liceu, deci om cu facultate aveam vreo 4 sau 5 milioane, iar ea fiind absolventa de liceu, avea vreo 20 de milioane. Cam asta era raportul de forte.
S-a dat o doamna tot timpul: pantaloni de piele, tocuri cui, de minim 9 cm., fuste mini ocazional, fardata, cu unghiile lungi, date cu oja, tigari fine, cafea buna. Mai pica cate un ciubuc.
Nu-i corecta pe cei care, vazand-o cum e imbracata cand venea in uniforma sanitara, i se adresau cu „doamna doctor”.
Pe mine ma deranjeaza lucrurile pe care le-a facut ea si m-au afectat pe mine.
De pilda, cand a preluat functia de administratoare, a preluat un fond de rulment la care cotizam in fiecare luna, iar fondul ala se adunase in decursul unor ani. Ea a preluat aceasta functie de la vecina de sub ea, cea care fusese furata de cel trei despre care am povestit, si care, contabila fiind de meserie (sau asa cred, nu stiu exact), dar stiu ca era meticuloasa si avea actele in ordine, totul pus la punct. Fondul acesta l-a folosit ea cum a vrut. E posibil sa nu si-l fi insusit in scopuri personale, ci sa fi platit din el penalizarile care ne reveneau din cauza faptului ca nu achita facturile la timp: apa o achita cu intarziere de o luna sau doua, o data ne-a fost taiat curentul pe casa scarilor pentru neplata facturii, situatie in care am ramas si fara semnal de cablu TV, deoarece transformatorul era legat la casa scarilor (din acel moment, am acceptat ca sa lege transformatorul la instalatia electrica din apartamentul nostru, noi fiind cei care suportam costul curentului consumat de transformator, adica nu ne deconta acei bani), alta data ne-a fost intrerupta apa pentru neplata facturii, era vara, canicula, iar ea era „in vacanta” si am ramas ca tampitii, toti locatarii, fara apa (au luat legatura baietii ei, cu ea si au achitat factura, dar cateva zile n-am avut apa deloc, am carat apa cu butoiul in care puneam varza la murat iarna, din piata, in portbagajul masinii pana in fata casei si apoi „de mana”, pana sus) – acela a fost momentul in care ne-am decis sa ne facem instalatie de apa separata pentru ca, fiind ultimii pe conducta de apa, noi n-aveam apa curenta in timpul zilei deloc, toata apa pe care o consumam, o adunam peste noapte (vana era plina cu apa tot timpul, apa pe care o foloseam la toaleta si la spalat, iar pentru gatit aveam galeti cu apa in bucatarie), dar plateam ca si ceilalti vecini, care aveau apa curenta in timpul zilei si nu faceau scamatoriile noastre (pe vremea aceea, suma totala de pe factura se impartea la totalul persoanelor si se inmultea cu cate persoane erau in familie).
Apoi, pe tabelul cu cheltuielile apar tot timpul inexactitati: nu e trecut numarul corect de persoane din fiecare apartament (de exemplu, de ani de zile, in apartamentul maimutoilor de langa mine figureaza in tabel 2 persoane, ei sunt 3 toata ziua; la matracuca figureaza tot timpul 2 persoane, desi, atunci cand tiristul e acasa, sunt 3 persoane), apoi apar tot felul de sume ad-hoc sau rotunjirile nu sunt bune (eroarea de rotunjire prin adaos este semnificativa, nu insignifianta). O data stiu ca a comis-o grav, m-am prins, am refacut calculele intr-un Excel, am subliniat „erorile”, le-am scos la imprimanta, am xeroxat pentru toti vecinii si le-am pus tuturor, in cutia postala, calculele corecte, evidentiind greselile ei. Insa, vecinii mei mai noi fiind cei pe care i-am descris si cei pe care-i voi mai descrie, „baletul” meu a fost degeaba. Adica, daca n-ai cu cine, te agiti de pomana.
Apoi i-a pacalit pe vecini sa semneze ca sunt de acord sa macelareasca teii.
A mai incercat sa-i pacaleasca o data ca sa obtina, impreuna cu alta vecina care era presedinta la vremea aceea (i se spunea Blonda), o camera mare, situata la parterul imobilului nostru si care apartinuse pietei (acolo era pastrata arhiva pietei). Vroiau s-o foloseasca ele doua.
E implicata si ea in gestionarea banilor din chiria pe panoul publicitar.
Cel mai tare m-a deranjat cand Dacia mea era parcata in dreptul balconului ei, ea avea un catelus care isi facea nevoile pe balcon, balconul cred ca era plin de murdarie de catel, a aruncat apa, a lasat sa se inmoaie murdaria si apoi, cu matura, a aruncat toata apa aceea mizerabila, pe masina mea. Toata masina era plina, dintr-un capat, in celalalt. Mirosea atat de rau ca nu puteai sa stai in masina, cu geamurile inchise. Deci, pana am dus-o la spalat, am crezut ca mor inauntru.
I-am facut circ. Am zis ca eu n-am mai auzit ca cineva sa-i fi facut altcuiva o fapta ca a ei, de o mizerie incalificabila. Si se mai crede si doamna. Cand am intrebat-o cum a putut sa faca asa ceva (era o femeie care batea pe la 50 de ani, pe vremea aceea), mi-a zis ca ea n-a facut nimic din ceea ce o acuz eu. Si-o intreb cum a ajuns atunci, masina mea, plina de dejectiile catelusului ei (care era de talie mica, pekinez). Si mi-a raspuns cu nonsalanta ca, probabil catelusul a facut pipi pe balcon, a batut vantul si a cazut pipi-ul pe masina mea. Pai masina era plina si de celalalt tip de dejectie si are 4 m. lungime, nici daca era dulau, caine de la stana, n-avea cum sa mi-o aranjeze asa. Dupa care mi-a zis ca „avea o parere mai buna despre mine, despre capacitatea mea intelectuala”. Pai n-avea ea capacitatea sa-mi evalueze capacitatea mea intelectuala. Adica tot ea ma jignea pe mine.
Aceasta e vecina administratoare, pe care n-am vazut-o la fata cu lunile, dar in ultima vreme a inceput sa fie mai activa, ne intalnim chiar pe strada.
Alta vecina implicata este una care a s-a mutat cu chirie intr-unul dintre apartamente fiind amanta unui vecin de-al nostru, ea trebuind sa se mute in apartamentul vecinului, adica in apartamentul de langa noi, dar a facut schimb cu cei care stateau in apartamentul in care isi au sediul mosii acum. Aceasta vecina nu ma inghite de cand am facut instalatia de gaz de pe strada, a platit un numar de rate, dupa care n-a mai platit. Nu puteam sa avansam cu lucrarea daca nu plateam toti. Imi zicea ca n-are bani si cu asta basta. Dupa ce ceilalti vecini au vazut ca ea nu mai plateste (chiar unul cu a carei sotie se vizita ea, se plangea ca lui nu-i convine ca ea nu plateste), s-au plans ca nu e corect ca unii sa nu plateasca la timp. Atunci i-am spus ca daca nu plateste in continuare, o sa piarda banii pe care ii daduse pana atunci. Ei asta n-a mai suportat-o. Cand are ocazia imi reproseaza lucrul asta. Dar eu n-am facut decat sa-i transmit ce se va intampla, pentru ca aceea era realitatea, iar a ma acuza ca am amenintat-o, ca i-am adus un afront deosebit. Ea a locuit in apartamentul in care si-au mutat mosii, sediul si au mutat-o pe ea in apartamentul pe care l-a ocupat doamna care a fost furata de cele trei.
Si pe aceasta vecina am ajutat-o cand urma sa vina fiica ei din Italia, cu un bebelus, si ea n-avea patut de bebelus. Atunci i-am imprumutat patutul nostru si un rand de hainute (se plansese in legatura cu faptul ca nepotica n-avea hainute in Romania sau cam asa ceva, nu-mi mai amintesc exact povestea). Apoi a trecut un an, doi de la povestea cu patutul si ma trezesc ca il trimite ea in casa pe copilul meu spunandu-i ceva de genul: „Hai, dute-acasa, ca se intuneca!”. El se juca in curte impreuna cu alt baietel. Eu n-am mai pomenit asa ceva: ca unul dintre vecini sa-l trimita in casa pe copilul altui vecin. Nu m-am certat cu ea, ca nu intelegeam ce-i in capul ei, imi venea s-o fac afis. De atunci am redus relatia dintre noi doua, la salut si atat.
Si pe aceasta doamna am surprins-o ca ma urmareste.
Alta vecina urmaritoare este portareasa. Aceasta doamna a fost acceptata sa locuiasca la noi in curte, de catre mama mea, care era presedinta asociatiei pe-atunci si de catre administratoarea de atunci, vecina „salvata”. E din Moldova, pripasita pe-aici, se dadea sarmana si necajita, mama singura a doi baieti, zicea ea atunci. Pentru ca sa se mute in locuinta portarului, trebuia sa se ocupe de ingrijirea curtii. A dat proba de lucru, au ajutat-o si baietii ei si au facut curtea frumoasa: smulse buruienile, sapat pamantul din rondouri, taiati trandafirii, curatat aleile dintre rondouri, taiat copacii, maturata curtea. Au trecut proba si au primit bon pe locuinta, bon pe baza caruia le-a fost inchiriat apartamentul de catre cei de la Urbis. Doar ca dupa ce s-au instalat, au inceput sa mai apara copii, inca doi, dintre care cel putin unul facuse puscarie. Si nu le mai ajungea apartamentul cu doua camere. Asa ca s-au extins in spalatoria curtii – aici ne spalam covoarele, inauntru erau doua bazine, era apa curenta, era chiar un cazan pe lemne, cu care puteai sa incalzesti apa pe care o foloseai la spalat, puteam sa conectam un furtun la robinetul din spalatorie si sa udam florile din curte. Nu stiu cine le-a dat aprobare pentru asta, cert e ca au transformat spalatoria, in spatiu de locuit unde s-a mutat mama, iar baietii au ramas in apartamentul portarului. De cand s-a mutat in spalatorie face munca de filaj, pentru ca o vedeam cum se uita de dupa perdea, iar daca nu vedea bine, iesea afara. Cand lucra in curte, la fel, mai mult era cu ochii dupa vecini, decat lucra. Deci cred ca portareasa a fost printre primii racolati de mosi si stia tot ce misca in curte.
Intr-o zi am surprins o discutie intre portareasa si o doamna care-si facea cumparaturile in Piata Iosefin, unde a cunoscut-o pe portareasa. Doamna o acuza ca aceasta a vrut sa-i fure buletinul. Atat am inteles din cearta lor. Doamna era respectabila, deci s-ar putea sa fi fost adevarata povestea.
Portareasa, de fiecare data cand vin cu bicicleta de pe strada si o leg de balustrada de la scari, iese din apartament, cu precizie de ceasornic. Imi spune ca iese pentru ca crede ca vine fiul ei cu bicicleta.
Pe unul dintre fiii ei il banuiesc ca mi-a furat o geaca pusa pe sarma, la uscat, precum si 4 cauciucuri de iarna care erau inchise intr-o boxa la care avem acces in curte, pentru ca numai cineva din interiorul curtii stia ca am dus acolo cauciucurile. Apoi a mai spart o data boxa, sa le fure si pe cele de vara, pe care nu le-am mai dus in acea boxa. La a doua spargere s-a multumit cu o bicicleta.
Dupa ce acest baiat al doamnei a fost in podul casei noastre sub pretextul ca curata cosurile de fum parca (nu mai stiu exact care era pretextul), au disparut lucruri din pod, lucruri pe care le depozitasera vecinii, acolo. Il banuiesc pe el pentru ca a facut puscarie pentru furt. E genul de puturos impertinent, care se considera egalul tau indiferent cine-ai fi, iti da indicatii, iti cere socoteala, dar el nu face nimic. O duminica intreaga a facut o zarva de nu se mai putea, ca sa coboare cativa lateti proveniti de la acoperis, de la etajul nostru, jos, in curte, sa-i bage pe foc la el in casa. Cobora cate 3 bucati o data, folosind o sfoara, incercand sa-i tina in echilibru pe orizontala si apostrofand-o incontinuu pe maica-sa, care astepta latetii in curte, ca si cand nu-stiu-ce chestie complicata facea el, avertizandu-i pe cei care circulau pe scari, sa aiba grija, sa nu-i raneasca, sa nu-i murdareasca. Dorel. In 5 minute i-ar fi aruncat jos de-a dreptul, iar restul zilei de duminica putea sa si-l petreaca taindu-i la dimeniunea potrivita, ca sa-i bage pe foc. Dar daca facea tot lucrul asta intr-o zi, ce-i mai ramanea de facut in zilele urmatoare? Oricum, cred ca maica-sa taie lemnele, el nu se demite, la valoarea lui!
De-a lungul timpului le-au mai fost furate vecinilor haine, chiar haine de blana lasate la aerisit, biciclete, scule din garaj.
La inceput, portareasa a facut munca de ingrijire a curtii in contul faptului ca ocupa apartamentul portarului (aceasta era regula in casa, iar portarul, din cate-mi amintesc, nu platea chirie). Apoi a inceput sa emita pretentii sa fie platita. Dupa ce a fost platita a vrut sa fie platita cu mai multi bani si tot asa. La un moment dat facea curatenie si pe scari, dar, din cauza banilor, n-a mai facut.
Si in curte facea de mantuiala, pentru ca vroia mai multi bani. Acum nu mai face treaba nici in curte, nici pe scari, dar ocupa in continuare, apartamentul portarului si spalatoria.
Apoi am observat ca urmareste ce lucruri sunt aruncate la gunoi, deci s-ar putea ca unele dintre lucrurile pe care vecinii le arunca, sa ajunga la ea, asta in conditiile in care tu poate chiar vrei sa nu ajunga la altcineva. Deci, atentie ce arunci la gunoi!
Portareasa si-a creat o relatie speciala cu matracuca („presedinta”) in sensul ca ii urmeaza ordinele si este platita din banii de pe panoul publicitar expus pe casa, ca si cand matracuca i-ar da din buzunarul ei. Nici macar nu are voie sa foloseasca acei bani in scopuri pe care le hotaraste singura, ar trebui sa ceara acordul celorlalti proprietari, daramite sa obtina avantaje personale datorita lor. De ce personale? Pentru ca portareasa ii face matracucii tot felul de servicii in ideea ca matracuca o plateste. Dar matracuca o plateste din bani care nu-s ai ei si asupra carora n-are dreptul sa decida singura.
Alt vecin urmaritor este unul caruia ii spunem Blondul. El e brunet si cu mustata, dar a pacalit-o pe o doamna care atunci cand a venit la noi in curte, era blonda, platinata, sa-l ia de barbat si, cum ei ii spuneam Blonda, lui i-am zis Blondul. Doamna s-a mutat in apartamentul in care sta acum Blondul, l-a igienizat, pentru ca era intr-o stare deplorabila si l-a renovat. In perioada in care ea facea lucrari in apartament, el ii facea curte ei. Ea era singura si avea doi baieti mari, cel mic era elev de liceu, celalalt era mai mare. Pana la urma, doamna s-a casatorit cu individul asta, care era cam nesimtit, in sensul ca, e genul lingusitor, libidinos, asa ca Dinu Paturica din „Ciocoii vechi si noi” si l-am vazut o data, cand se intorceau ei acasa, doamna era in pantaloni scurti iar Blondul i-a pus mana pe fund, atat de evident incat sa vada toti vecinii care se uitau la ei. Nu-l sufar de-atunci. Si mi se parea evident ca el profita de ea. Ea era mult mai draguta, aranjase apartamentul din banii ei si cu priceperea ei, iar el se lipise cu nerusinare, a venit cu o masina Dacia, pe care o parca ostentativ, in dreptul apartamentului lor din curte, dar pe spatiul verde care era locul de joaca al copiilor din curte. I s-a atras atentia si atunci a spus ca el n-are garaj unde sa-si tina masina, asa ca noi, cei care aveam garaje. Nimeni din curte nu vroia sa-l lase sa-si faca garaj pentru ca era ultimul venit, cu un tupeu cat casa si pretentii nesimtite. Pe locul unde ne construiseram mai multi vecini garaje, fusesera boxe de lemn care functionau pe post de magazii pentru cei care lucrau in piata. Dar, fiind insalubre, pline de sobolani tot timpul, s-a decis daramarea lor, curatirea locului si construirea de garaje. Asa am ajuns sa avem garaje. Dar masina putea fi tinuta si pe strada, in fata casei principale, asa cum facem si acum, nu trebuia sa mergi cu masina la scara. Nu stiu de ce, dar mama i-a convins pe vecini sa-l lase sa-si construiasca si el, garaj. Si si-a construit. Al lui, e cel mai mare garaj dintre toate. Cand a vazut mama cat e de nesimtit, i-a parut rau ca si-a pus obrazul pentru el, dar ce era sa mai faca? Apoi s-a dovedit ca garajul a fost doar un moft, o ocazie ca sa-i demonstreze Blondei, cat e el de potent sau, ca sa-si demonstreze siesi, acelasi lucru. Tine masina tot in fata casei, pe terenul de joaca. In garaj isi punea lemnele ca sa nu se obosesca sa le care din pivnita. Apoi a participat si el la plata instalatiei de gaz si n-a mai avut nevoie de garaj nici pe post de camara de lemne. Acum are doua masini (el e unul dintre cei trei vecini care si-a cumparat o masina in ultimul timp) si ambele sunt parcate pe terenul de joaca.
Ce a mai facut acest vecin? Odata, cand a avut nevoie de o drujba ca sa taie lemne, s-a gandit ca daca tot a facut rost de drujba, de ce sa nu taie el un brad Thuja care il cam incomoda cand baga masina in garaj. Bradul era acolo de cand e si casa probabil. Si a taiat bradul, a lasat un ciot. Niciun vecin n-a sunat la Politie, ca sa anunte ce face, desi s-au uitat la el cum a taiat bradul, dupa care numai despre asta vorbeau si erau revoltati. „Presedinta”, care e casnica de-o viata, genul de vecina pe care pe vremuri o numeau oamenii „Europa libera”, pentru ca stia „tot ce misca-n curtea asta, raul, ramul”, l-a abordat pe sotul meu cand acesta a venit de la serviciu si l-a pus in tema cu marea grozavie. Si sotul meu i-a spus: „Pai si de ce n-ai sunat la Politie?”. S-a pus el si a sunat la Politia comunitara, au venit oamenii, i-au dat amenda martafoiului si de-atunci ne uraste. I-am facut reclamatie si la Primarie, dar de acolo ne-au raspuns ca nu exista o lege care sa protejeze brazii Thuja si nu-mai-stiu ce legat de faptul ca bradul nu era in spatiul public, ci in spatiul privat al curtii, dar din cate stiam noi, spatiul curtii este, de fapt, al Primariei pentru ca noi platim chirie pe cota parte care ne revine, din terenul pe care e construita cladirea in care se afla apartamentul nostru deoarece terenul de sub cladire este al Primariei. N-am mai insistat acolo.
Deci Blondul, daca avea in mana o drujba, dintr-o data se preschimba in macho si incepea sa rada copacii din curte, care-l deranjau pe el.
Pana la urma a taiat copacul numai pentru satisfactia lui, deoarece nefolosind garajul, nu se mai justifica, nici macar in mintea lui, taierea copacului.
Probabil urmand exemplul lui, sau nu, tiganii din curte au taiat, si ei, vreo 3 copaci, pe care i-au bagat pe foc (n-aveau lemne de foc pentru iarna).
Cred ca vreme de doi ani am tinut si noi, Dacia, pe terenul de joaca, in dreptul unui bazin pe care ai nostri il construisera ca sa facem dus vara, cand statem la plaja in curte. Dar era pozitionata astfel incat sa nu incomodeze. Blondul a descarcat un camion cu lemne pe acel teren si a avut grija sa arunce niste buturugi pe doua dintre portierele Daciei, una cel putin trebuia schimbata, atat de tare le lovise. Si n-a recunoscut ca el a indoit portierele. O facuse intentionat oricum, nu din greseala.
Imediat dupa faza aia, am donat Dacia celui care ne reconstruise sobele in casa, macar s-a mai folosit cineva de ea inainte s-o distruga bambiliciul asta. Omului nostru ii furasera o Dacie necajita, cu care mergea el prin sate, pe unde avea de lucru. Si dupa doi ani de nemiscat din loc, motorul Renault de pe Dacia noastra, a pornit la prima cheie, ma rog, dupa ce s-a pus baterie buna pe ea, s-au umplut borcanele cu lichidele care trebuiau si s-a facut ce mai trebuia facut inainte de a porni motorul.
Cand s-a mutat cu Blonda, Blondul si-a cumparat un caine lup, foarte frumos, dar care a avut ghinionul sa aiba un stapan dobitoc. Toata viata lui cainele a stat legat. Era caine de rasa si era legat ca un caine de la tara. Latra tot timpul, cand vedea o pisica, un porumbel, orice miscare ii declansa o criza de latrat. Vara nu puteai sa dormi cu geamurile deschise la curte din cauza lui. Tin minte ca eram studenta la Poli si lucram la un proiect si noaptea pentru ca n-am putut sa-l termin lucrand doar ziua (la „Mecanisme si organe de masini”) si, la un moment dat am izbucnit in plans. Nu mai suportam latratul cainelui. Eram cu nervii intinsi la maximum si ma concentram acolo, aveam o veioza pusa pe podea, doua scaune, o placa de sticla era sustinuta de cele doua scaune si coala de hartie pe care desenam la proiectul acela era pe sticla, luminata de jos in sus de veioza, cred ca, copiam desenul pe hartie de calc, cu tus, nu mai stiu exact. Si ma concentram sa nu gresesc. Am clacat atunci, din cauza latratului cainelui. Alt exemplu de caine care era mai destept decat stapanul lui, dar daca a vut ghinion saracul, s-a chinuit o viata.
Blonda l-a ingrijit pe Blond cand el a avut o problema grava de sanatate, apoi cand ea a avut o problema grava de sanatate, el si-a batut joc de ea, nu ca n-a ingrijit-o, dar se certa cu ea si-i striga ca-i handicapata. Atunci trebuiau sa divorteze, dar a pacalit-o inca o data si, dupa ce se dusesera vecine sa depuna marturie in procesul de divort, in favoarea ei, nu stiu cum a facut individul asta si n-au mai divortat. Vecinii vorbeau ca el ar fi primit o mostenire. Cert e ca au mai lungit-o asa cativa ani, dupa care ea l-a parasit. L-a lasat naibii, i-a lasat si apartamentul, care era al ei, de fapt si a plecat. Asta-i omul.
Alti doi implicati, sot si sotie, au fost candva portari in curte si au ocupat apartamentul de la poarta. El era foarte harnic, ea era exact opusul lui. S-au mutat apoi intr-un apartament din curte si nu-mi imaginez cum arata apartamentul lor, dar in fata apartamentului lor e o tiganie de nedescris. Bine, si sunt vecini cu tiganii, care cred ca-i deranjeaza tot timpul, dar si ce e la ei, este imposibil de descris: o adunatura de tot felul de lucruri, parca ar fi refugiati dintr-o zona de razboi.
Vecinii il stiu de cand era portar si era harnic, asa ca l-au mai ajutat cu ce s-a putut, adica orice lucru care e de bagat pe foc i se da acestui domn (ei n-au reusit sa-si introduca gazul). Orice implica munca fizica, e solicitat acest domn si bineinteles ca e platit pentru ce face.
Au un baiat care traieste in Anglia, face tatuaje, nu stiu in ce masura isi ajuta parintii. Cand era in Romania au avut numai probleme cu el: droguri, furturi. Cand l-am vazut ultima oara, parea ca e bine.
Iar domnul mai are o fata, din prima casnicie.
S-a mai certat cu Blondul din cauza cainelui, pe buna dreptate si cu tiganii, tot pe buna dreptate, ca numai el stie cate le suporta astora. Cred ca nimeni n-ar vrea sa ocupe locuinta de langa tigani.
Si lor le-a crescut nivelul de trai in ultima vreme (geaca de piele, cumparaturi de la un anumit supermarket – scrie pe pungile in care aduc cumparaturile; e acelasi supermarket de la care fac cumparaturi si maimutoii in ultima vreme). Si-i vad activi prin curte si prin piata. Nu-i mai vazusem demult atat de des.
Tiganii. Astia sunt un capitol special. Nu sunt din aia tuciurii. Au pielea mai alba, ochii verzi sau albastri si parul negru. Nu-s cu fuste plisate si codite impletite, respectiv cu palarii. Sunt foarte moderni. Mai moderni decat mine. Imbracati ultimul racnet, cu biciclete smechere, casetofoane cu casti, telefoane mobile, au facut cursuri de engleza si vorbesc prin curte, ca sa-i auzim, au facut  cursuri de operare pe calculator, dar n-au putut sa le dea diploma, ca n-au Bac-ul, unul canta la chitara, alta canta lalaind tanguitor, fac momente artistice acolo, pe platou, la ei, ca si-au facut un mic domeniu din partea din spate a curtii. Bine ca ne-a mai slabit baiatul chinuit de talentul cu chitara, ca ne punea nervii pe bigudiuri sambata si duminica, iar una dintre fete cred ca se crede Beyonce.
Copiii au plecat rand pe rand de-acasa, acum au mai ramas vreo 4, ocazional 5.
Cand au venit in curte, aveau 10 copii, parca, nu mai stiu exact daca 9 sau 10. Tatal era muzicant. Umbla numai in costum, camasa alba, pantofi cu spit. Si mai toata ziua era pe la cantari.
Mama statea acasa. Facea copii. Era inscrisa pe la toate organizatiile care acordau ajutoare sociale, dar acestia le pusesera conditia sa nu mai faca copii. Au mai facut unul, totusi. Si, cand veneau in vizita asistentii sociali, il ascundeau, de fapt il trimiteau pe unul dintre ceilalti copii, la plimbare cu cea mica (era fetita).
Astia au trait bine nefacand nimic, in afara de copii.
Le veneau ajutoarele pe banda rulanta, de la alimente, pe care le comercializau chiar intre vecini, „presedinta” era una dintre abonati sau le faceau cadou, de exemplu administratoarei, ca s-ai ierte de plata cheltuielilor, cu care au fost tot timpul in intarziere. Si nici nu-i penaliza. Doar ca administratoarea s-a incurcat in propria-i stiinta si n-a mai stiut cum sa salveze situatia, cum sa ne minta pe noi, ca sa-i scoata pe ei. Cand se supara mai tare pe ei, mai „cotizau” cu ceva si-o mai duceau asa o vreme. Pana la mobila, saltele, aragaze, frigidere, masini de spalat, televizoare, s.a. si haine. Intr-o vreme aveau atatea haine, ca nu le mai spalau, le aruncau la gunoi cand se murdareau.
Li s-a propus sa mature si sa spele scarile in contul datoriei catre Asociatie. Au incercat, dar cand au vazut cat de putin primesc (primeau cat primea oricine facea acel serviciu, care ulterior a fost facut de cate-o vecina pensionara, careia nu i-a fost rusine sa faca serviciul acesta si care s-a multumit cu banii pe care i-a primit) au zis ca ei nu muncesc atata pentru bani asa putini. De sapat in curte si muncit acolo la intretinerea plantelor nici nu putea fi vorba. Chiar tiganca ne-a zis ca ea nu-si lasa copiii sa fac o astfel de munca pe o nimica toata. Pai cred si eu, ei nu fac nimic si le vin de toate.
Circulau fest cu taxiul. Uneori nu plateau. Ii lasa taxiul in fata casei, ei ii lasau taximetristului un buletin de-al lor, spunandu-i ca merg acasa dupa bani, dar nu se mai intorceau sa plateasca. Statea omul ce statea sa-i astepte si cand isi dadea seama ca nu mai vin, intra in curte dupa ei. Intreba unde locuiesc, le spuneai se indrepta spre apartamentul lor, dar inspre el, venea alergang un ditamai cainele lup, latrand. Omul se speria, facea cale-ntoarsa, lasa buletinul la cutiile postale si o stergea din curte. La scena asta am asistat eu. Deci e pe bune.
Cainele lup ne teroriza si pe noi, vecinii. Era agresiv si lasat liber. Sarea sa ne muste cand treceam prin curte si era si masiv, pentru ca era o femela pe care o tineau de prasila si mai mereu avea pui, probabil ca de-aia era si agresiva. Pe cateaua asta o hraneau cu mancare de la cantina sociala, care era peste drum de noi (la parterul casei in care locuieste proful de Info). Deci astia luau mancare de la cantina sociala pentru caine, nu pentru ei. Si fiind multi, luau si mancare multa.
Am vazut-o o data pe una dintre fetele mari, care incepuse sa mearga si ea pe la cantari, era platinata si eleganta din cale-afara. M-am uitat cu atentie la ea si mi-am dat seama ca eu nu am o tinuta completa, atat de eleganta cum avea ea.
Intr-o vreme s-au adunat datorii uriase catre Asociatie. Nu se mai putea. Oare ce s-a intamplat? Le-a platit datoriile un om de afaceri care a fost scutit de Primarie, de plata impozitului din acel an, in contul platii pe care o facuse pentru tigani. Mama mea a fost foarte revoltata atunci. Era pensionara. Pai orice pensionar isi pune de-o parte din pensie, datoriile, lunar. Apoi traieste din ce a mai ramas. Pe astia-i durea in cot de datorii, traiau foarte bine si in final, se gasea un berbec sa le plateasca datoriile. Cred ca niciun pensionar din Timisoara nu a pupat o binefacere din asta. Si pensionarul fusese activ, muncise o viata. Astia freaca menta de-o viata.
Bineinteles ca ne-am certat pe rupte si cu tiganca, si cu fetele ei obraznice si tupeiste, care emiteau tot felul de pretentii si ne cereau ele, noua, socoteala, in legatura cu cel li se parea lor ca nu se intampla cum trebuie in curte. Cand erau acuzati in legatura cu datoriile sau cu cainele sau cu mizeria de la ei, deturnau discutia si ne cereau socoteala „ca n-am maturat la strada”, glumesc, nu mai stiu, dar faceau ceva in sensul asta, adica incepeau sa atace, pe principiul: „Cea mai buna aparare e atacul.”.
Curtea devenise a lor. Pe terenul de joaca incingeau petreceri campenesti, gratare, muzica, patura pe iarba, jucat carti. In partea din fata curtii, unde sunt rondourile cu flori, veneau sa sa plimbe ca niste printese, uneori in rochii albe, parca erau din filme romantice, isi faceau poze, atingeau delicat trandafirii si ii miroseau artistic, adica era un spectacol sa le urmaresti.
O plimbau pe cea mica prin curte tot timpul, cu carucior, fara carucior, o invatau cate-n luna si in stele.
Apoi unul dintre baieti a facut, si el un copil, mama copilului a locuit la ei o vreme, apoi a plecat si a lasat copilul sa-l creasca familia numeroasa. Acela a fost cel mai plimbat copil pe care l-am vazut eu in viata mea.
Unul dintre frati era handicapat si facea in toate felurile. Dimineata il scoteau afara si-l lasau in curte, ca sa poata sa mai doarma ei. Copilul trezea toata curtea. Umbla descult mai mereu, se dezbraca, devenise si el constient ca poate sa-si produca anumite placeri si o facea in curte, il vedeau alti copii, se lovea singur, cu mainile, peste cap si tipa – cred ca asa se comportau cu el in casa, adica il loveau peste cap si tipau la el, iar el isi aplica singur tratamentul asta. Lor le convenea ca primeau ajutoare substantiale pentru acest copil.
Cand nu am mai putut suporta, nu-mi mai amintesc exact ce facuse copilul, am chemat Politia, ei au chemat Protectia copilului, l-au luat si de atunci nu l-am mai vazut.
Pentru ca au fost tot timpul multi, s-au vehiculat in permanenta prin curte, zi si noapte. Si astia stiau tot ce misca. Filmau non-stop. Pe langa toate obiceiurile obisnuite, de zi cu zi, daca aparea ceva deosebit la orizont, se infiintau acolo: Salvarea chemata pentru cineva din curte – ei erau langa Salvare, plecai sau veneai din concediu, te filmau tot timpul cat iti carai bagajele, iti cumparai o mobila noua, acolo erau si ei, adica se lipeau ca timbrul de scrisoare, nimic nu le scapa.
Intre timp s-au mai imputinat, am mai plecat dintre ei, „la munca in strainatate”, tatal a murit, dar ei se descurca foarte bine si acum.
Mama se saruta gen „Romeo si Julieta”, la poarta din spatele curtii, s-o vada toata lumea, cu iubitul ei din acel moment. Dar, dupa operatiunea asta (iubitul zaboveste o vreme in casa ei, apoi se saruta la despartirea din ziua aceea), ea iese in piata si-si asteapta fata cea mica de la scoala, respectiv nepotelul de la gradinita, de parca n-ar sta la o aruncatura de bat de scoala. Adica ne arata ca e foarte dedicata familiei ei.
Daca treci prin curte si te uiti spre domeniul lor (partea din spate a curtii e a lor, ca oricum nu merge nimeni acolo, practic ei stau la „casa cu curte”), te apuca disperarea. In buricul targului ai parte de o tiganie ca la satra.
Dar ei sunt fericiti, au tot felul de gadget-uri, sunt foarte conectati la tehnologie.
Noaptea arde lumina in permanenta la ei, curentul cam costa, nu stiu cum isi permit sa tina mai multe surse de lumina aprinse toata noaptea.
Baietii (doi la numar) sunt cei mai activi, unul se deplaseaza cu bicicleta (are bicicleta de facut tumbe prin oras, nu stiu cum se cheama genul acesta de ocupatie, dar el cred ca se rezuma numai la a avea o astfel de bicicleta, nu prea-l vad facand echilibristica cu ea) si se tot intampla sa plece cam in acelasi timp cand plecam eu cu bicicleta sau sa se intoarca la scurt timp dupa ce reveneam eu acasa, cu bicicleta. Celalalt are zona de actiune pe malul Begai, acolo l-am vazut de mai multe ori, dar isi extinde aria de acoperire daca trebuie, avand in vedere ca are antrenament, face kilometri intregi, cred ca ar avea succes la maraton. In ultima vreme am observat ca baietii sunt foarte bine echipati din punct de vedere al imbracamintei si al incaltamintei.
Solutia de rezerva a mangraoancei in cazul in care cei din familia ei sunt „pe teren” este s-o trimita pe fata cea mica, care cred ca e eleva de gimnaziu acum, in a 7-a sau a 8-a, la Generala 12, sa duca gunoiul. Ei locuiesc in spatele curtii, iar pubelele de gunoi sunt la strada, in fata casei noastre, deci ca sa duca gunoiul strabat toata curtea si filmeaza casa noastra, care are terasele de la fiecare etaj, terase pe unde se face intrarea in apartamente si geamurile de la bucatarie, o camera, geamul de la baie, geamul de la toaleta, geamul de la camara de alimente, spre curte (geamurile de la celelate doua camere si balconul sunt la strada). Sau, strabate curtea chiar ea, iesind in strada si prefacandu-se ca asteapta pe cineva, ori mergand la poarta din spatele curtii, care a fost construita pentru accesul masinilor in curte, la garaje, dar pe care ei o folosesc ca sa se vehiculeze pe ea tot timpul, avand acces imediat in piata, pe acolo, poarta de la care are vedere de ansamblu asupra casei in care locuiesc eu (si asupra intregii curti dealtfel).
Si astora le-a crescut nivelul de trai in ultimul timp. Am remarcat-o pe mangraoanca, care-i mai bine imbracata, cu pantaloni ca cei din neopren, pe picior asa, sexi. Tot pe ea am remarcat-o pe o bancuta din fata pietei, dimineata foarte devreme, in jur de ora 6, 6 si jumatate, ca ma fila cand treceam cu bicicleta pe-acolo si butona la telefonul mobil. Data, ora si locul unde m-a vazut, nu? Si, eventual directia in care ma indreptam. A vazut si ea ca am vazut-o pentru ca am trecut special pe langa ea, ca s-o surprind.
Toti vecinii mei aplica aproximativ aceleasi metode. Adica folosesc intens mobilul pentru ca sa transmita mesaje in momentul in care ma vad pe mine (ca si colegii de la lucru, care sunt nedespartiti de mobilele lor) sau isi fac de lucru prin curte in momentul cand apar eu pe terasa sau plec undeva, sau revin de undeva. Sunt foarte activi in a pleca la cumparaturi in piata sau prin vecinatatea casei exact cand ma misc si eu pe-acolo. Stateam cu masina la semafor, in apropierea casei si pietarul a traversat prin fata mea, s-a uitat lung la mine si avea sub brat un carton sau ceva de genul asta, in timpul in care el trebuia sa vinda marfa in magazinul Avicola, in care s-a aciuiat (le-a lasat in piata pe nevasta si pe soacra). Era in genul glumei ceausiste: „Daca vrei sa nu faci nimic si sa nu se prinda nimeni, plimba-te prin fabrica cu niste foi in mana si ia-ti o mina preocupata.”. Ma intalnesc cu ei prin locurile pe unde merg eu si-mi dau seama ca n-au nimic concret de facut decat sa ma urmareasca pe mine. Ca n-au cum dintr-o data, cand eu ii cunosc de-o viata, sa fi devenit toti harnici, in permanenta la cumparaturi.
Si am mai observat ceva. Vara, sambata sau duminica, dimineata, cand lumea ar trebui sa iasa pe terasa sa-si bea cafeaua, e o liniste... pana apar eu pe terasa, chiar daca ies mai tarziu, dupa ce am iesit eu, incep si urmaritorii sa apara. Stau la panda pana ies, probabil pregatiti sa ma urmareasca daca as pleca de acasa, iar cand apar pe terasa sa-mi beau cafeaua, se relaxeaza, semn ca lucrurile sunt sub control, ma au sub observatie si fac figuratie ca si cand viata lor ar decurge normal, ei exact atunci ar fi vrut sa iasa pe terasa si sa se peocupe de-ale lor. Si figura asta s-a repetat de mai multe ori. Daca plec de-acasa sambata sau duminica, fara sa ies pe terasa, atunci se agita, cei care au rol dinamic trebuie sa ia startul si sa inceapa actiunea de identificare a locurilor in care ma deplasez eu sau a traseelor mele.
Toti cei care iti raporteaza unde ma vad prin oras, inclusiv colegi de serviciu, iti transmit datele astea pe telefonul mobil: data, ora, locul, directia in care merg. Tu aduni datele, le centralizezi, faci harta traseelor mele, cu toate locurile in care am fost vazuta adica, matematic vorbind, faci un graf orientat, de activitati, iar nodurile grafului sunt punctele in care am fost vazuta. Esti chiar foarte „savant”. Numai ca, cred ca ar trebui sa stii sa imbini teoria grafurilor, cu teoria probabilitatilor si asta cred ca te depaseste.
Filmul zilei de luni, 26 noiembrie: la pranz am plecat de la lucru, acasa, cu bicicleta; am ajuns in fata usii mele la 12:39; vecinul fost portar spargea lemne in curte; „presedinta” era in curte, se indrepta spre piata; „administartoarea” a iesit sa scuture ceva exact in momentul cand eu eram in dreptul usii mele (n-am stat mai mult de un minut) si foarte rar spre deloc, doar de sarbatori, o vad scuturand cate ceva; matracuca facea operatiunea de mers la piata la ora 11:00 cand se lucra la acoperis iar eu eram acasa, si le facea scandal oamenilor care lucrau, ca ii arunca ei in cap scanduri vechi, provenite de la desfacerea acoperisului, de parca ea nu vedea ca se munceste acolo si de parca nu avea varianta sa mearga in piata iesind in strada, pe poarta principala, nu prin curte, unde oamenii cu acoperisul aveau treaba, iar ea mergea intai sa-si verifice cutia postala, tacticos, si apoi alene, tragand un cos de cumparaturi dupa ea, sa se indrepte spre piata avand pretentia ca atunci cand trece ea, orice activitate sa fie intrerupta ca sa nu-i puna viata in pericol; mergeau in familie la piata, ea si cu sotul, acum era doar ea singura; s-a oprit la poarta din spatele curtii, „s-o incuie”, dar poarta aceea nu se incuie demult, facea figuratie, se uita la mine, iar eu ma uitam la ea; n-a ajuns in piata si a inceput sa vorbeasca la telefon; in timp ce vorbea s-a uitat din nou la mine; a incheiat convorbirea si in loc sa intre in piata prin lateral, sa mearga la vecina pietara, cea care sta sub mine si alaturi de ea, asa cum face de obicei pentru ca pleaca din curte, toata dichisita, dar ea merge sa se reuneasca cu cealalta spioana, sau cu familia de pietari, care sunt pe-acolo; am plecat si eu in piata sa verific care-i treaba: soacra pietara era „la datorie”, la taraba, ginerele „pietar” era „la datorie” la magazinul cu carne de pasare si o vad pe matracuca pe celalalt trotuar; traversez, sa vad unde merge si mai sa dau „nas in nas” cu mangraoanca; se intersectase cu matracuca, schimbasera ele ceva informatii; si ma hotarasc dupa care sa ma iau; mangraoanca mi s-a parut mai interesanta, se prelingea usor pe langa magazine (ca ea nu venise la cumparaturi, de fapt) si a urcat pe podul de peste Bega, din dreptul Pietei Iosefin; versata, nu se uita inapoi, ca sa nu se dea de gol; o iau usor pe pod si n-o mai vad; disparuse; ma uit pe aleile de pe malul Begai, nimic; atunci merg spre Elba, pentru ca acolo sunt doua zone, de-o parte si de alta a prelungirii podului, unde putea sa se ascunda; in prima zona nu era; dar era in a doua; deci am prins-o; se ascundea de mine; fac niste cumparaturi si ma intorc acasa; „administratoarea” spalase terasa in fata apartamentului ei – nu-mi amintesc de cand n-am mai vazut-o facand asta sau daca am vazut-o vreodata facand ea lucrul asta, il facea femeia care spala scarile si pe care o adusese ea, dar nu ea personal.
Filmul zilei de miercuri, 29 noiembrie: am plecat de la lucru pe la ora 9, am facut cumparaturi si le-am dus acasa. Am ajuns  pe la 10:40. In curte nu era niciun vecin. „La fereastra spre livada” era o doamna de la mosi, care se preocupa de niste hartii, era foarte „prinsa” acolo si foarte aprope de geam. In casa era sotul meu, pe laptop. Mi-a spus ca asteapta sa vina cineva de la Telekom, sa ne inlocuiasca receiver-ul, pentru ca s-a schimbat platforma si nu mai receptioneaza. Ca sa vezi! Dupa ce am descarcat bagajele, am plecat. In curte, grabit sa ajunga la poarta principala, era vecinul care cu doua zile in urma spargea lemne cand am ajuns acasa, cel care fusese portar. Pe drumul de intoarcere la serviciu, in Complex, in parcarea de taximetre din fata abatorului era tatal maimutoi, la datorie.
Sa povestim un pic si depsre cabana, aceea care e locul meu de suflet, acela pe care vroiam sa-l tin doar pentru mine, sa fie secret, sa nu stie nimeni de el si tu te-ai straduit cu atata inversunare sa-l descoperi. Nici nu ti-a fost greu, ca i-ai pus pe cativa sa ma bombardeze cu intrebari, veneau cu temel facute la mine cand ma trageau de limba, iar atunci cand mi-ati furat telefonul ati avut confirmarea ca aceea e cabana mea, dar voi stiati deja de cand prietenul tau cu duplex-ul ma descususe in legatura cu ea, si a organizat „team building”-ul echipei lui, acolo. Asta a fost in urma cu vreo 6, 7 ani. Puteati, de atunci, sa va perindati pe acolo de sute de ori, mai ales ca sunteti din Deva, Hunedoara, de pe-acolo.
Dupa o vacanta de iarna la Straja, cand am stat in cabanuta unui fost miner, apoi cabanier la o cabana a Institutului de mine, parca, o cabanuta pe care omul si-o construise singur, micuta dar „desteapta”, structurata pe trei nivele: subsol, parter si mansarda, cu apa curenta, de izvor, cu o singura soba care incalzea toata cabana pentru ca sus era montat un cos de fum din tabla groasa, care purta fumul prin serpentine, mi-am dorit si eu sa am o cabanuta la munte, macar o camera sa fie, daca mai mult nu se putea, o cabanuta de lemn, cat mai bine integrata in peisajul montan, din care sa pot sa particip si eu la spectacolul naturii pe care o iubesc de cand eram mica. Asa a incoltit ideea cu cabana. S-a intamplat ca proful meu de Info din liceu, care acum era seful meu de catedra si profa mea de Fizica din liceu, care erau prieteni de familie, sa isi ia doua parcele de pamant la munte si mai era o parcela pe care n-o vroia nimeni pentru ca aveai acces la ea dintr-un drum lateral si era foarte accidentata: era o rapa imensa pe parcela aceea si mai era si o groapa dreptunghiulara, betonata, care fusese construita pe vremea cand se ridica barajul Gura Apei din Retezat si pe care omul de la care am cumparat pamantul a umplut-o cu bolovani, din care cresteau arini (aluni de padure) si care aveam impresia ca e plina de serpi (si nu eram prea departe de adevar). Parcelele astea fusesera fanat, oamenii le vindeau pentru ca erau departe de sat si efortul de a aduna fanul de pe ele devenise prea mare si mai aveau un pamant de pe care adunau fan, care le placea lor mai mult. In timp, toata zona aceea s-a transformat intr-un sat de vacanta. Asa am cumparat pamantul ala, mai intai o fisie lunga si ingusta, cea cu groapa betonata pe ea. Apoi, cand mi-am imaginat cum va fi cand va cumpara cineva cealalta fisie, cea cu rapa mare, mi-am dat seama ca ne-ar cam sufoca, asa ca am cumparat si fasia aceea. Cu sacrificii mari, cu imprumuturi de la banca, amandoua. In primii doi ani, cred, n-am miscat nimic. Aveam doua Dacii vechi si nici macar bani de benzina sa mergem pana acolo n-aveam. Ceilalti doi, proful de Info si profa de Fizica isi ridicasera cabanutele. Apoi, am mai strans cureaua, am mai adunat niste bani si am zis sa facem fundatia. Dar nu ne-a reusit din prima. Pentru ca inainte de a incepe lucrul la fundatie trebuia sa avem proiectul de cabana facut si toate avizele primite. Si am apelat la „prieteni” de-ai sotului meu, arhitecti, membri ai Ordinului arhitectilor, ulterior unul dintre ei s-a angajat la primarie. Ei aveau o firma de arhitectura. Si pentru un proiect de tot rahatul, ca era doar orientativ, constructorul nu se putea baza pe el, daca am fi lucrat cu un constructor serios, adevarul e ca ne inteleseseram cu prietenul arhitect sa nu faca proiectul meserias, la marele fix, dar atunci nici onorariul lui nu ne asteptam sa fie baban. Ei, astia doi ne-au luat 10 milioane pe proiectul de rahat, in vreme ce un arhitect din Hateg ne-ar fi luat 3 milioane. Deci un arhitect ne facuse proiectul, iar celalalt avea firma la care lucra primul. Amandoi fusesera colegi de an. Si ne aburea cel cu firma ca trebuie sa respecte hotararile din Ordinul arhitectilor, si nu poate sa ne ia mai putin. Pai bun, dar atunci si proiectul trebuia sa fie pe masura. Deci astia se gasisera sa aplice hotararile din Ordin, prietenilor fraieri. Cu noi isi aratau ei muschii. Asa ca ne-au papat banii de fundatie, de materiale vreau sa zic. Am simtit pe pielea noastra vorba evreului: „Apara-ma Doamne, de prieteni, ca de dusmani ma apar si singur.”
Ne-am interesat prin satele din apropiere. Pai ne uscau localnicii. Ne inselau cu tupeu: cand ne-au facut necesarul de materiale, au pus la socoteala vreo 60 de saci de ciment. Ce? Pai ridicam un palat sau turnam o fundatie pentru o cabana de lemn, doar centura, ca interiorul urma sa fie umplut cu pietre. Aia ne pusesera la socoteala si cimentul care le trebuia lor, acasa la ei. Asa am ajuns sa ne facem singuri fundatia, mai salvam si banii de manopera, ca oricum abia aveam pentru materiale. Si am facut centura in 3 zile jumate, toamna, pe o ploaie continua, doi baieti si o fata, adica sotul meu si un prieten din studentie care lucrase in constructii si cu mine. Am lucrat zi-lumina. Nu mai stiam nici cum ne cheama, dar am facut-o.
Apoi, niste maramureseni au ridicat peretii din barne de lemn. Ne-au uscat la bani si aia. Si ne-au tinut o vara intreaga acolo. Incepuse toamna. Concediul sotului meu se terminase (o luna), asa ca am ramas eu singura. Stateam in cort si sa stai atatea luni, la munte, in cort, fara apa curenta, era cam greu. Copilul avea un an opt luni. In prima parte a verii a stat acasa, cu ai mei, dar tata era bolnav si mama nu se mai descurca. Si mie imi era tare dor de el, asa ca l-a adus la mine. Am stat amandoi acolo, ca refugiatii. Nici nu-mi mai amintesc exact cum m-am descurcat, pentru ca cel mic bea lapte in principal, iar eu n-aveam frigider. Sapaseram un camin de apa, pe care-l umpleam cu apar rece, iar sticlele de lapte erau intr-o lada frigorifica. Aveam si un aragaz de voiaj, si o butelie mare. Ne-am descurcat pana la urma. Mai rau era cand batea tare vantul, ca ne cam strica tabara, si cand ploua, ca am patit sa ne intre apa in cort, sa ne ude rau. Doua saptamani a stat cu mine si sotia unui coleg de-al sotului, cu copilul ei, elev de liceu. Dar trebuia sa mai am grija si de ei pe-acolo. Cand ne-a intrat apa in cort, ne-am refugiat in cabana profului de Info, pe care insa n-am vrut s-o folosesc pentru ca mi-am dat seama de la inceput, ca nu-i convine. Adica imi spunea una, ca pot sa stau linistita in cabana lui, dar gandea alta pentru ca atunci cand am ajuns acolo, fata si ginerele profei de Fizica ocupau caband lor, dar „o tineau ocupata” si pe cealalta, ca sa nu ne cazam noi acolo. Nici laptele pentru cel mic nu puteam sa-l tin in frigiderul din cabana profului de Info. Reusisem sa pun in congelator cateva pulpe de pui, din care-i faceam supa copilului, dar fiica profei de Fizica mi le-a scos din congelator si din frigider, deci le-a lasat pe masa, ca sa-si puna micii si atunci s-au stricat. Dupa faza asta am renuntat complet la ajutorul lor, era clar ca erau vorbiti sa imi puna bete-n roate. Deci am dormit doar cateva nopti in cabana profului si asta, atunci cand era libera cealalta cabana (a profei de Fizica), ca sa nu-i deranjam pe „selecti”.
Dupa ce au ridicat maramuresenii peretii laterali, un localnic ne-a construit acoperisul si calcanele, vai si amar, forma acoperisului era faina, dar in rest, numai carpeli.
Ne-a furat si asta din materiale de ne-a uscat, inclusiv materiale pe care le depozitaseram intr-un vagon care era pe terenul vecin. Unul dintre vecini, inginer silvic cred ca era, ne spusese ca-i vagonul lui si putem sa depozitam materiale acolo. De fapt nu era al lui, era al proprietarului terenului pe care era vagonul si il banuim pe vecinul asta (care acum nu mai traieste) si pe localnicul pe care ni-l recomandase tocmai acest vecin, ca ne-au lasat fara materiale. Vorba aia: „La omul sarac, nici boii la jug nu trag”. Culmea era ca vecinul hot avea o ditamai vila in Hateg si o ditamai cabana de caramida, langa noi, iar localnicul avea o ditamai casa intr-un sat (casa lasata mostenire de tatal lui, acela o construise), iar localnicul n-a reusit s-o finiseze, ca isi bea toti banii pe care-i castiga.
Apoi am luat la topor si ciocan toate barnele din interior pentru ca maramuresenii le fasonasera pe trei laturi, pe cea din interior ramasese scoarta de copac, iar sub scoarta erau niste viermi mari, care, in timp ar fi devorat toata cabana, deci toata scoarta aia trebuia data jos cat mai repede, pentru ca viermii sunt vorace si se inmultesc rapid. Operatiunea asta am facut-o mai ales eu, pentru ca lucram in invatamant si puteam sa stau vara mai mult timp acolo.
Si incet, incet, cu mari eforturi si mai ales prin munca proprie, am facut-o locuibila.
Am turnat la betoane de mi s-a acrit.
Intre timp am mai construit o magazie lipita de cabana, pe fundatie inalta si o camara de lemne.
Timp de 9 ani n-am avut alt concediu decat la cabana. Toti banii, timpul liber si energia noastra le-am consumat acolo. Abia dupa 9 ani ne-am permis sa mergem la noi, la mare.
Multa vreme n-am avut gard care sa imprejmuiasca pamantul: mie nu mi se parea normal sa merg la munte si sa stau ca in tarc. Gresit! S-au vehiculat pe terenul nostru toti nesimtitii, impertinentii, obraznicii, curiosii, cunoscuti si necunoscuti. Ca o faceau cand nu eram acolo, nu ma deranja desi ne-am pomenit ca ne-au scrijelit pe scandurile de la terasa, mesaje care trebuiau neaparat luate la polizor cand invata copilul sa citeasca. In semn de multumire ca s-au adapostit de ploaie.
Cei mai nesimtiti erau vecinii din Timisoara, profii, care se infiintau acolo imediat ce ne duceam noi si ne cereau socoteala in permanenta pentru tot ce faceam, de parca faceam pe banii lor.
Eram bataia lor de joc continua. Ne dadeau tot timpul sfaturi si indicatii si se aratau foarte revoltati daca foloseam materiale scumpe sau indrazneam sa ne construim ceva in plus fata de ei.
Ii deranja maxim ca era mai mare cabana noastra decat ale lor. Si mai bine gandita.
Proful de Info mi-a spus odata: „De ce v-ati facut cabana asa de mare, ca voi n-aveti putere economica.”. Intr-adevar, in ceea ce ma priveste avea el grija la scoala sa nu obtin nici salariu de merit, nici gradatie de merit. Si eram singura din catedra de 10 oameni, in situatia asta.
Inainte de a face fundatia, au „aranjat” ei sa avem apa curenta. Au sapat santul de apa, pe terenul nostru, exact prin mijloc, pe unde trebuia sa stea cabana, ei stiind asta pentru ca erau la curent cu tot ce miscam sau vroiam sa miscam noi. Aparuseram atunci ca din senin, exact cand ei sarbatoreau bataia de joc asupra noastra. Si cand ne-a vazut proful (era chef la ei la cabane, cu muzica afara, veselie mare), a intrat repede in cabana lui. Cand am vazut faza asta, am renuntat sa-i mai salutam, era clar ca le stricasem distractia, ne-am urcat inapoi in masina si ne-am dus pe terenul nostru. Atunci am vazut ce sarbatoreau ei: ca si-au batut joc de noi. Toate cheltuielile cu ce facusera ei se imparteau la trei, deci practic ne-am platit batai de joc. M-am dus la el si l-am intrebat daca lui i-ar conveni sa-i treaca teava de apa prin centrul cabanei. Mi-a raspuns ca n-ar fi nicio problema: ar trage apa in casa din mijlocul cabanei. Asa si fundatia ar face-o peste teava de apa, sau cum?
Trebuia sa ne intalnim in Timisoara cu baiatul cu care am facut fundatia. Cred ca pe la 7 seara. Si ne-a zis proful ca ne da cheia de la cabana lui, sa stam in ea. Era afara pe strada, la masina lui si am mers sa-i cerem cheia inainte sa ne intalnim cu baiatul. Profului i se stricase masina si trebuia sa plece a doua zi la Sibiu sau Brasov, impreuna cu alti profi de Info, la o conferinta sau sesiune de comunicari. Se adunasera vecini de pe strada, bagatori de seama, sa-si dea cu parerea. Si pentru ca nu reuseau sa-i dea de capat masinii, proful nu ne dadea cheia. Vroia sa stam acolo sa-l ajutam, sau nu stiu ce vroia. N-am vazut asa ceva in viata mea. Pana la urma ne-a dat-o. Dupa vreo 4 ore. Mie mi-a fost jena sa mai merg la intalnire. Sotul meu a mers, pentru ca era prietenul lui. Si omul astepta de vreo 5 ore. Intai l-a injurat, apoi a auzit povestea si s-a crucit.
Cum a povestit proful la scoala intamplarea: „I s-a stricat masina si toata strada i-a sarit in ajutor! Si Elena!”. Si radea satisfacut. Asta era varianta lui. Era cel mai popular de pe strada.
Mi-a mai facut apoi la cabana o faza asemanatoare. El era singur la cabana si n-avea masina. Eu eram cu copilul si aveam masina, asa ca ne-am dus cu masina mea sa luam lapte de capra. El stia de unde. Doar ca nu mi-a spus ca podetul pe care trebuia sa trecem e mai ingust decat spatiul dintre rotile Daciei. Si am intrat cu o roata in sant. N-aveam sanse sa scot masina singura. Ca el era „cantitate neglijabila”. Se asezase in fata masinii, se proptea in partea din fata si ma dirija sa dau inapoi. Nu intelegeam ce vrea, ca n-aveam cum sa misc masina de-acolo. Deci nu-mi venea sa cred ca isi inchipuia ca rasturnata fiind pe o parte, am sanse sa scot masina. Imi venea sa-l claxonez sa plece naibii de acolo ca il mai si vedeam sub masina. Eu asa un barbat paralel cu situatia in care se afla masina n-am vazut niciodata. Au venit doi barbati care lucrau pe-acolo ceva si s-au uitat batjocoritor la el. Or fi crezut ca-i neam cu mine si-or fi zis: „Vai de capul asteia, saraca, ce barbat are cu ea!”. Au pus oamenii mana pe masina si au ridicat-o pur si simplu afara din sant. Eu nu stiam cum sa le multumesc, ca daca nu erau ei acolo, eram pierduta in spatiu cu nepriceputul asta. Lor le era mila de mine, se gandeau cu cine m-am pricopsit.
Bun, luam laptele: 2 sticle de cate 2 l. Si ne intoarcem la cabane. Il las intai pe el la cabana lui, urmand sa urc eu apoi la mine. Coboara si ia ambele sticle de lapte. Cred ca n-am mai avut aer. M-am dus la noi la cabana si nu-mi venea sa cred ce mi se intamplase: pai mersesem cu el pentru ca el stia de unde sa luam laptele de capra, era sa raman in sant pentru 2 l. de lapte si cand ne intoarcem, el pleaca cu laptele lui si cu laptele meu. Dar el era ditamai handralaul, iar eu luasem laptele pentru copil, care avea vreo 4, 5 ani. Am crezut ca-i „dus cu pluta” total. L-am evitat in urmatoarele zile pentru ca nu-l mai suportam. Cat de idiot poti sa fii sa faci asa ceva? Ne-am intalnit dupa cateva zile si-mi zice: „N-ai mai venit sa-ti iei laptele!”. Am crezut ca-l pleznesc. Cat de mitocan a putut sa fie!
Si asta se da mare profesor. Toata lumea de la munte il stie de „domn profesor”. Pai de unde pana unde? Le-a predat lor programare? Pe mine nu ma stie nimeni de profesoara pe-acolo, ma stie de Elena. Acolo suntem niste oameni simpli, care avem o cabana unde ne petrecem timpul liber. Iata unde poate sa duca snobismul si prostia umana!
Alta, si mai si, s-a intamplat cand eram suparata pe ei si nu ne vorbeam, ne evitam. Plecasem de la liceu. Si n-aveam chef sa ma intalnesc cu el nici acolo. Dar aveau grija sa se tot plimbe pe langa cabana noastra, ca sa ma surprinda pana la urma si sa ma „agate”. Ma enervau din cale-afara. Si el, si nevasta-sa, mai rar, si fi’su. Eram cu copilul la o balta de pe marginea drumului, unde se uita la mormoloci. Iar eu stateam pe-o piatra. Proful trece in plimbare, impreuna cu fratele lui. Cand ii vad, m-apuca raul. Ma gandeam ca trebuie sa vorbesc cu ei, ca n-am incotro. Si ma rugam sa nu ma intrebe nimic, ca nu puteam sa-mi ascund resentimentele fata de el, ma rugam sa se rezume la salut. Au trecut pe langa noi ca boii. Eu ma perpelisem ca nu pot sa fac conversatie de complezenta cu ei si astia trec fara macar sa salute. Mi s-a pus un nod in gat. In compensare, au coborat niste turisti care m-au salutat cand au trecut pe langa mine, ca asa se face la munte, sau la tara. Mi-au dat lacrimile. Mi s-a parut atat de josnic ce a facut proful, in comparatie cu gestul frumos pe care l-au facut turistii.
Cert e ca cele doua familii de profesori au stat toata vara la cabana fara apa curenta, dar erau foarte mandri ca au rezolvat cu apa, erau cu santul pentru teava sapat (il sapasera niste holenderi, nu ei) si cu teava bagata in sant (la noi pe teren adancimea santului era prea mica, pentru ca, ziceau ei, e prea bolovanos terenul, dar peste tot e asa, nu numai la noi, iar pentru asta ne acuzau tot timpul pe noi ca de-aia ingheata apa iarna, ca pe terenul nostru, teava e prea la suprafata si n-am izolat-o), dar neracordata la bazinul de apa de unde trebuia sa ne alimentam. Lucrarea era neterminata ca si ei. Ne-au asteptat pe noi sa facem racordul. Dar ne tot dadeau lectii.
Si cam asa a fost atmosfera tot timpul, ei incercau sa ne fenteze cu ce puteau.
Iar profa mea de Fizica e o intriganta cum rar mi-a fost dat sa vad.
Profa de Fizica ajunsese la performanta de a incerca sa faca un targ cu noi, in care sa ne dea pamant pe care-l scotea dupa ce sapa o groapa pentru WC (care era gratis, doar ca-l scotea din groapa), iar noi sa-i dam la schimb margaritar (nisip amestecat cu pietris), pe care daduseram bani ca lumea. Cam asta era atmosfera. Plus spionaj non-stop. Proful de Info locuieste la Timisoara peste drum de mine, asa incat vedeau cand mergem la cabana si apareau, si ei, in desant, acolo, ca sa-si mai coloreze viata pe spatele nostru.
La un moment dat n-am mai suportat si am zis ca trebuie sa ne construim gard. Am inceput cu gardul intre noi si ei, pe care l-au ignorat pana in mometul cand am terminat si ultimul tronson si n-au mai avut pe unde sa ocoleasca (nu am facut tot gardul deodata).
Nu numai ei se vehiculau pe pamantul nostru, ci si musafirii lor, toti cei care locuiau la ei in cabane. Oamenii aveau sarcini precise. Atat de mult se perindau pe pamantul nostru, ca ceilalti vecini n-au stiut pana unde se intinde proprietatea noastra decat dupa ce am construit tot gardul.
Ei credeau ca o parte din terenul nostru, e al celorlalti, atat de mult se foloseau de el.
Profa de Fizica si-a adus o prietena, vecina ei din Timisoara, care a cumparat terenul aflat peste drum de noi si care tot timpul cat si-a construit cabana, vorba vine cabana, ca se potriveste in peisaj „ca nuca-n perete”, arata ca o casa americana de pe malul oceanului, ca sa fiu indulgenta, o ditamai vila roz, cu acoperis rosu strident, cu o terasa ca la mare, delimitata de un gard alb, ne-a sfidat cu nerusinare. Doamna nu mai traieste, dar mi-a mancat ficatii acolo. Iar noi eram prinsi ca intr-o menghina intre cei trei vecini timisoreni
In primul rand, cand a inceput ea lucrarea era un fir de curent care se imbina, adica erau doua cabluri imbinate prin stecher, exact pe langa cabana noastra, pe jos, nu era izolata imbinarea si baietelul era curios, mergea glont acolo. Daca aveau bun-simt l-ar fi agatat pe gardul din spatele cabanei noastre, ca sa nu ajunga copilul la el. Apoi doamna se fataia tot timpul pe terenul nostru, la prietena ei, de unde isi si lua curent.
Proful de Info mergea cu buchete de flori de munte la doamna de peste drum de noi, ca sa faca dus – aceasta improvizase un dus in aer liber. Dar apa de unde avea? Pai din teava noastra, normal. Se racordasera fara acordul nostru, oricum era si teava prietenei ei dar noi eram 4 cabane care contribuiseram la teava si ar fi fost frumos macar sa ne-anunte, daca nu sa ne ceara acordul. Aici a fost iar o dovada de nesimtire din partea profilor mei si de desconsiderare a mea.
Apoi taia arini de pe terenul nostru, ca sa faca foc de gratar. Cand i-a spus sotul meu sa nu mai taie, s-a atacat toata, li s-a plans prietenilor ei, ca acum si proful devenise prietenul ei. Si atunci ne-a chemat proful la el si ne-a zis: „Eu v-am adus aici. Nu ma faceti pe mine de rusine! Mergeti si va cereti scuze de la ea, ca ati facut-o sa planga.”. Auzi! Dupa ce ca ne safidau toti cu nerusinare, tot noi sa-i cerem scuze celei care taia arinii de pe terenul nostru. Astia se comportau de zici ca cumparasera terenul nostru din banii lor si ni-l facusera ei cadou, noua, moca. Am crezut ca explodez. Cred ca am si plecat acasa dupa faza asta, ca era prea de tot.
Alta data cand am revenit la cabana, n-am putut sa parchez Dacia pe terenul nostru pentru ca cucoana intinsese fire de fier-beton pe marginea drumului, de-a lungul terenului nostru. M-am incordat si am parcat masina peste firele ei. Eram doar eu si cu copilul la cabana. Eu ciocaneam inauntru, dadeam jos scoarta de pe busteni. Si ma pomenesc cu ea la usa mea, ca-mi zice pe un ton imperativ: „Va rog sa faceti bine sa mutati masina de pe firele mele, pentru ca am nevoie de ele si nu vreau sa va lovesc masina.”. Si pleaca la prietena ei. Am ramas interzisa. Adica lasase firele de-a lungul terenului meu, mai exact chiar pe terenul meu pentru ca jumatate din drum, pe toata lungimea de la drum a parcelei noastre este tot a noastra, am platit-o, drumul acela a fost facut (e drum de tara, nu e asfaltat) pe terenurile oamenilor si ma soma sa-mi mut masina de pe firele ei de otel. Am mutat masina pentru ca n-aveam chef sa mi-o loveasca. Bineinteles ca ea era foarte mandra, doar ma pusese la punct.
De la bun inceput cand a cumparat pamantul, noi aveam o gramada de nisip pe marginea drumului, pe partea ei, pentru ca era un intrand acolo, unde se putea depozita nisipul afara de pe drum. La vremea cand am pus noi nisipul acolo, ea nu era proprietara pamantului. Proful de Info stia ca acela e nisipul nostru. Dupa ce a cumparat doamna asta pamantul, si-a insusit si nisipul nostru, iar cand l-am intrebat pe prof de ce nu i-a spus ca e al nostru, acesta m-a mintit ca nu stia. M-a mintit pentru ca de fiecare data cand mergea el la cabana il rugam sa se uite daca nisipul nostru mai e acolo. Nu ma deranja daca oamenii aruncau pe drum daca patinau fiindca era gheata, dar speram sa ne mai lase ceva din el, ca aveam si noi planuri cu el. Acum cred ca i-o fi si zis ca se poate servi linistita din el, i-l face el cadou.
Ne-am invatat minte si mai tarziu, cand am cumparat o gramada de margaritar, am pus-o la intrarea pe terenul nostru. Masina n-aveam unde s-o mai parcam, dar asta era treaba. Cand am venit la cabana si trebuia sa folosim margaritarul, ne-a picat fata. Gramada era injumatatita. Si vine ea la noi si ne zice ca a mai avut nevoie de margaritar si a luat de la noi, dar il pune la loc. Intr-adevar in zilele urmatoare l-a pus la loc, dar noi n-avem de unde sa stim daca a pus cat a luat, sau mai mult, sau mai putin. Totusi, avand in vedere ca nu ne sufeream, sa se serveasca din materialul nostru mi s-a parut un mare tupeu.
De ce ii ciugulea din palma proful? Pentru ca el cade in adoratie pentru cei care sunt potenti financiar. Astia erau plini de bani, sotul ei lucra in constructii in Germania si castiga foarte mult, ea toca la Mall 20 milioane dintr-o lovitura. Cand venea sotul ei la cabana, aducea o lada de Whisky, la care bineinteles ca proful se abona. Adica se prostitua si el pentru o sticla de Whisky.
Iar nevasta profului il seconda pe el cu succes. Mari oameni amandoi.
Doamna fusese casierita de coafor la viata ei, iar casoiul asta roz cu rosu si alb era marea realizare a vietii ei. Ea fusese diriginte de santier. Nu se pune ca avea un mester foarte bun, care se pricepea la toate. Rolul ei a fost capital. Mesterii cu care lucra erau din echipa sotului. Deci ea era de-o maiestrie desavarsita.
Apoi venea cu prietenii la cabana. Si radeau de noi. O data s-a oprit cu masina plina de prieteni, in dreptul meu si se hlizeau toti la mine, ca si cand ea ar fi zis „asta-i aia care face pe nebuna cu mine”.
A ramas conectata la teava noastra de apa si, pentru ca e la deal de noi, ea era prima pe instalatie.
Asa ca ne-a stricat vreo doua revelioane pentru ca ne-a oprit apa. Si radea de noi, ca stia ce ne facuse. Cu apa practic eram la mana ei tot timpul, cand avea chef ne inchidea apa si sufeream toti cei patru care facuseram instalatia de apa. Si cei care o lasasera sa se intepe in instalatia noastra. Atunci s-au cam stricat relatiile intre ei.
Ea si-a mai facut o a doua instalatie de apa, cu alti doi vecini. S-au mancat si astia trei intre ei, asa ca oamenii.
Gardul de la drum si cel care delimiteaza terenul nostru de al altui vecin decat profii ni l-a facut alt tip, tot vecin, sot de notarita de succes din Deva, un intretinut de sotie, care ne-a dat un tun de 80 milioane ca sa construiasca un gard ce nu valoreaza nici 40. Si care, ne-a stricat un concediu de vara, pentru ca s-a lungit la maximum cu lucrarea, ca sa mai tot ceara bani, ca nu i-am dat pe toti deodata, ci in transe de vreo 20 milioane. Dar ne golise conturile. Si asta-si facea in paralel, lucrari, pe terenul lui din deal, ca mai avea unul mai aproape de noi, pe care-si construise deja o cabana. Venea masina cu materiale platita de noi, urca intai la el, isi lua omul partea leului, apoi cobora la noi si lasa restul, iar el ne asigura ca daca nu ajunge la noi, ne mai da de la el. Dar ce era la el, tot noi platiseram, ca asta ne aburea ca platim jumi-juma, dar de fapt, plateam noi tot. Gardul nostru l-a facut cu costuri minimale, ca sa-si faca lucrarea de la el, pentru ca sotia nu vroia sa-i mai finanteze „fanteziile” de la munte si-i taiase fondurile. Ajunsese si el la performanta ca sa ne vanda noua lemnele de cofraj pe care le cumparase din banii nostri, le folosise el ca sa-si faca cofraje si vroia sa ni le mai vanda o data, folosite, sa le refolosim noi. Ele se refoloseau, ca asa se face, dar chiar sa ni le revinda noua, era ca si cum le-am fi platit de 2 ori si le-ar fi folosit intai el, apoi noi. Si cand il intrebam cat ne costa prestatia lui, ne zicea ca nimic, ca doar suntem prieteni, dar ne fura ca-n codru. Si ne-a facut ce mai ramasese de facut din gard, ca incepuse sa-l faca, ca sa ne castige increderea, cu o echipa de tigani. Nimic rau in asta, ca erau harnici, dar doua saptamani am tot facut de mancare pentru „mesteri”, pentru dimineata si pentru pranz si cafele si sucuri de ni s-au expandat cheltuielile, n-am avut decat o duminica libera din tot concediul, imi venea sa-i bat pe toti, inclusiv pe sotul meu, ca el ma bagase in toata povestea asta, la final de perioada mi-a venit sa-mi iau copilul vineri si sa mergem la Felix macar doua zile, ca n-am inteles nimic din concediul acela. Nu m-am ocupat de copil, n-am mers sa ne balacim, n-am facut nimic pentru el. Am stat tot concediul sa fac aprovizionare, sa bucataresc, sa servesc, sa-i transport cu masina, de dimineata pana seara.
A, si mergeam dupa oameni in sat, sa-i aducem, iar seara ii duceam inapoi. Super!
Iar in prima saptamana am fost chiar „solo”, pentru ca sotul meu, „baiat de oras”, de stres sau habar n-am de ce, a avut o problema medicala reala, nu inchipuita, de a ajuns la Urgenta, in Hateg. Asa ca a fost un concediu de vis. Mai bine faceam gardul din sarma ghimpata si gata.
Si ma lasa singura cu toti neispravitii aia pe cap, pentru ca „meseriasul” n-avea masina, cica ii luase Politia carnetul pentru 3 luni (acum nu mai cred asta) si-l plimba cu masina prin Hateg, pe unde avea el treburi, deci sotul meu era soferul astuia care ne fura ca-n codru, iar eu ramaneam singura cu tiganii (ma intelegeam bine cu ei, nu-i problema, imi placea ca erau harnici cand stateai cu ochii pe ei si se pricepeau la ce faceau, dar daca puteau sa traga chiulul, mai ales ca aveau conditii faine asigurate: papica, cafeluta, suculete – veneau si sambata „la lucru”, nu se dadeau in laturi). Au fost zile in care n-au muncit nimic, ca-l asteptau pe „meserias” sa le dea indicatii, dar stateau pe capul meu, ca acolo nu-i semnal si trebuiau sa-l astepte sa vina la fata locului.
Pe bune, deci concediul acela a fost un motiv clar de divort. Dupa meciurile pe care le aveam la lucru, concediul acela a fost de cosmar. Si n-a fost alegerea mea, mie nu mi-a mirosit a bine de la inceput. Dar nu mai stiam cum sa scap de-acolo.
Daca stau sa ma gandesc, cred ca eu am fost cea mai tracasata, eu eram in priza tot timpul.
Pe la sfarsitul perioadei, cand n-am mai suportat, l-am tamponat pe sotul meu si atunci s-au mobilizat astia de-au facut in 2 zile ce nu facusera intr-o saptamana. Si munceau toti si dupa ce se lasase noaptea, inclusiv sotul meu. Dar eram si mai desteapta daca-mi luam copilul si masina si plecam noi doi, la Felix. Aia ar fi fost o miscare inteligenta. Dar „n-am avut sange in instalatie”, ce sa zic.
Notaritul, adica sotul notaritei a fost nesimtit de la bun inceput. Inca nu aveam teava de apa trasa in cabana, era afara, cu un robinet pe ea. Si ne-am trezit ca e un furtun conectat la teava noastra, furtun care umplea niste butoaie de pe terenul lui. Toata fundatia de la cabana lui si nu e ca fundatia noastra, e una „tapana”, a facut-o cu apa de la noi. El venea zilnic de la Deva, sa lucreze cu inca un localnci si ocazional cu alt om sau alti oameni, la cabana lui. Cativa ani si asta a filmat tot, zi si noapte, pentru ca dupa ce si-a construit cabana, a ramas si peste noapte. Indiferent la ce ora ajungeam, si la 2 noaptea, el era pe terasa lui si astepta. Cred ca era la curent si cu de cate ori mergeam la toaleta (care era in curte). In timp ce-si construia fundatia cu apa de la noi, si-a construit o instalatie de apa cu inca doi vecini, una era timisoreanca de peste drum de noi. Si primul loc in care a vrut sa-si construiasca caminul de apa a fost: pe terenul nostru. Sapase o groapa, asezase caramizile in forma dreptunghiulara. Fara sa ne fi intrebat. I-am spus ca nu suntem de acord sa-si faca caminul de apa in curtea noastra. Si l-a mutat.
Apoi a tot incercat sa se imprieteneasca cu noi, tinea aproape mereu. Ne dadea si el tarcoale tot timpul. Pana m-am prins ca-mi cam dispar florile din curte. Dupa ce le plantam venea sa le admire, ma intreba cum se numesc si dupa o vreme dispareau fara urma. Avea o slabiciune pentru o floare cu frunze carnoase pe care o plantasem langa gardul din spatele cabanei, gard de beton, construit de vecinul nostru din spate, ca sa acopere o portiune de beton. Cand se facea mai frumoasa, avea pui si arata splendid, disparea. A repetat figura de doua sau trei ori. M-am ofticat rau pentru floarea aceea. Apoi, stiu sigur ca doar eu aveam un anume tip de iarba ornamentala.
A aparut si pe pamantul lui, iar apoi si la alti vecini, unul dintre ei venind o data sa se certe cu noi pentru o greseala facuta de proful de Info in momentul cand a refacut instalatia de apa.
Si omul care venise sa se certe cu noi era instigat clar de notarit, pentru ca prea venise la tinta, in conditiile in care noi n-am fost prezenti la cabana cand s-a facut greseala aceea. Deci era clar dezinformat. Nu m-ar mira ca notaritul sa-i fi spus certaretului ca el mi-a dat mie iarba aceea ornamentala, ca de-aia-i plin de ea pe terenul meu.
Adica omul avea o satisfactie deosebita de a baga zizanie intre vecini.
Stia despre problemele pe care le aveam cu doamna cu cabana roz, in legatura cu apa noastra si, dupa ce a reusit sa cumpere o bucata de teren pe care era caminul de apa la care eram conectati noi, i-a vandut „dusmancei”, o parcela din terenul lui, care continea acel camin de apa. Practic i-a dat ei puterea sa controleze si mai bine lucrurile cu apa, adica acum, caminul devenise proprietatea ei, deci ea ne dadea noua apa, nu noi, ei.
Apoi a vrut sa ne vanda dreptul de a ne conecta la bazinul de apa pe care il construise cu ceilalti doi vecini, dintre care una era „dusmanca”, facand sa stricam relatiile si cu al treilea vecin, cel cu care ne invecinam in partea din spate a cabanei. Stiam ca acel vecin nu vroia sa lase pe altcineva sa se conecteze la bazinul lor (al celor trei), asa ca am refuzat oferta notaritului. In perioada cand ne facuse oferta, n-aveam apa deloc. El, nemultumit ca nu-i iesise pasenta, stiind ca noi n-avem apa, lasa sa curga apa la el permanent si uda tot timpul drumul (era vara, sa nu se ridice praful de pe drum), ca sa-si bata joc de noi, ca noi n-aveam apa, iar el avea.
Si-mi facea „ochi dulci” tot timpul. Si nu-mi dadeam seama cum sotul meu nu se prindea. Mai mult, ii tot cauta compania, tot avea nevoie de aprecierile astuia. Odata, eram in pod si tencuiam cosul de fum si m-am trezit ca mi-l aduce in pod. Chiar asa? Trebuia sa vina asta peste mine in pod, sa vada cum tencuiesc eu? A fost prea de tot.
Aveam trei paturi pliante pe vremea aceea, puse unul langa altul. Si-l interesa cum dormim in paturile acelea, adica fiecare in ce pat doarme (?).
Si asta se baga in seama tot timpul, cand era mai mare „lupta”, atunci aparea si el. M-a exasperat.
Iar notaritul isi batea joc de noi. Cred ca asa si-a trait toata viata. A gasit o doamna notarita divortata si foarte bine situata si a trait ca un trantor, pe spatele ei. El era jucator de poker, crai mare prin zona, are tatuat un fluture pe piept (adica e fluturas, zboara din floare-n floare), probabil ca se incanta si cu alte doamne. Si facea tot ce putea ca sa ramana in gratiile sotiei: construia cabane, facea inginerii financiare, gatea, facea marmelada, facea pe soferul sotiei, o aducea in wekend la munte, sa se relaxeze, el facea pe cabanierul la cabana lor, lucrurile erau puse la punct mereu, ii crea toate conditiile sotiei numai sa-l intretina in continuare. Era chiar angajat la firma sotiei, primea pe hartie, 15 milioane pe luna salariu, i se plateau toate contributiile la Stat, deci omul va avea si pensie, dupa o viata libera si traita din plin.
Dupa ce a vandut prima cabana, se tot fataia pe drum, avea pretextul ca merge la terenul pe care si-l cumparase in deal fata de noi. Aparea cand te asteptai mai putin, oricand, in timpul saptamanii, in weekend, nu conta, ca doar era „liber profesionist”.
Si, in afara de fosa septica desteapta, la care n-am participat la construire, dar a fost ideea mea s-o facem dupa proiectul soldatului roman, la betonarea unui tronson de cabana, dinspre usa, unde iar n-am participat si la astuparea rapei (unde au intrat camioane intregi de pietre si pamant), in rest am muncit cot la cot cu „inamicul” pentru tot ce am facut acolo. Si mai aveam pe cap si presiunea asigurarii mancarii, mai ales ca era cu noi si cel mic, tot timpul. Care iti pune capac de multe ori.
Si ne-am confruntat cu tot felul de probleme acolo, pentru ca n-am vazut in viata mea cum se construieste o casa si pentru ca acolo sunt conditii atmosferice deosebite, e umezeala foarte mare, sunt perioade cu diferente mari de temperatura intre zi si noapte, sunt temperaturi foarte scazute iarna (am prins -25 grade, cand apa ingheta efectiv pe teava, cu focul facut in cabana si apa lasata sa curga in permanenta, dar din cauza suvoiului de apa insuficient de gros, a scaderii bruste a temperaturii si a coturilor si robinetelor din otel, apa ingheta; trebuia sa punem un radiator sub teava din camara sau sa incalzim teava cu uscatorul de par, ca sa nu inghete).
Apoi, din cauza umezelii ne-a crescut o ciuperca in cabana, care arata ca si spuma poliuretanica folosita la astuparea gaurilor. Rasarea asa o inflorescenta galbena si mare, din podea. A trebuit ridicata toata podeaua, scos tot nisipul dintre grinzi si turnata sapa de beton intre grinzile orizontale aflate sub podele, iar grinzile tratate cu o solutie impotriva umezelii, cat s-a putut, adica pe 3 laturi. Si am lucrat numai in concedii si in weekend-uri, in toate anotimpurile.
Tot timpul e ceva de facut acolo, de reparat, de regandit, de reevaluat, de adaptat.
In vacanta trecuta de Craciun, am pus faianta in baie.
Apa calda inca n-avem.
Cand merg la cabana vara, imi ia vreo 4 ore numai sa tund iarba. Si terenul e in panta, in unele locuri e chiar denivelat.
Sunt convinsa ca toti cei care ma invidiaza pentru ca am cabana n-ar fi facut sacrificiile pe care le-am facut eu pentru ca sa am aceasta cabana si in continuare, ca s-o intretin sau ca sa-mi petrec timpul acolo.
Ca acolo nu-i ca la pensiune. Iarna, cand ajungi e frig. Pui mana si faci focul. Cateodata, in cabana, temperatura e sub 0 grade. Totu-i bocna pe-acolo, apa inghetata in vase. Pana se incalzeste ca sa poti sa dormi, ca totu-i rece, trec vreo 4 ore bune, pe putin. Daca curge apa, ai noroc, numai ca s-ar putea sa curga in camara ca s-a spart un robinet de otel din cauza anomaliei apei, care creste in volum prin inghetare, are o forta asa de mare, incat se fisureaza toti robinetii de otel pe care sotul meu i-a montat acolo. Si stai la 0 grade, e vorba de baieti, desigur, cu mainile in apa aia rece si ud pe haine, mai ceva ca Bear Grills, si montezi un nou robinet. Tare, nu? Oare cati dintre baietii din gasca ta ati fi in stare sa faceti din astea? Ca-ti ia pe putin o ora. Fiindca mai pusca si prin cabana cate-un robinet, cate-un conector. Cateodata, de oboseala adormi in frig si devii teapan. Noaptea te trezesti sa bagi pe foc, ca alfel dimineata e jale, sub 18 grade si racesti la sigur. Ziua spargi lemne, le cari inauntru. Faci de mancare. Speli vasele. Faci curatenie, si tot asa. Muncesti destul de mult. Seara, cazi lat. Dar dormi bine, ca-i liniste si pace.
Cand inca n-aveam trasa apa in cabana, spalam vasele afara. Le puneam sa se scurga pe o masa si inghetau imediat, se lipeau de masa. Dupa fiecare vas trebuia sa iei o pauza, ca nu-ti mai simteai mainile si de obicei cam raceai pe-acolo dupa spalatul vaselor pe-afara.
Din pacate ai reusit sa-l racolezi si pe cel care in ultimii 18 ani mi-a fost sot (suntem impreuna de 19 ani). Practic, de cateva luni bune stau in casa cu dusmanul (era un film care m-a ingrozit: „In pat cu dusmanul”). Marturisesc ca nu l-am cunoscut deloc in tot acest timp pentru ca s-a straduit sa se comporte in asa fel incat eu sa cred ca noi doi semanam, ca avem aceleasi valori in viata. In realitate suntem doi oameni absolut diferiti din punct de vedere al caracterului, al personalitatii, el educatiei, al principiilor de viata, al experientelor traite.
Dar am crezut ca este un om bun, ca nu seamana cu mama lui si cu sora lui. Bunicul si starbunicul lui au fost preoti, oameni eruditi, au ctitorit biserica din Babiciu, care e monument istoric. Bunicul a fost pe lista neagra a nemtilor, apoi pe lista neagra a comunistilor, l-a tradat un consatean si a ajuns la Periprava, unde a si murit. Insa el nu le face cinste, din pacate.
Daca as fi stiut cine este cu adevarat, nici nu m-as fi uitat la el, daramite sa mai si traim impreuna vreme de 19 ani.
Ghinionul meu a fost ca am avut o viata complicata, iar cand l-am intalnit eram intr-o perioada in care ma saturasem sa lupt singura cu greutatile vietii, aveam 27 de ani si am crezut ca daca omul de langa mine ma iubeste, mie imi e suficient ca sa lupt mai departe. Iar el m-a facut sa cred ca ma iubea. Era foarte convingator. Mi-am dat seama ca suntem foarte diferiti, ca avem foarte putine lucruri in comun, dar am crezut ca daca ma iubeste, daca ne respectam unul pe altul si daca ne dam unul altuia spatiu sa faca fiecare lucrurile care il implinesc ca om, atunci avem sanse sa imbatranim impreuna. Dar, eram constienta ca nu ne potrivim si ca s-ar putea sa nu mearga lucrurile in directia cea buna. Oricum, in viata trebuie sa fii curajos si, daca ceva te atinge in forul tau interior, sa ai curajul sa pui punct acelui ceva care iti produce rau si sa mergi mai departe, s-o apuci pe alt drum. Asa ca, am functionat o vreme in virtutea inertiei, pana cand s-au tot adunat momentele de deruta ale mele, momentele cand nu mai reuseam sa ma autoconving de faptul ca ceea ce mi-a provocat deruta nu este un lucru capital. Si s-au intamplat lucruri care mi-au pus serioase semne de intrebare legate de viata mea, pana la urma. Si mi-am dat seama ca fiecare dintre noi, sotul meu si cu mine, jucam in filmul lui, doar ca filmele erau diferite.
Mi l-am scos din suflet de cativa ani buni, nu acum, recent. Ce m-a facut sa fiu sigura ca am dreptate sa fac asta a fost faptul ca el s-a imbolnavit de o boala grava, provocata de un virus, boala pe care am incercat s-o tratam mai intai pe cale naturista, doua incercari, dar n-am reusit asa, apoi prin tratament alopat, care era foarte agresiv, dar n-am reusit nici asa, apoi printr-un tratament alopat de ultima ora, care a dat rezultate foarte bune, in sensul ca boala s-a vindecat. Toate tratamentele astea au durat vreo 4 ani, nu mai stiu exact, poate 3.
Ceea ce a produs ruptura definitiva in sufletul meu a fost faptul ca niciodata in decursul acestor ani de tratament, nu a insistat sa ne facem analizele copilul si cu mine, desi eram in pericol sa contractam, si noi, virusul acela. Asta mi-a intarit convingerea ca nu are sentimente fata de mine si, mai rau, nu are sentimentele pe care ma asteptam sa le aiba, fata de copil. Se iubea doar pe sine si-si plangea de mila. Era iresponsabil fata de noi.
Atunci mi-am zis ca voi fi alaturi de el pana se va vindeca si m-am rugat sa se intample asta, desi am stiut sigur ca el n-ar fi facut asta pentru mine, pentru ca abia daca imi facea un ceai cand eram racita, il facea uneori, dar doar din obligatie, nu din convingere, am facut tot ce a depins de mine ca sa se produca vindecarea lui, dupa care mi-am promis mie ca ma voi desparti de el pentru ca am doar o viata si nu-mi permit sa-mi bat joc de ea deoarece am trecut prin momente foarte grele, ar fi culmea sa nu-mi pretuiesc propria viata.
Pana acum am vorbit frumos despre el pentru ca chiar a facut si lucruri bune, dar am convingerea ca nu acesta e felul lui propriu si personal de a fi, s-a comportat asa doar ca sa fie in ton cu mine, ca sa-l accept in continuare in viata mea si ca sa-i ofer o existenta comoda, din perspectiva lui. Normal ca-ti convine sa ai pe cineva puternic langa tine, cineva care e obisnuit sa-si rezolve singur problemele si care le mai rezolva si pe ale tale, cineva care are grija de tine, care se sacrifica pentru tine si care se lasa pe ultimul loc, punandu-i pe primele locuri in gandurile si preocuparile lui, pe cei din familie.
Asa ca, baiatul din provincie, care a absolvit Facultatea de mecanica, la Seral, a vanat o fata din Timisoara, de familie buna, care avea si apartament si potential sa lupte pentru toata familia si sa tina in spate toata familia, a profitat de situatia delicata in care se afla ea, cu tatal foarte bolnav si gata, si-a implinit visul.
Baiatul era „finut” adica, desi era student la Seral, nu se intretinea singur in facultate, il intretineau parintii, statea in gazda, doamna gazda era universitara, baiatul saptamanal mergea acasa, cu masina pe care i-o dadusera ai lui, ca s-o foloseasca el, ducea rufele la spalat, venea cu rufe curate si cu mancare pregatita de mama lui. Din cand in cand, mama venea la locuinta unde statea cu chirie si ii facea curatenie, deci era cam cocolosit.
Si atunci normal ca solutia in viata lui era sa iasa de sub tutela mamei si sa plonjeze intr-o casnicie in care s-o considere pe sotia lui, a doua mama. Ceea ce s-a si intamplat. Doar ca sotia era nefericita pentru ca isi dorea un sot, nu un copil in corp de adult.
Si a obtinut buletin de Timisoara, locuieste in apartamentul pe care sotia l-a mostenit de la parintii ei, situat intr-o zona centrala a orasului, are o masina bunuta, si-a construit o cabana la munte, isi permite concedii chiar si in strainatate, are un anumit statut social, ca doar e domnul inginer, iar sotia a fost profesoara la Moisil, iar acum e corporatista, deci s-a ajuns baiatul. Si pe masura ce a devenit tot mai constient de statutul lui, a inceput sa-si dea aere tot mai mari, a inceput sa-si creasca pretentiile, a inceput sa se eschiveze tot mai mult de la indatoririle familiale si sa-si arate tot mai mult nepasarea fata de copil si fata de sotie.
Si facea strictul necesar doar ca sa-i inchida gura sotiei cand aceasta incerca sa-i reproseze ceva.
A devenit cu adevarat un figurant, cel putin in viata sotiei si a copilului.
Iar lipsa de sentimente se simte, nu poti sa te prefaci la nesfarsit.
Mi se pare mie, sau povestea lui si cu a ta cam seamana? Pana intr-un punct, da. Doar ca tu ti-ai construit un duplex impreuna cu un prieten. De ce nu l-ai construit singur? Pentru ca nu esti in stare. Tot timpul a trebuit sa faci echipa cu cineva.
Amandoi ati aspirat la femei care va sunt superioare din foarte multe puncte de vedere. Dar ati avut tupeul de a crede ca meritati sa stati langa ele pe drumul vietii. Insa nu meritati. Sunteti amandoi niste mascarici. Asta se intampla cand oamenii nu-si vad lungul nasului si cred ca li se cuvine mult mai mult decat merita.
Si nu mi-a fost usor sa vad lucrurile asa, sa recunosc situatia in care ma aflu si sa accept ca asta mi s-a intamplat. O foarte lunga perioada de timp adica peste 10 ani nici nu mi-am permis sa ma gandesc in felul asta la viata mea. Oricum functionam in regim de avarie, asa ca realitatea asta cruda pentru mine era picatura care umplea paharul. Si am refuzat sa ma gandesc. Imi dadeam seama ca nu e in regula ce se intampla, dar ma concentram pe ce aveam eu de facut si atat. Stiam ca de mine depind copilul meu si mama mea si nu-mi permiteam sa clachez. Nu-mi permiteam sa ma gandesc la mine. Insa, cand mama n-a mai fost, realitatea mi s-a infatisat exact asa cum era si nu mai puteam sa ma amagesc. Insa, cata vreme am tot analizat cum e viata mea, bine nici nu prea aveam timp ca ma tineai ocupata la lucru, chiar suprasolicitata, au mai trecut cativa ani de „mers in gol”, in virtutea inertiei. Apoi s-a produs un miracol care mi-a schimbat complet viata si m-a determinat sa iau o decizie clara in ceea ce ma priveste si sa nu mai aman.
Din momentul in care i s-a adus la cunostinta cum stau lucrurile in ceea ce ma priveste pe mine, dupa rasturnarea de situatie pe care am trait-o, el a inceput sa-si dea arama pe fata si sa-si dezvaluie adevaratul caracter.
In fata mea a picat examenul si pentru ca a acceptat sa colaboreze cu tine, a intrat in jocul tau si s-a intors impotriva mea cu o determinare de care nu-l credeam in stare. L-as fi respectat daca n-ar fi facut asta. As fi preferat ca despartirea sa se produca civilizat.
Si atunci a recurs la tot felul de tertipuri, unele pe care mi le-a mai servit cu succes de-a lungul anilor si care au functionat. De exemplu, contracta o viroza si se dadea lovit, cazut la pat, ca sa ma induioseze pe mine, sa am grija de el. N-a mai tinut chestia asta. Apoi a incercat cu tot dinadinsul sa-mi demonstreze cat de harnic e el: a inceput sa gateasca, statea el in bucatarie sambata si duminica, desi pana atunci mi-as fi dorit sa ma mai scuteasca si pe mine din cand in cand, de indeletnicirea asta si stiam ca e capabil sa gateasca, doar ca nu vroia, a facut curatenie generala in casa in conditiile in care se eschiva cu mare arta de la curatenia saptamanala sau de la cele generale (ma miram si eu cum inainte de sarbatori, tot eu sunt pedepsita sa fac curatenie generala; imi luam chiar concediu ca s-o fac, ca nu razbeam si cu curatenia, si cu pregatirile de sarbatori), a facut lucruri pe care le tot amanase ani de zile, gen dat cu lac lambriurile de la toaleta sau pus plasa de tantari la geam sau continuata instalatia de apa de la cabana si montat un calorifer in baie la cabana, lucruri din astea care asteptau de ani de zile sa fie facute. Apoi incerca sa-mi demonstreze cat de mult se implica in viata copilului, ii pregatea sandwich-urile pentru scoala, dar fiul meu e in clasa a 10-a, e capabil sa-si pregateasca singur mancarea pentru scoala si chiar o face, il ducea cu masina la scoala, asta era si un pretext de a merge el cu masina la serviciu. Trebuia sa se implice in viata copilului pana acum, acum baiatul e licean si trebuie sa devina din ce in ce mai independent. Nu acum e momentul sa ne amestecam  tot mai mult in viata lui, dimpotriva acum trebuie lasat sa ia singur unele decizii, pentru ca sa castige incredere in el.
Metodele astea de induplecare a adversarului le stie de la mama lui. Chiar si casatoria noastra a fost pusa la cale de o mama ambitioasa, fosta asistenta medicala la Radiologie care, ea insasi s-a casatorit din interes, despartindu-l pe sotul ei de familia pe care o avea si construindu-si familia ei, pe nefericirea celeilalte, insa crezand ca a facut o partida buna, s-a inselat si si-a dat seama ca nu a ajuns sa aiba viata pe care si-a dorit-o, asa ca si-a pus ambitia sa-si ajute copiii sa aiba genul acela de viata. Asa incat si-a indrumat fata (sora sotului) si baiatul sa faca partidele vietilor lor. Fata s-a maritat cu un baiat foarte inteligent si cuminte, maestru international la sah, a carui mama e profesoara de Matematica si al carui tata era medic. Baiatul traia si el o drama pentru ca tatal medic accidentase mortal un copil si n-a putut sa traiasca cu povara aceasta pe constiinta, asa ca s-a sinucis. Mama s-a recasatorit cu un arhitect si le-a lasat apartamentul lor si masina, tinerilor. Deci cam seamana povestile celor doi frati. Doar ca, sorela trebuia sa-l scoata pe baiat de sub influenta mamei, asa ca au emigrat in Canada, unde a emigrat si mama sotului meu, ca sa le fie aproape copiilor.
Mama sotului meu, precum si sora lui, au fost tot timpul, motiv de dispute intre noi. Femeile sunt diabolice de-a dreptul.
Ce m-a deranjat de multe ori a fost ca incercau sa ne dirijeze viata, sa o programeze ele. Erau agasante. Si ma deranja ca el nu le pune la punct, dupa cum ma deranjeaza ca el nu percepe realitatea corect. Adica, de-a lungul timpului, eu am fost alaturi de el si l-am sustinut mereu, nu mama lui si nici sora lui. Ele au propriile lor vieti. Diferite de a noastra. Dar omul a fost dirijat de ele toata viata lui, el nu e capabil sa ia decizii de unul singur. Nu e in stare sa cantareasca lucrurile corect si sa decida singur asupra propriei vieti. Si sa fie cinstit cu el insusi, sa nu se imbete cu apa rece. Greutatile trebuie luate in piept si depasite. Si sunt decizii in viata pe care chiar trebuie sa le iei singur. Si sa ti le asumi dupa ce le-ai luat.
Daca a vazut ca nu a reusit sa ma sensibilizeze cu toate „artificiile” lui, atunci a trecut la atac. A inceput sa ma saboteze. Atatea evenimente negative legate de bicicleta si de masina cate am avut in ultimele luni, n-am avut in toti anii de cand merg eu cu bicicleta sau cu masina: pene la rotile de la bicicleta; rotile dezumflate in timp ce bicicleta era in casa; pedala care a cazut in timpul mersului; frana modificata fara sa ma anunte, asa incat era sa zbor de pe bicicleta in momentul cand am franat; m-a lasat fara lumina din fata, de pe bicicleta, asa incat a trebuit sa merg noaptea fara lumina frontala; a tot facut imbunatatiri la bicicleta , de a ingreunat-o peste masura, abia o mai urc in casa (noi tinem cele doua biciclete pe care le avem, in holul casei, pentru ca altfel ni le-ar fura, asa incat le urcam si le coboram 3 etaje); la masina, pana cu cuiul in roata de la sofer, in care a avut un rol activ, in sensul ca exact cand trebuia sa coboram la masina ca sa mergem la cabana, el i-a pregatit o gustare copilului, in conditiile in care in mod obisnuit nu face asta pentru ca ne oprim la benzinarie si ne luam de acolo ce vrem, ca sa traga de timp, sa poata cel care a asezat cuiul sub roata din fata, sa aiba ragaz sa faca operatiunea asta; mi-a lasat masina cu rezervorul gol cand stia ca urmeaza sa folosesc eu masina, desi eu nu i-am lasat-o lui niciodata asa; directia are probleme, adica volanul are un joc pe care nu-l avea si curgea lichid de la caseta de directie, iar dupa reparatie, volanul a ramas cu joc si scoate si un zgomot de frecare, frana nu prinde bine, adica te opresti, dar nu „servo”.
Poate cea mai urata lucratura de la masina a fost un circuit auxiliar care era activat prin incuierea masinii de la telecomanda cheii, nu de la telecomanda alarmei si care imi descarca bateria. Deci, daca incuiam masina de la telecomanda cheii, nu mai porneam de pe loc. Murea bateria. Chestia asta a facut-o cand am plecat doar eu, cu copilul, la cabana (ca si pana cu cuiul dealtfel). Stia ca acolo nu pun alarma pe masina pentru ca sunt tot felul de animalute care o activeaza. Si am mers noi doi linistiti, urma sa stam o saptamana acolo, cateva zile n-am avut nevoie de masina, iar cand a trebuit sa mergem la cumparaturi, neam, masina nu pornea. Noi plecaseram cand afara era intuneric. Daca ne-am fi oprit pe drum, la o benzinarie, sa mergem la toaleta sau sa ne luam ceva si n-as fi activat alarma pe masina, n-am mai fi plecat de-acolo. N-avem semnal sus la cabana, trebuie sa coboram cativa kilometri buni pana in zona de semnal, asa ca l-am luat pe copil si am tropait kilometri, pana am ajuns intr-un loc unde am putut sa-l sunam, sa vina „sa ne salveze”. A imprumutat masina de la un prieten, a adus o baterie noua si s-a rezolvat, doar ca ne-a stricat vacanta. Apoi, s-a repetat figura si acasa, de doua ori. Am plecat cu masina, n-am activat alarma si nu m-am mai putut misca de acolo. Atunci mi s-a parut ca ceva nu e-n ordine pentru ca el mergea la serviciu cu masina si desi imi spunea ca i s-a descarcat si lui bateria, ca sa nu cred cumva ca mi se intampla numai mie, folosea totusi masina – la inceput isi revenea dupa un reset de baterie, apoi n-a mai functionat figura asta, a trebuit inlocuita bateria. El imi tot explica ceva legat de curenti de pornire sau pe-acolo. Si l-am urmarit. Era intr-o sambata, ploua cu galeata. El, a plecat cu bicicleta. Hopa! Pai nu-i vreun temerar, vreun cutezator, vreun navigator pe mari necunoscute sau vreun catarator de varfuri necucerite. Am iesit pe balcon si l-am vazut cum a  incuiat masina de la telecomanda cheii, practic i-a scos alarma, pentru ca masina avea activata alarma. Si a facut acest lucru folosind cheia de rezerva, pentru ca cheia principala era acasa. Nu m-a vazut ca l-am prins, oricum a facut repede miscarea, din mersul bicicletei. Si n-am priceput de ce a facut schema aia. Nu reuseam sa-mi explic, doar am retinut ce-am vazut. Mai tarziu am vrut sa plec cu masina. Nu pornea. Atunci am facut legatura cu ce vazusem si am aflat ca se poate face asa ceva. Deci, traim ca-n filme.
Mi-a „controlat” telefonul ca sa gaseasca ceva compromitator pe el. Si mi-a murit si telefonul. Nu-si mai revenea nici dupa ce-i incarcam bateria. M-a ajutat tot el. L-a dus la resoftat si cand mi l-a adus, era chel. Adica nu mai aveam nimic pe el, nici agenda telefonica, nici poze, nici mesaje, nici apeluri, nimic. Multumesc frumos! Ma sunau oamenii sau imi trimiteau mesaje si habar n-am de la cine le primeam. Cu ocazia asta am aflat ce important e sa te semnezi la sfarsitul unui mesaj, adica imi scrii tu acolo nu-stiu-ce, dar daca nu-mi scrii cine esti, poti sa ma si injuri, ca nu stiu cine a facut-o.
Ma vedea ca am ajuns acasa cu bicicleta si o stergea repede inainte ca sa nu fie obligat sa ma ajute s-o duc sus.
A scos furtunul din spatele masinii de spalat, asa incat in timp ce masina functiona, in baie era plin de apa. Masina nu are impamantare, curenteaza si fara apa din baie. Apoi, cand a vazut ca am scos-o din priza, a pus la loc furtunul. Oricum, aveam intentia sa ma uit in partea din spate a masinii, sa vad ce facuse cu furtunul.
Mi s-a mai parut dubios ca dimineata lasa lampa de sare din sufragerie aprinsa si rulourile ridicate la geam, atunci cand eu eram acasa. El nu face asta, adica nu lasa lampa de sare aprinsa atunci cand pleaca de acasa. Putea sa-i transmita maimutoiului, care trece prin fata geamului de la sufragerie, ca sunt acasa, n-am plecat la serviciu. In aceeasi ordine de idei, am vazut la vecinii pietari, un mesaj luminos scurt, in holul de la intarea lor. Tocmai ce ajunsesem acasa cu bicicleta, era intuneric si m-am oprit la etajul lor ca sa ma odihnesc. Atunci am vazut flash-ul acela din hol. Putea sa reprezinte un mesaj catre cineva care statea la panda in piata, de exemplu, in sensul ca poate sa se opreasca din pandit, pentru ca „subiectul” a ajuns acasa.
Folosea masina, dar nu facea cumparaturile care trebuiau (ma refer la lapte, oua, faina, zahar paine, produse de baza sau pe care le consumam mai des) – asta si din cauza ca n-a fost nevoit sa-si gandeasca cumparaturile dupa nevoile familiei, el le facea in primul rand dupa nevoile personale, asa incat eram obligata sa fac cumparaturile folosind bicicleta si sa car ca disperata.
Atunci cand s-a petrecut rasturnarea de situatie, a devenit transant si a impartit cheltuielile la 2.
E bun, dar atunci iei in calcul si cheltuielile cu cumparaturile pe care omiti tu sa le faci, dar de care beneficiezi dupa ce le fac eu. De exemplu detergentul de rufe, pe care l-am cumparat doar eu ultimele trei dati.
Si mi se pare penibil sa pui la socoteala alte nimicuri, cum ar fi baschetul copilului, care costa 1 milion pe luna, il impartim jumi-juma. E chiar penibil. Adica, mai bine o luna platesc eu, una tu, sau platesc numai eu. Si mai si vede copilul biletul cu imparteala. Ca la zeciuire. Ma enervez si atunci iti pretind si eu chirie, ca doar locuiesti in apartamentul meu. Adica unele lucruri e de bun simt sa nu le faci sau sa le faci mai diplomat.
Pana sa ne „separam” el gestiona toate finantele. Cardul meu de salariu era la el, ca doar aveam incredere in el, era sotul meu, nu? Cardul de bonuri, la fel. Ce facea? Golea tot de pe cardul lui, transforma in valuta, punea de-o parte si traiam din banii de pe cardul meu. Facea nazuri cand i se parea ca cheltuiesc banii pe lucruri care lui i se pareau neimportante. Cu cardul de bonuri cumpara tot el. Mi se parea normal si de bun-simt sa cumpere alimente pe care le consumam toti. Principala lui preocupare era sa-si cumpere bere si alte lucruri pe care le consuma el. 
Cand intra noul salariu pe cardul meu, ce  ramasese de la salariul precedent sau cat considera el transforma din nou in valuta.
Cand i-am cerut cele doua carduri mi-a trebuit o vreme pana sa-mi revin, pentru ca practic imi golise contul, daca nu aveam grija sa ma incadrez cu cheltuielile strict in ce aveam pe card, „nu-mi ajungea plapuma”. Dupa cateva luni am inceput sa ma redresez, dar la inceput a fost cam greu. Cardul de bonuri nu pot sa-l folosesc pentru ca nu-i stiu PIN-ul, nu am cont in care sa vad istoria cheltuielilor. Deci mi l-a inapoiat, fara sa se simta obligat sa-mi dea toate informatiile astea.
Banii pusi de-o parte, cei transformati in valuta, 7000 de euro din ce mi-a zis el, crede ca i se cuvin lui. N-am vazut nimic din ei. Probabil se gandeste ca-s banii lui pentru ca si-a golit contul lui si a transformat leii in valuta, dar a trait din banii aflati in contul meu. 
Imi cerea bani pentru reparatia masinii, pe care la acea vreme o folosea mai ales el, ca sa mearga zilnic la serviciu cu ea, prin oras pe unde avea el treaba si la cabana din doua in doua saptamani, asa cum obisnuiam inainte. Eu puneam mana pe masina ocazional si avea grija sa „mi-o aranjeze si atunci”. Asa ca limitam la minimum mersul cu masina. Am platit o data sau de doua ori reparatia masinii, mi se parea de un tupeu maxim sa-mi ceara sa contribui la reparatie dar n-a incetat sa ma uimeasca, ce sa zic, dupa care i-am spus sa plateasca reparatiile din banii comuni, transformati in valuta.
Si mersul zilnic la serviciu cu masina e o fita, ca sa se dea mare „domn inginer”, pentru ca au autobuz foarte fain, care opreste chiar pe strada noastra la un minut de mers pe jos de casa noastra, deci mai ca nu opreste in fata casei, ca taxiul.
Eu am inceput sa vin la lucru cu bicicleta cand incepusera sa-mi trozneasca articulatiile si mi-am dat seama ca n-am timp sa fac altfel de miscare zilnic decat daca reusesc s-o fac cumva in drumul catre serviciu. Orice alta incercare a esuat. Chiar si exercitiile de incalzire pe care obisnuiam sa le fac acasa, asa ma invatase mama, ca dimineata, in fata ferestrei deschise, sa fac cateva exercitii de gimnastica. Dar nu eram consecventa. Le saltam si pe acelea. Si ca sa-mi impun sa fac miscare zilnic, am gasit solutia cu bicicleta. 16 km pe zi de pedalat, o ora si jumatate, e binisor. Doar ca uneori ploua, era chiar furtuna, am mers cu bicicleta si in conditiile astea dar nu mi se parea corect sa-si conduca acasa colegii de serviciu, iar pe sotie s-o lase cu bicicleta in ploaie si cand ajungea acasa, toata varza, nici macar s-o intrebe cum s-a descurcat, ca si cand era normal sa se descurce singura, pe principiul: „Hai, ca stiu ca poti!”.
Apoi a tot facut pe taximetristul pentru un coleg care se plangea ca nu vine cu masina la lucru pentru ca n-are bani de benzina, ca avea salariul mai mic decat el. Ca dupa vreo doi ani, colegul a plecat intre timp de la firma lor, insa cred ca si-a adus si sotul meu un pic aportul la achizitia lui, colegul sa-si cumpere a doua masina, pentru sotie, ceva fain, direct din Germania, la mana a doua, o schema decapotabila. Hello! Atunci s-a gandit ca poate ar trebui sa-mi ia si mie o masina, ca dadeam la pedala de vreo 6, 7 ani, sau mai mult. Am ajuns sa vin cu bicicleta la lucru si la -15 grade, sau -10, nu mai stiu exact, ca el avea audit si musai trebuia sa mearga cu masina, nu putea cu taxiul. Eu nu puteam sa merg cu taxiul nici in ruptul capului, din cauza vecinilor taximetristi care erau cu ochii pe mine, am ajuns sa am fobie de taxiuri, asa ca am avut si experienta asta. Interesanta, dar n-as mai repeta-o. Blugii se facusera ca de tabla. In rest, e un test beton pentru hainele de iarna. Vezi daca sunt valabile, sau nu. Dar nu mi s-a parut corecta nici situatia asta. Eu daca eram sotul, n-o lasam pe sotia mea sa mearga cu bicicleta la -15 grade. In general, si in alte situatii, eu daca eram sotul si el era sotia, nu i-as fi facut ce-mi facea el mie.
E simplu. Te pui in pielea celuilalt personaj si vezi daca ti-ar place sa patesti ce pateste el.
Si apoi, se obisnuise ca eu sa rezolv tot, asa ca nu-si mai batea el capul prea mult. Ceea ce nu e bine. Pentru ca pana la urma, omul acela care le rezolva pe toate ori clacheaza, ca e si el om, ori ajunge la saturatie. Si vede ca celalalt duce o viata mult mai usoara decat el, mult mai boema, isi face cadouri scumpe, in conditiile in care tie nu ti-a facut niciodata un cadou in valoarea unui cadou scump pe care si l-a facut personal, iese cu prietenii la o bere, dar nu iese cu sotia la o cafea macar, n-are niciun fel de initiative legate de timpul petrecut impreuna, gen mersul la un spectacol, la un concert, la un meci, la un eveniment fain, organizat in oras, la o iesire cu bicicleta, la o plimbare prin parc, nu planifica macar un concediu ca lumea, deci daca are noroc ca un coleg sau prieten sa-i dea toate detaliile unui concediu de-al sau iar noi sa-l urmam doar, atunci bine, altfel „n-avem”. Cam trist.
Apoi am observat ca ma copiaza pe mine: daca ma odihnesc, se odihneste si el, daca fac treaba in casa, face si el, daca merg la cumparaturi, in paralel merge si el la alte cumparaturi. La un moment dat, m-a cam speriat chestia asta. Adica nu ma simt bine sa-l vad pe celalalt ca ma imita. Tehnica asta a invatat-o de la maica-sa, stiu sigur pentru ca ne-a spus-o amandurora, cand ne-a povestit cum se comporta ea in casnicia ei. Si i se parea ca e bine ce face.
Si ar fi dat orice ca sa fuga la baschet sau la fotbal cu bajetii. Ca atunci cand era copil si fugea de mama-sa. Si-a lasat sotia bolnava, copilul bolnav, soacra adusa de la spital si sotia care nu putea de una singura s-o ridice mai sus in pat si au stat amandoua ca doua abandonate disperate, ca el nu raspundea la telefon, era la fotbal, au asteptat doua sau trei ore pana a venit, a reusit sa ma faca sa plec de la cabana de ziua mea, in conditiile in care iesitul la cabana era panaceul meu, ceea ce m-a tinut pe linia de plutire in toti anii astia, ca sa nu piarda meciul cu prietenii, unde se da mare, normal, cu abilitatile lui sportive deosebite, e laudat pe-acolo ce bine se misca la varsta lui si asta-l face sa se umfle in pene. Infantilism si lipsa de dezvoltarea emotionala. In viata sunt momente cand trebuie sa-ti stabilesti niste prioritati. Adica nu faci numai lucruri pentru tine, cu orice pret si nu-ti pasa daca ii ranesti pe cei din jurul tau.
Problemele mele nu-l interesau, cred ca-l depaseau oricum, in schimb imi facea capul calendar cu ale lui, chiar si cu cele marunte, de nu mai suportam la un moment dat sa-mi spuna nimic. Sa le rezolve cumva, nu ma mai interesa cum, dar sa ma scuteasca de amanunte, ca nu le mai puteam digera.
Si orice lucru facea, ma refer la reparatii sau mestereli prin casa, pe la cabana, ii luau o groaza de timp. Pai el n-ajunge sa termine intr-o viata de om nici macar cabana.
Lucram la cabana de vreo 14 ani, sa zicem. In tot timpul asta n-am fost in stare sa refacem acoperisul si sa mansardam podul, sa facem cumva sa avem apa calda, ca nu-i asa greu, deci practic 14 ani n-au fost suficienti ca sa construiasca o cabana de lemn, cu toate utilitatile. Si nu era imposibil, ca nu mai suntem saraci cum eram la inceput, e vorba de bunavointa, de determinare, de dorinta de a face ceva pentru familia ta. Un prieten de-al lui si-a construit o ditamai casa in vreo doi ani. El se scuza ca n-a avut banii prietenului, dar nu asta era problema, chiar daca intr-adevar prietenul ar fi avut mai multi bani. Problema era de a vrea sa termini un lucru pe care l-ai inceput, de a te concentra la asta, de a cauta mereu solutii pentru asta, de a le pune in practica, adica de a fi hotarat sa duci la bun sfarsit un lucru. Cu delasare si cu scuze si cu imprastierea intr-o mie de directii, cu risipirea energiei, nu rezolvi nimic. Despre asta e vorba.
Iti stabilesti un obiectiv si lupti cu toate fortele tale, ca sa-l atingi.
Dar omul a ajuns la un soi de autosuficienta, care e foarte periculoasa, in care se minuneaza si el de statutul pe care-l are si zice ca gata, de-acum poate sa-si traiasca viata, ca pana acum a muncit din greu, iar de acum poate sa se distreze, sa se ocupe mai mult de propria persoana. Si nu e constient ca nu prin eforturile lui personale a ajuns la acest statut. Ca a fost tot timpul impins de la spate. Si mai vine si o rasturnare de situatie, in care toate planurile i se dau peste cap, in care i se strica complet echilibrul si in care este pus in fata unei situatii reale de viata care-l obliga sa-si ia viata in propriile maini. Si asta il sperie cumplit. Pentru ca niciodata n-a mai facut asa ceva. A ajuns la varsta maturitatii fara sa fie in stare sa ia taurul de coarne si sa se lupte cu el. Si atunci ar face orice ca sa beneficieze in continuare de avantajele pe care le-a avut pana acum.
Nu i-ar pasa daca sotiei lui i s-ar intampla ceva foarte rau. Oricum el simte ca ea l-a tradat desi nu constientizeaza ca el nu i-a fost cu adevarat sot niciodata. Si ca el a tradat-o pe ea de mii de ori in relatia lor, atunci cand n-a avut grija de ea, cand nu i-a pasat de ea, cand a ranit-o, cand a sacrificat-o sau cand a lasat-o sa se sacrifice. Tot tradare e si asta. Iar ea a ajuns intr-un punct in care chiar simte ca nu are nicio obligatie fata de el.
Daca ea ar pati ceva rau, el ar fi chiar in avantaj. Ar ramane cu tot ce era al ei. Si s-ar aranja chiar frumos, ar incepe o viata noua. Si atunci, din perspectiva asta, a incercat chiar sa vada cum ar fi viata fara ea. De aceea a facut lucrurile in locul ei, ca sa-si demonstreze ca poate si el sa le faca, ca n-are nevoie de ea. A mers si in concediu doar cu copilul si a condus sute de kilometri singur, in timp ce, atunci cand mergeau toti trei, ea era calul de bataie, lui cand ii era somn, dormea pe scaunul din dreapta, iar ea era la datorie, ajungand chiar sa conducea tot drumul, 1100 km, plecati de pe la 6 dimineata din Timisoara, dupa doar doua ore dormite in noaptea aia, pentru ca a avut grija s-o trezeasca pentru ca ea sa pregateasca sandwich-urile pentru drum in timp ce el se invartea „ca o gaina fara cap” prin casa si nu facea mare lucru, cu o durere insuportabila de cap si o stare de rau permanenta, concentrandu-se la maximum tot drumul ca sa ajunga cu bine la destinatie. Nici in concediul acela nu i-a fost bine, pentru ca sotul ii facea mai multe probleme decat copilul, in sensul ca copilul era cuminte, linistit, in timp ce sotul trebuia sa se dea macho, atat de macho incat a luat un bolovan in cap cand a facut o scufundare plina de maiestrie, asa ca a iesit dim mare cu sangele siroind pe fata de i-a speriat pe oameni pe-acolo, desfigurat, pentru ca fruntea se umfla vazand cu ochii. Noroc cu a doua trusa sanitara din masina, cea „expirata”. Nici asigurare medicala nu ne facuseram. Mare greseala! S-a dus dracului si concediul ala. 
In alt concediu era mai preocupat sa-si petreaca timp cu mariachi, sa se fotografieze cu ei, sa le dea ciubuc, decat sa petreaca timp cu ai lui.
In toate concediile a avut grija ca sa se simta bine el in primul rand si ca sa nu se simta vinovat fata de copil, credea ca e suficient sa-i ofere distractiile din parcurile de distractii.
O faza care m-a speriat pe mine si care trebuia sa ma puna pe ganduri, dar eu, in schimb, am incercat s-o uit, pentru ca nu mi-o puteam explica nicicum a fost cand am mers prima oara la mare cu cel mic, eram in masina, noaptea, ne certaseram, eu eram pe scaunul din dreapta si atipisem, iar cand am deschis ochii, cred ca din cauza unui claxon, masina noastra era pe contrasens, intraseram in depasirea unui tir si din fata venea alt tir. Noi n-aveam nicio sansa sa depasim, ca nu era loc. Atunci am tipat la el sa intre inapoi pe banda noastra. Si n-a facut-o imediat, a mai stat pret de o secunda sau doua, pe contrasens. Atunci am avut senzatia ca vroia sa intram in tirul de pe contrasens. Adica vroia sa ne decida destinele. Nu pot sa spun ce-am simtit, imi venea sa-l pocnesc. Imi venea sa ma intorc acasa. Si nu-mi dadea nicio explicatie de ce facuse gestul acela. Mi se parea de-o cruzime si-o iresponsabilitate crase. Cred ca acela era momentul optim in care sa fi pus capat relatiei noastre. Nu mi-am inchipuit ca e in stare de asa ceva. Si uite ca peste ani mi-a dovedit din nou ca e in stare.
De cateva luni bune, cand sunt acasa, sta cu ochii pe mine ca pe butelie. Imi urmareste fiecare miscare. Se protapeste pe un scaun de unde asta face tot timpul. Face strictul necesar prin casa (aspirat, sters praful, dat cu mop-ul in jumatate de apartament, ca in restul facem aceleasi lucruri, copilul si cu mine), dupa care se instaleaza in postul de observare si nu ma slabeste din ochi.
L-am intalnit si pe el la magazinele de unde fac cumparaturi, exact in momentul cand eram eu acolo, daca eram cu bicicleta venea cu masina, daca eram cu masina, venea cu bicicleta. Si asta se intampla dupa ce plecam de la lucru, deci cineva de la lucru, adica tu, il anunta ca am plecat de-aici, iar el trebuia sa-ti raporteze daca m-am oprit la Kaufland in Iosefin, la cumparaturi.
Intr-o dimineata, dupa ora 5 s-au auzit pasi grabiti pe scari. A iesit in fuga pe hol ca sa vada daca plecasem eu, daca erau pasii mei. 
Dupa ce m-a tot sabotat cu bicicleta mea, i-am lasat-o lui, ca mi-o aranja tot timpul si nu ma puteam baza pe ea si am inceput sa folosesc bicicleta baiatului. A trecut si la asta. I-a dezumflat rotile. I-am umflat rotile si o tin in camera mea. Deci intru cu bicicleta pana in camera, noroc ca-i mare camera, dar e cam aberanta situatia, ca sa-mi protejez bicicleta.
Imi dau seama  ca ma lucreaza tot timpul si ca tine legatura cu tine.
Si cu proful de Info are el o invarteala. Asta cred ca jinduieste la cabana mea. Dupa ce si-a batut joc la greu de mine, ar vrea sa puna mana pe cabana mea.
Intr-una din datile cand am fost la cabana doar eu si cu copilul, dupa obiceiurile arhicunoscute, m-a abordat intr-o dimineata, cand eu n-am chef de nimeni, stateam linistita pe bancuta, la soare si-mi beam cafeaua. A venit la gard, s-a urcat pe gard si sub pretextul ca ar vrea sa imbunatatim instalatia de apa, m-a intrebat de sot, i-am zis ca nu e cu noi si atunci m-a intrebat daca noi suntem bine, ca fi-su a divortat si lucreaza ca subcontractor, adica „e foarte bun pe segmentul lui de nisa”, iar el vrea sa-i creeze conditii de munca la cabana, vrea sa-i puna Internet-ul, alea, alea. De fapt vroia sa afle daca divortam si noi sau daca am divortat, ca aflase el ceva. Pai ce-l interesa pe el asta? N-avem nicio treaba cu el. De-asta-l intereseaza. S-ar extinde. Iti dai seama, dupa ce atatia ani si-a dat doar cu presupusul despre ce avem noi in cabana, acum ar deveni totul al lui si ar vedea cu ochii lui, ar scormoni un pic pe-acolo, ca-i place lui scormonirea. Si la despartire imi zice: „Te pup!”. Ceee? De cand? De cand m-a anuntat cu barbatie ca-mi ia dirigentia, de cand m-a facu paranoica, de cand m-ar fi dat afara din scoala sau de cand a sutit si laptele de capra care era pentru mine?
Deci omul asta este un fatarnic fara seaman. Tot timpul a stat in umbra cuiva si s-a multumit cu firimiturile care cadeau de la cel in umbra caruia statea. Ca a fost proful meu preferat din liceu, care chiar avea personalitate si farmec si stia sa faca atmosfera, sau ca a fost profa de Fizica sau ca a fost directorul de la Moisil, el tot timpul a dus geanta cuiva.
La cabana m-a sufocat cu insistentele lui. Eu nu mergeam acolo ca sa socializez cu el, nici macar nu vreau sa-l vad in fata ochilor, mi-e urat de el si acum, cand vine ca un libidinos, sa „ma pupe”, ca s-ar dedulci la cabana mea. Pai nu pentru el am construit cabana si am amenajat terenul! Nu stiu cum mai are tupeul sa dea ochii cu mine dupa ce s-a comportat de atatea ori ca un mizerabil? A tunat si v-a adunat pe toti astia josnici, fara caracter, lasi, impostori, in preajma mea? Cred ca va atrag ca un magnet, sau care-i faza?
Toti anii astia in care ma urmarea maimutoiul dimineata cand veneam la serviciu, sotul meu n-a miscat un deget. Si-a vazut linistit de tabieturile lui de dimineata, si-a luat tacticos micul dejun in timp ce se uita la televizor, nu s-a simtit absolut deloc raspunzator sa intervina. Si mai pretinde ca ma iubeste! Pai eu daca eram in locul lui, ii mutam astuia falca daca o stresa pe sotia mea. Il faceam sa se mute de-acolo, sa nu-si mai doreasca sa ne vada in viata lui. Chiar cu riscul sa ma fi reclamat la Politie. Le povesteam politistilor cum sta treaba si poate ca ma ajutau si ei sa-l pun la punct pe nesimtit. Nu sa asist cum un „coate goale, mate fripte” imi hartuieste sotia.
Anul trecut, am primit de la sot, de Craciun, un parfum. M-am emotionat, dar nu in sensul bun. De Secret Santa ii cumparase sefei lui, un parfum. Si mi l-a aratat. L-am si mirosit. Mi-a placut. Dar i-am spus ca daca eram in locul lui, n-as fi cumparat un parfum pentru o femeie, fara sa-i cumpar si sotiei un parfum. Mi-a spus ca eu ii zisesem cu ani in urma, sa nu-mi mai cumpere parfumuri pentru ca aveam parfumuri, iar el cand facea ceva care ma deranja, imi mai cumpara un parfum. Si cumva, primirea de parfum de la el avea efectul lui Pavlov asupra mea, adica aveam senzatia ca vrea sa-mi cumpere bunavointa, cu parfumul. Exact in aceeasi situatie erau si florile. Erau de impacare. Asa incat am ajuns sa nu-mi mai doresc sa-mi daruiasca nici flori, pentru ca imi transmiteau acelasi mesaj. Asa facea cand era copil si fugea de acasa, batea mingea toata ziua pe teren si mama lui nu reusea sa-l aduca in casa: ii culegea flori si se infiinta in fata mamei, cu florile, iar ea il ierta. Cam la aceleasi metode a ramas el si la maturitate.
Insa, alta era nuanta in cazul parfumului de Secret Santa. Asa ca, daca a vazut ca-mi place, mi l-a daruit de Craciun. Stiam si cat costa. Lui si-a facut cadou, un ceas, care costa de 4 ori mai mult. Asta dupa ce isi mai cumparase un ceas pe care nu vroia sa-l strice la lucru, care valora de 8 ori mai mult.
Vara trecuta, cumnatul meu a venit din Canada, in vizitta la mama lui, ocazie cu care le-a trimis un pachet, pentru ca asa procedam: ei ne trimit un pachet, noi le trimitem un pachet. Mamei si surorii lui le-a trimis cate un parfum. Identic cu cel pe care mi-l daruise mie. Faina miscare, nu? Si mi-a si aratat ce le trimite, n-am inteles de ce. Vroia sa impartim si banii de pachet? Ma mintise cum ca cele doua parfumuri ca al meu ar fi pentru mama lui si pentru mama cumnatului, pentru sora-sa luase alt tip de parfum, dar mi-am dat seama de schema. Probabil crede ca mirosul acelui parfum a fost hotarator pentru rasturnarea de situatie din viata mea si a vrut sa le ceara parerea si sfatuitoarelor lui.
Exact despre acest parfum (iata ce succes nebun are) m-a intrebat si colega de banca, de unde-l iau, ca-i place foarte mult. Si i-am dat numarul de telefon al unui baiat care vinde parfumuri, insa cred ca nu e baiatul de la care cumparase sotul meu parfumul plin de succes. Numarul baiatului cu parfumuri, pe care il aveam eu, mi-l daduse o prietena si n-am apelat niciodata la acel baiat. Deci, daca ai ajuns si la el, s-ar putea sa nu fi gasit parfumul.
Am mai observat ca, destul de des imi faci captura imaginilor de pe desktop-urile mele. Cum se intampla asta? Eu o percep ca pe o pana de curent. Simularea, daca e pornita, se blocheaza, deci in timp ce faci captura, imi cam strici testele, intelegi? Apoi, cand ma uit la colegi, imi dau seama ca „pana de curent” s-a produs numai la mine. Ca sa fii sigur ca nu ma prind, i-ai facut si colegei de banca figura asta, iar ea a avut grija sa aflu eu, ca sa nu cred ca sunt unica. Cine te-a invatat sa faci asta? Prietenul tau, administrator de retea, nu? Acelasi om care, atunci cand mi-a reinstalat Windows-ul, mi-a sters hard disk-ul de informatia care imi trebuia, adica mi-a cam ras proiectul pe care lucram si cele pe care lucrasem. Cel care mi-a tinut la reparat al doilea monitor, pentru ca eu am tot avut parte de lucruri din astea: ori n-aveam deloc al doilea monitor, ori era cam prapadit, statea o vreme la reparat, asa ca am invatat sa ma multumesc si cu un monitor. Vezi, de la experienta cu „Spy”-ul, m-am cam fript. Acelasi om care mi-a trimis un mail de amenintare in care spunea sa urmez procedura de „IAM clearing”, in urma careia, parola de Windows si cea de Lotus devin una si aceeasi. Ca sa poata fi sparte conturile mai usor? Acelasi om care venise cu noi in „team building” in calitate de prieten al tau si care ma urmarea dimineata devreme, sa vada ce fac.
Pai, de ce? Ca oricum imi sunt sparte. Mi se pare dubios ca atunci cand ma loggez, imi cere de doua ori sa introduc parola de Windows, aparandu-mi mesajul ca parola n-ar fi corecta, iar eu sunt sigura ca am introdus-o corect. Dupa parola de Windows, exact aceeasi chestie mi se intampla cu parola de Lotus, imediat.
Mai e un coleg implicat in citirea informatiilor de pe calculatorul meu: TL-ul de la tool-uri, prieten cu magnifica. Din luna octombrie, mi-au aparut pe desktop, doua fisiere *.vcf, in al caror nume de fisier apare numele magnificei, urmat de o succesiune de cifre, respectiv numele TL-ului pe care-l acuz, urmat de o succesiune de cifre. Ce-i cu *.vcf-urile astea doua pe desktop-ul meu?
Am mai observat ca, colegii din gasca ta, se saluta amical cand trec unii pe langa altii sau schimba priviri complice, adica par apropiati, desi fac parte din echipe si chiar din grupuri diferite. E doar o coincidenta, nu? Se cunosc din afara serviciului. Au preocupari comune.
Problemele mele stomatologice m-au facut sa caut un medic dentist foarte bun, care sa fie in stare sa repare ce stricase fostul dentist. Asa am ajuns la cel mai bun medic chirurg stomatolog specializat in implanturi dentare, din Timisoara. Care s-a comportat exemplar si mi-a salvat absolut tot ce putea el sa salveze. Chiar si viata mea. Mi-a salvat viata. Pentru ca viata mea a fost un dezastru pana sa-l cunosc pe el. A fost un dezastru si din punct de vedere medical, si din punct de vedere sentimental. Lunga perioada in care am avut probleme mari in viata personala si in cea profesionala, cu toate eforturile mele disperate de a ma mentine pe linia de plutire, si-au pus amprenta asupra sanatatii mele si a moralului meu. Practic, atunci cand am ajuns la el eram „in vrie”, adica aproape in cadere libera. Asta s-a intamplat in urma cu un an, in preajma zilei de nastere a mamei mele, cand tu ai decis sa-mi dai lovitura de gratie, cea care trebuia sa ma distruga cu adevarat.
Intai mi s-a parut ca recunosc numele medicului, dar nu-mi dadeam seama de unde il stiu. Apoi, cand l-am vazut pe tanarul medic, mi s-a parut ca l-am mai intalnit, ca nu era pentru prima oara cand il vedeam, dar nu eram sigura. Incet, incet, am inceput sa ma gandesc din ce in ce mai mult la el si mi-am amintit ca un elev de 18 ani, care a dat cu mine examenul de Atestare profesionala in Informatica, mi-a dat o lectie de demnitate la care m-am gandit de cateva ori in viata, atunci cand am fost pusa in situatia sa vad barbati, chiar barbati maturi, total lipsiti de demnitate. Si ma gandeam oare de ce nu intalnesc si eu, un barbat demn, asa ca elevul care imi lasase o impresie foarte puternica. Si ma chinuiam sa-mi amintesc chipul lui pentru ca sa-l recunosc pe strada in eventualitatea in care ni s-ar fi intersectat drumurile. Era foarte, foarte mica probabilitatea, dar exista totusi o sansa sa se intample lucrul acesta. Nu as fi vrut decat sa fiu in stare sa-l recunosc, atat.
Si nu reuseam sa-mi amintesc chipul elevului, de nicio culoare. Imi aminteam doar ca atunci cand am dat cu ochii de el (era primul elev pe care l-am examinat si statea in ultima banca) m-am gandit ca arata ca un englez, scotian poate. Atat.
Asa am ajuns sa-mi pun intrebarea daca nu cumva medicul meu era acel elev?
De ce imi amintesc toate amanuntele astea? Pentru ca profesorul lor de Informatica era un tip cu care venea si el pe munte, cand eram studenti si mergeam cu proful de Visual C. Omul se vedea clar ca nu e in relatii bune cu elevii lui, dar nu ma asteptam sa-i lase balta, sa plece pur-si-simplu acasa inainte de a incepe examenul. Adica colega mea din comisie si cu mine eram doua profesoare intr-un alt liceu decat cel in care predam fiecare dintre noi, iar el, profesorul de la clasa era „gazda”. Ar fi trebuit sa faca oarecum munca de secretariat si de organizare, adica sa ii dirijeze pe elevi si sa ne puna la dispozitie borderourile de notare, sa se asigure ca examinatoarele aveam tot ce ne trebuie pentru ca examenul sa se desfasoare in conditii bune. 
La Coanda am fost si eu exact in situatia in care era el, cu clasa a 12-a plina de pilosi, dar mi-am facut datoria de profesoara, mi-am sustinut elevii si m-am asigurat ca examenul se desfasoara in conditii bune, legate de logistica si de organizare. Adica sa-ti abandonezi elevii in fata unui examen mi se pare sub demnitatea unui profesor, indiferent ce conflicte a avut cu ei, el trebuie sa-si faca in primul rand datoria de profesor.
Atunci am luat-o deoparte pe colega mea si i-am spus ca as vrea sa nu picam pe nimeni la examen. Sa-i diferentiem prin note, care erau de la 7, la 10, dar sa nu-i picam pentru ca era inadmisibil ce facuse profesorul lor.
Si atunci i-am luat cu blandete pe elevi, i-am organizat noi, unii erau deja la calculatoare, altii erau „pe tusa”. Le-am explicat cum se va desfasura examenul, nu stiu ce le-am mai zis, probabil ca sa n-aiba emotii, sa fie linistiti. Pana in momentul in care am vorbit frumos cu ei, elevii erau cam obraznicuti, nu stiu daca nu ne-a invitat la o cafea pe profesoare, unul mai indraznet. Dar dupa ce le-am explicat cum stau lucrurile, s-au potolit. Erau chiar ascultatori. Si atunci am inceput examenul.
Dupa ce s-a scurs timpul avut pentru rezolvarea subiectelor, m-am dus la elevul din ultima banca, m-am asezat langa el si l-am intrbat cum il cheama, ca sa-l caut pe borderoul de notare. Imi amintesc ca i-am spus ca are un nume frumos, chiar imi placea mult numele lui, cred ca si lucrul asta a contribuit la detensionarea atmosferei. Si l-am rugat sa-mi arate ce facuse (fiecare elev primise de rezolvat pe calculator, un set de subiecte). Mi-a placut foarte mult atitudinea lui in timpul examinarii. Nu mai vazusem niciodata un om atat de demn in timpul unui examen. In timp ce vorbea, i-am studiat putin chipul, iar impresia pe care mi-a lasat-o am spus-o deja. A terminat de prezentat subiectele, doar ca nu le facuse pe toate. Ultimul subiect, cel pe care nu-l facuse, era notat cu 2 puncte. Deci ar fi avut nota 8. L-am intrebat de ce n-a facut si ultimul subiect, ca pe celelalte le facuse „brici”. Si din atitudinea lui am inteles ca n-a vrut sa faca subiectul acela. Adica era sigur ca ia examenul si nu-l interesa nota. Pentru el era bun si 8-ul. Si-l intreb: „Daca iti cer sa faci si acel subiect, il faci?”. Iar el imi raspunde: „Da.”.  Nu l-am lasat sa-l rezolve, i-am cerut doar sa-mi spuna cum l-ar rezolva. Si omul era pe faza total. Mi-am dat seama ca n-ar fi avut nicio problema sa-l faca. M-a uimit toata atitudinea asta, a lui. Nu mai vazusem asa ceva. Si i-am spus ca-mi place de el, ca e tenace. Si l-am vazut ca a tresarit. I-a placut ce i-am zis. I-am dat nota 10. Si m-am gandit ca o sa-i umplu de 10, probabil, desi ei cred ca stiau despre mine ca sunt o capcauna de profesoara de la Moisil, care e foarte exigenta si vine sa-i manance pe ei la examen. Si dupa toata faza asta la care au asistat cred ca toti elevii, pentru ca el a fost primul notat (si colega mea ii examina, dar cred ca inca nu daduse nota primului ei elev), s-a facut o liniste si au devenit seriosi si cei care fusesera cam neseriosi pana atunci. A fost foarte faina schimbarea aceea de stare de spirit. Mi-a placut. N-am mai avut nicio problema, examenul s-a desfasurat cu bine, toti am fost multumiti. Parca imi amintesc ca domnul director al acelui liceu, care nu ne-a deranjat deloc in timpul examenului (la mine n-a pus nimeni pile, ceea ce pentru mine era o usurare fiindca imi venea sa-i pic exact pe cei cu pile dar ma controlam si ma straduiam sa fiu obiectiva si sa le dau nota corecta, adica aceea pe care o meritau, adica nu tineam cont de pile oricum, numai ca ma cam iritau), era foarte incantat de felul cum au decurs lucrurile.
A fost singurul 10. Deci era cel mai bun din clasa lui, la Informatica. De aceea imi amintesc detaliile astea.
Si prin faptul ca l-am notat cu 10, cred ca i-am transmis sa nu se multumeasca cu mai putin decat merita.
Trecusera 16 ani de cand a avut loc acel examen, pana cand am devenit pacienta elevului de 10, de la Atestat.
Ce am facut eu in anii acestia se cam stie.
Ce a facut el in anii acestia?
A dat la Medicina, a intrat si a absolvit sef de promotie. Putea sa-si aleaga orice specializare vroia, dar a ales Stomatologia pentru ca asa avea sanse mai mari sa ma reintalneasca. Pentru ca si eu i-am lasat lui, o impresie foarte puternica si de cand m-a intalnit si-a dorit ca eu sa devin sotia lui. Desi parea o nebunie totala, ceva imposibil de realizat. Insa el a crezut cu tarie in asta. Si lucrul acesta l-a ghidat in toti acesti ani.
Dupa absolvirea facultatii s-a angajat si s-a specializat, invatand si lucrand ore in sir, zile in sir, ani in sir, pentru ca sa devina din ce in ce mai bun in specialitatea lui. A lucrat si sambetele, si duminicile, 10 ore pe zi. Nu si-a luat concediu. A lucrat aproape non-stop.
Cand era elev visa sa ajunga in Anglia. A renuntat la visul acesta pentru mine.
A adunat bani si a cumparat un teren de casa, apoi a construit o casa, pe care a transformat-o intr-un camin si si-a cumparat o masina. A facut toate aceste lucruri pentru mine, ca sa nu imi inchipui eu cumva, ca vrea sa profite de ceea ce am eu.
Si le-a facut singur pe toate, doar din banii castigati de el si fara ajutorul nimanui.
Apoi si-a dorit sa ne reintalnim, ca sa-si implineasca visul. Si uite ca, un vis caruia nu-i dadea nimeni nicio sansa de a se implini, s-a implinit. Si asta pentru ca el a crezut cu tarie in visul acesta si a luptat cu toate fortele lui pentru a-l implini.
Asta e povestea noastra, in mare.
Eu am fost coplesita de sentimentele lui pentru mine si de tot ce a facut el pentru mine, pentru ca noi doi sa fim impreuna. Si am descoperit ca el este cel mai minunat om pe care-l cunosc eu si omul pe care-l admir cel mai mult pe lume.
Asa am ajuns ca la varsta de 46 de ani sa raman insarcinata cu un barbat cu 11 ani mai tanar decat mine.
Si sa nu ma interseze toate barfele care au circulat pe seama mea si toate „judecatile de valoare” care mi s-au facut. Pentru ca avem norocul sa fim predestinati unul altuia, iar el sa fie marea iubire a vietii mele. Sunt convinsa ca pentru unii pare ceva neverosimil, dar „viata bate filmul”, iar noi doi suntem un exemplu viu ca se intampla lucruri de felul acesta in viata.
Am citit ca fiecare dintre noi avem sansa in viata asta, sa ne intalnim marea iubire, dar doar 70% dintre noi o recunoastem si nu mai retin procentul celor care o pierd dupa ce au cunoscut-o (cred ca 30%), pentru ca nu stiu s-o pretuiasca. Practic doar 40% dintre oameni isi intalnesc marea iubire in viata si sunt constienti de lucrul acesta. Mie mi se pare un procent bun. Ar fi frumos daca noi oamenii, ne-am concentra asupra acestui lucru in viata, adica asupra gasirii omului care sa ne implineasca in iubire, decat asupra unor interese meschine. Pentru ca fiecare om are in lumea aceasta, un alt om care ii este predestinat, cu care se potriveste „ca doua picaturi de apa”.
Eu ma bucur din tot sufletul meu ca mi s-a dat sansa asta si o voi pretui toata viata mea, adica il voi pretui pe omul care mi-a oferit-o.
Din pacate, toata povestea asta minunata pentru mine a fost macelarita, tarata in noroi, terfelita, comentata, batjocorita de foarte multi, carora mi-e greu sa le spun oameni, dar nu am alt termen inlocuitor.
Am ajuns sa fac publice aceste lucruri care pentru mine sunt foarte, foarte personale, pentru ca chiar sunt un om discret si am incercat din rasputeri tot timpul, sa nu-mi expun viata personala sub nicio forma, tocmai pentru ca stiu ca au circulat tot felul de rautati despre mine, de am devenit subiectul preferat de barfa al celor care lucreaza in compania noastra, al fostilor mei colegi, al vecinilor, al fostilor mei elevi, chiar al unor oameni care nu ma cunosc deloc, habar n-au cine sunt eu si ce-am facut la viata mea si am fost nevoita sa fac publica varianta mea.
N-am nici cea mai mica intentie sa epatez, n-am facut-o niciodata in viata, am preferat tot timpul sa fiu retrasa, sa-mi traiesc viata cu demnitate si discretie, dupa cum n-am nicio intentie sa starnesc invidia nimanui.
Povestea mea de viata am facut-o publica din cauza conspiratiei asteia ingrozitoare indreptata impotriva mea, care dureaza de ani de zile si care putea sa ma ucida de sute de ori pana acum. Sincera sa fiu, nici nu-mi dau seama exact, cum am supravietuit. Si as dori din tot sufletul meu, ca nimeni sa nu mai pateasca ce am patit eu, pentru ca este inuman ce mi s-a intamplat.
Viata mea a fost complet data peste cap de toate actiunile acestea concertate asupra mea si nu si-a mai urmat cursul pe care mi l-as fi dorit. Am chiar motive serioase sa cred ca iti doresti eliminarea mea fizica. Adica singura solutie pe care o vezi tu este sa dispar cu totul. Pentru ca ai facut tot ce ti-a stat in putinta, ca sa obtii acest lucru.
Pe ce ma bazez cand spun aceste lucruri?
Pe faptul ca stiu ca ati intrat noaptea, in casa, peste mine, cu intentia de a-mi face rau. Ce rau? Ati intrat cu intentia de a ma viola in fata copilului meu, pentru ca eram doar noi doi acasa, si de a ma batjocori. V-a deschis poarta de la terasa, maimutoiul de langa mine, ati reusit sa deschideti usa de la intrarea in apartament si ati intrat in holul casei mele.
Din momentul descinderii la mine acasa, ati incercat in permanenta sa va creati alte ocazii in care sa ma atacati, cu acelasi scop adica violul in grup si batjocorirea.
De aceea ma urmariti cu atata inversunare si convingere.
Intr-o sambata am mers singura la cabana, dimineata devreme, am ramas peste zi acolo si seara m-am intors acasa. Stiam ca sunt o tinta usoara daca raman singura la cabana. Voi n-ati stiut ca m-am intors, erati atat de surescitati de ce urma sa-mi faceti, incat n-a observat nimeni, nici vecinii, nici proful de Info de peste drum, ca masina mea era pe trotuarul din fata casei. Asa ca ati mers la cabana, sperand ca o sa-mi dati o lectie s-o tin minte. Si sotul meu, pe care mi-e greu sa-l numesc sot, dar o s-o fac totusi pentru ca inca n-am divortat, stia despre descinderea voastra de la cabana, pentru ca s-a socat total cand m-a vazut seara acasa. Probabil ca nu stia ce sa creada, daca fusesem, sau nu, la cabana, fiindca plecasem imbracata asa cum merg in oras, nu la munte. Cat am fost la cabana, am fost vazuta de notarit care dadea tarcoale, asa cum facea de obicei. Ori l-a anuntat direct pe sot, ori l-a anuntat pe proful de Info si acesta l-a anuntat pe sot ca eu sunt la cabana. Probabil ca in descinderea asta au fost implicati si vecinii mei maimutoiul si pietarul, cel putin.
Dubita Iveco Daily trebuia sa fie folosita la rapire si la viol in grup.
In cele doua saptamani de concediu din vara, cand am stat acasa, trebuia sa mi se intample un accident, sa cad de la etaj. Mosii dirijau actiunea aceea pe care trebuia s-o indeplineasca maimutoiul sau taica-su, ca si el se perinda pe-acolo tot timpul. Mosii ar fi fost martori in favoarea faptasului, adica ar fi confirmat accidentul.
Il auzisem pe sotul genialei cum povestea unui coleg despre un film facut dupa fapte reale, moartea procurorului Cristian Panait, care a fost aruncat de la etaj. Poate de aici s-au inspirat.
Din toate cele descrise mai sus aveam sanse mari sa nu scap cu viata, iar daca scapam totusi, atunci mi-as fi dorit probabil moartea, decat sa supravietuiesc unei astfel de orori.
Stiati ca sunt insarcinata, o auzisem pe colega tarfulita cum probabil a intrebat daca se confirma zvonul (ajunsesem vedeta, exact ce-mi doream eu in viata!), persoana pe care a intrebat-o nu i-a confirmat si atunci ea a spus: „Pai atunci, asteptam sa-i creasca burta.”. Si avea grija sa aduca la birou tot felul de bunatati care stia ca-mi plac: mure, caju, briose.
Pot sa-mi inchipui ce barfe se vehiculau pe seama varstei mele, a imposibilitatii de a ramane insarcinata la varsta asta pe cale naturala, cei „artificiali” probabil ca au avut un cuvant greu de spus in cazul asta, a diferentei de varsta dintre noi, cei doi protagonisti ai povestii (l-am auzit pe Jerry intervenind intr-o discutie privind diferenta de varsta dintre o colega si antrenorul de fitness, zicand tare, ca sa se auda „11 ani” – exact asta e diferenta de varsta dintre noi doi), despre cat de „zburdalnica” sunt eu la varsta asta, pai pe mine ma asteapta pensia si mi imi arde de „zbenguiala”. Adica toti comentatorii acestia au discutat foarte in tema si foarte serios, asa cum trebuie sa faca oamenii la serviciu.
Numai ca auzindu-i discutand in felul acesta iti dai seama ca cei care vorbesc n-au trait in viata lor o iubire adevarata, nu neaparat marea iubire, care e premiul suprem, dar o iubire adevarata.
Pentru voi n-a contat nici faptul ca sunt insarcinata, un amanunt nesemnificativ acolo, ei si ce-i e ca un ou Kinder sau ca o Matriosca.
Probabil la inceput n-ati crezut nici in ruptul capului. Mai si veneam cu bicicleta la lucru, cine a mai pomenit asa ceva? Dar n-a contat nici dupa ce lucrurile au inceput sa devina evidente. Voi aveati inoculat un program in creier si pe ala trebuia sa-l urmati cu orice pret.
Pentru ca sa scap de toata nebunia asta care imi periclita viata in permanenta, adevaratul meu sot (nu cel care se pretinde a fi si nu a fost niciodata) a dus la Resurse umane si a inmanat persoanei de la HR care raspunde de departamentul nostru, un certificat medical de la medicul ginecolog, care atesta starea mea medicala. Avand in vedere varsta mea, sarcina mea este inclusa in categoria „sarcina cu risc”, ceea ce mi-ar fi dat dreptul de a ramane in concediu prenatal mult mai devreme decat daca sarcina ar fi fost una obisnuita. Si as fi ramas in prenatal cat de timpuriu as fi putut, ca doar nu eram nebuna, sa vin la lucru ca sa suport tratamentul inumam la care am fost supusa. Numai ca, acest certificat medical a fost facut nevazut. Am contactat-o telefonic pe persoana de la HR ca sa-mi spuna cum sa procedez ca sa scriu in fata ei, o declaratie pe proprie raspundere, pe care s-o semnez in fata ei si in care sa declar care este starea mea medicala, dovedita prin certificatul medical care ii fusese inmanat in urma cu cateva saptamani, una, doua, nu mai stiu exact, intr-o zi de miercuri, 9 august, zi in care am ajuns la serviciu la ora 12:00. Si persoana de la HR mi-a spus ca nu are certificatul meu medical. I-am zis ca nu se poate, ca i-a fost predat personal dumneaei. Atunci m-a intrebat cine a adus certificatul. I-am spus ca o persoana de incredere din partea mea l-a adus. Si m-a intrebat daca persoana de incredere este angajatul companiei noastre. I-am spus ca nu. Atunci m-a intrebat, daca nu e angajatul companiei noastre, cum de a avut acces in companie? I-am spus ca o persoana care e angajata in compania noastra i-a permis accesul folosind badge-ul sau personal deoarece a vazut ca persoana din partea mea aducea un certificat medical, a condus-o la biroul in care lucreaza dumneaei, a asteptat afara cata vreme persoana din partea mea i-a predat certificatul, apoi a condus-o la turnicheti si i-a permis iesirea. Deci, persoana din partea mea a fost insotita de persoana care i-a permis accesul pana la birou, in birou s-a vazut clar ce a facut si pe urma a fost condusa afara. In timpul cat a stat in cladire nu a furat secrete ale companiei, nu a amplasat o bomba, nu a pus in pericol pe nimeni, practic a fost sub permanenta supraveghere. Mi-a zis ca nu exista asa ceva, ca n-avea dreptul sa intre in companie. I-am spus ca trebuie s-o mai fi vazut cineva din biroul in care lucreaza dummneaei, pentru ca persoana este real, nu este o fantasma. Mi-a spus ca nu a vazut-o nimeni. Mi-a mai spus ca atunci cand cineva aduce un act doveditor la HR, este indrumat de oricare dintre specialistii HR sa noteze intr-un registru tipul actului, data predarii si numele persoanei care l-a adus. Asa, si? Si certificatul meu nu figureaza nici in acel registru. Pai asta nu dovedeste ca certificatul meu nu i-a fost inmanat. Daca persoanei care l-a adus nu i-ar fi spus cineva sa completeze in acel registru, atunci n-avea de unde sa stie care e procedura de preluare  a actelor din acel birou, pentru simplul motiv ca nici eu, angajata a companiei nu stiu despre aceasta procedura, care oricum mi se pare aberanta de vreme ce un om care aduce un act este indrumat sa faca munca pe care ar trebui sa o faca specialistii HR care preiau acel act. Eu n-am mai pomenit asa o ineptie in viata mea. Cand am predat un act, l-am predat persoanei autorizate sa-l preia, care mi-a dat un numar de ordine inscris pe un bilet oficial, acelasi numar de ordine fiind atasat intr-o modalitate sau alta, actului pe care l-am predat. Nu mi s-a cerut niciodata sa completez eu intr-un registru tipul actului, data la care l-am predat si numele meu. Bun, persoana care aduce actul isi declina identitatea, aici e din nou, discutabil, adica ea trece un nume in acel registru dar o verifica cineva ca e numele ei real? I se cere buletinul ca sa i se confirme identitatea? Nu prea cred. Pentru ca miroase a delasare de la o posta. Dar cel care preia actul nu trebuie sa-si decline identitatea in fata celui care i-l preda? Daca nu, atunci de unde se va sti cine sa fie tras la raspundere in cazul in care un act se pierde? Adica persoana care preia actul e importanta pentru ca preia un act original si trebuie sa-si asume responsabilitatea preluarii acelui act, nu persoana care preda actul. Care ar fi scopul in cazul pierderii unui act? S-o tragem la raspundere pe persoana care l-a predat? Pai acea persoana este avantajata de predarea actului, preda actul respectiv pentru ca sa dovedeasca un lucru care ii confera anumite drepturi. Mai pe scurt, persoana care preda actul are tot interesul ca sa-l predea. Si s-a incins discutia. Pentru ca i-am demonstrat persoanei de la capatul firului, ca nu are dreptate. Persoana s-a enervat pentru ca mi-am permis sa critic procedura lor de preluare a actelor si sa o acuz de faptul ca nu-si asuma responsabilitatea preluarii unui act original si mi-a dat o replica de genul: „Pana acum lucrurile au functionat asa si n-au fost probleme. Cine ma cred eu? Cred ca eu sunt cea mai desteapta si restul toti sunt prosti? O sa se schimbe procedura pentru un singur om?”. I-am raspuns ca da, sa se schimbe pentru un singur om daca e gresita. Si mi-a spus ca eu trebuia sa aduc certificatul la HR, nu altcineva. I-am raspuns ca le convine celor de la HR sa nu-si decline identitatea in fata aducatorului actului, pentru ca sa nu-si asume responsabilitatea preluarii acelui act si ca eu am fost in situatia in care i-am dat unui coleg (despre Jerry e vorba) sa-mi duca la HR un certificat de boala, ca mai apoi sa faca publice date personale de-ale mele care figurau in certificatul de boala, gen varsta mea.
Mi-a cerut sa merg la medicul ginecolog si sa-i aduc o copie a certificatului meu. Poftim? De ce sa fac asta? Pentru ca e posibil ca sa se fi ratacit. I-am spus ca nu ma duc, sa faca bine sa-l gaseasca. Atunci mi-a cerut sa-i spun numele medicului ginecolog, ca-l suna ea si-i cere copia pentu mine. Atunci chiar ca mi-a sarit mustarul. I-am zis ca nu-i spun numele medicului pentru ca e o informatie confidentiala. Si atunci a ridicat tonul si mai tare (si eu il ridicasem intre timp, recunosc) si mi-a spus ceva, nu-mi amintesc exact ce, dar in genul in care se cearta pilaritele la piata, m-a deranjat rau cu ce a spus si i-am inchis telefonul in nas.
Tot pe tine te banuiesc ca esti in spatele acestei disparitii a certificatului deoarece aveai tot interesul, o data sa ma umilesti si in felul asta si in al doilea rand, sa ma determini sa vin in continuare la lucru pentru ca sa ma hartuiesti in continuare si pentru ca sa-ti creezi contextul in care sa ma ataci.
Si de ce tot faceai presiuni asupra mea ca sa merg la vizita medicala. Si subit, in ziua in care eram eu programata la vizita, s-au facut analize de sange? Ca sa vezi din analizele de sange, daca se confirma sarcina si nu stiu daca e posibil, dar poate ca e, sa afli care este varsta sarcinii, sa stii ce masuri sa iei. Si am primit chiar o instiintare oficiala sa ma prezint la vizita medicala.
Si faza cu trimiterea mea la investigatii la cardiologie, la cabinetul sotiei HoD-ului de la noi, tot tu ai pus-o la cale. Faci parte dintr-un sistem mafiot foarte bine organizat.
Acelasi diagnostic pe care mi l-a pus mie cardioloaga i l-a pus si unui coleg de-al meu de facultate, om fain, pe care nu vroiau sa-l avanseze cu niciun chip pe pozitie de GL, la ADAS. De-aia te simti tu asa de tare pe pozitie, ca sunteti o retea intreaga.
Si daca as fi urmat tratamentul pentru hipertensiune prescris de cardioloaga, m-as fi imbolnavit sigur de inima. Inca un atentat la viata mea.
Pentru tot ce ai intreprins tu impotriva mea pana in data de 9 August (de-a lungul a mai bine de 8 ani), cand am adus certificatul medical si cand ma asteptam sa primesc o notificare pe mail, de pilda, in care sa-mi fie confirmata prezenta certificatului meu in biroul HR si sa-mi fie adus la cunostinta numarul de inregistrare care i-a fost atribuit certificatului meu, precum si pentru faptul ca in data de 9 august, cand am ajuns la lucru te-ai infiintat repede langa mine si mi-ai sugerat sa-mi fac „leaving permission”, adica esti deosebit de prompt cu regulile companiei, in ceea ce ma priveste, insa tu le incalci cu nerusinare si le permiti si altora s-o faca, chiar ii indemni si ii incurajezi s-o faca, in saptamana urmatoare nu m-am prezentat la lucru la programul obisnuit, in semn de protest pentru faptul ca mi-ai incalcat grav drepturile, im mod constant si sistematic, chiar si in perioada aceasta in care trebuia sa beneficiez de mult mai multe drepturi decat pana acum. Ce am facut in saptamana aceea? Mi-am urmarit vecinii si pe mosi si am incercat sa vad daca exista o legatura intre tine si mosi, respectiv intre tine si vecinii mei, pentru ca erau asemanari izbitoare intre metodele pe care le aplicau colegii de la lucru si metodele vecinilor. Si am aflat raspunsul: da, exista. Am profitat de ocazie si v-am transmis mesaje simbolice tie, colegilor din gasca ta, colegilor care erau de partea mea si colegilor neutri (cei care nu se implicau) din grupul nostru, adica din grupul al carui „group leader” esti tu. Ce vroiam sa transmit prin aceste mesaje? In primul rand ca stiu exact ce se petrece, ca sunt hartuita in stil barbar si vroiam sa-i felicit pe cei care nu erau de partea ta, sa-i determin sa se implice pe cei neutri si sa-mi exprim dezaprobarea fata de cei din gasca ta.
Measajele au constat in mingi de burete cu emoji-uri exprimand starea de spirit pe care o aveam fata de cel caruia ii era destinata, pentru ca am scris numele fiecaruia pe mingea pe care a primit-o, caiete cu acelasi mesaj, pernute cu acelasi mesaj. Cu tine am fost mai darnica si ti-am facut mai multe cadouri simbolice, pentru ca tu esti creierul actiunii de hartuire si simteam nevoia sa-ti transmit mai multe mesaje. E drept ca ti-am facut cadou si o jucarie in forma de porc care guita, dar comparativ cu ce mi-ai facut tu mie e „frectie la picior de lemn” porcusorul.
Si asta te-a enervat peste masura, asa ca mi-ai facut reclamatie la ITM (Inspectoratul Teritorial al Muncii), pentru ca am absentat nemotivat de la lucru. Nemotivat e mult prea putin spus. Era chiar foarte motivata absenta mea. Era legata chiar de a ramane in viata. Bun, dar tu te bazai pe scripte, nu pe fapte.
Si asa ca am aparut in fata unei comisii de disciplina, adica am fost cercetata disciplinar. Din comisia de disciplina faceai parte si tu, si persoana de la HR cu care ma certasem in legatura cu certificatul meu medical.
Si m-ai luat tu protocolar, cu litera legii, ca am incalcat legile companiei.
Si tu ce faci de ani de zile? Exact tu si cu persoana de la HR trebuia sa apareti in fata unei comisii de disciplina, nu eu, angajata model, pe care ai batjocorit-o tu ani de zile, fara mila, fara pic de constiinta.
Si doamna de la HR reia discutia cu certificatul. Si incepem din nou sa ne contrazicem, cum o facuseram deja la telefon. Si intervii si tu, doct si-i spui ei: „E cuvantul tau, impotriva cuvantului ei.”. Si va interesa pe amandoi care e persoana care i-a permis accesul in companie, domnului meu (cu ocazia asta am precizat ca e vorba de un domn)? Pai de ce va intereseaza? Daca eu as fi fost intr-o situatie similara, as fi procedat la fel. Cum, i-ai fi permis accesul unui strain in companie? Da, as fi vazut ca are un certificat medical in mana si as fi procedat exact in acelasi mod ca si persoana binevoitoare. De ce va interesa pe voi atat de mult sa aflati identitatea acelei persoane? Pentru ca ea e martor impotriva voastra, si poate sa dovedeasca ca mintiti. Trebuia sa identificati cu orice pret acea persoana, ca sa-i cumparati tacerea.
Iar doamna de la HR era revoltata ca un domn i-a adus certificatul medical de la ginecolog, nu doamna pentru care s-a emis acel certificat medical. Pai si care-i problema? Domnul care i-a adus certificatul medical e foarte implicat in starea in care se afla doamna. Inseamna ca pana atunci, toate scrisorile medicale de la medicul de familie in care se atesta starea de graviditate a unei femei si toate certificatele medicale de la medicul specialist ginecolog in care se atesta starea de graviditate a unei femei au fost aduse doar de femeile in cauza. Asa si pentru o exceptie in care un barbat aduce un astfel de certificat, nu mai stim care-i procedura? A, nu, nu asta era problema. Problema era ca daca s-ar fi intamplat ultima situatie, atunci dumneaei si-ar fi amintit de acel barbat si, implicit, de certificatul adus de el, pentru ca el ar fi constituit o exceptie. Dar nu s-a intamplat situatia aceea si, prin urmare, nu-si aduce aminte de acel barbat.
Legat de numarul de ordine pe care trebuia sa-l ataseze certificatului medical, persoana de la HR spune ca ei nu ii dau numar de ordine, ci il trimit la ITM, impreuna cu declaratia mea pe propria raspundere. Daca nu primeste numar de inregistare in cadrul companiei noastre, inseamna ca e ca si cum nici n-ar fi trecut pe-aici. Si-mi zice ca n-are voie sa faca niciun insemn pe acel certificat medical. Inteleg asta, dar poate sa-i ataseze un bilet cu numarul de ordine, fara sa modifice certificatul medical, iar numarul de ordine de pe bilet ar trebui sa figureze intr-o baza de date la noi.
Apoi mi-ati sugerat din nou sa aduc o copie a certificatului medical. Adica voi stiati ce s-a intamplat cu originalul si va bateati joc de mine. Ma puneati pe drumuri cu tupeu, tot ca o metoda de umilire. Si v-am spus clar ca nu aduc o copie pentru ca daca as face-o, s-ar musamaliza totul, iar voi ati scapa basma curata dupa ce ati facut o mare marsavie. Iar eu as ramane cu inca o portie de hartuiala.
Apoi am primit un act oficial in care mi se aducea la cunostinta ca, in cazul in care nu aduc un act doveditor al starii mele de graviditate, nu voi beneficia de drepturile care mi se cuvin in atare situatie. Aceste drepturi includ si plata asigurarii medicale care imi permite sa nasc intr-un spital de stat sau intr-unul privat si fara de care nu am acest drept.
Deci nu am dreptul sa nasc intr-un spital. Imi ramane varianta sa nasc acasa. Asta in timp ce majoritatea femeilor din compania noastra, care nasc, nasc intr-un spital privat, inclusiv protejatele tale, nu nasc intr-un spital de stat, asa cum am nascut eu primul copil, spital care avea curte comuna cu un imobil de locuinte, nu avea perdele la geamuri sau jaluzele, asa incat femeile care erau consultate in sala de langa cea de nasteri, erau expuse privirilor vecinilor locatari sau, unde in toaleta de langa sala de nasteri, pe care o foloseai inainte de a naste, erau depozitate maturi, mopuri, galeti, care foloseau la efectuarea curateniei, ori acea toaleta trebuia sa fie de o curatenie exemplara sau unde femeile care n-au fost asa de norocoase ca si mine, pentru ca eu am stat intr-un salon care avea baie proprie, mergeau la baie in capatul culoarului, o baie revenind la nu-stiu-cate paturi, sau unde o doamna in travaliu era folosita ca si material didactic pentru studenti, care erau adunati toti in jurul ei si se uitau la ea cum se chinuie – au facut asta cateva ore, pe toata durata travaliului, doamna fiind expusa intr-un mod indecent, care ii leza demnitatea, iar studentii neempatizand cu ea, unii dintre ei fiind chiar neseriosi (probabil ca dupa experienta asta ieseau la o bere, ca sa aprofundeze subiectul), deci un spital in care iti putea fi incalcata demnitatea de om, fara ca sa-i pese cuiva.
Adica din cauza ta, sunt privata de drepturi esentiale.
In luna noiembrie am primit o decizie, pe care mi-a inmanat-o chiar persoana de la HR pe care o acuz de disparitia certificatului meu medical, in care pe baza raportului detaliat de la poarta, in urma trecerii prin dreptul turnichetilor, raport facut pentru luna septembrie, mi se aduce la cunostinta ca imi va fi diminuat cu 10% salariul aferent urmatoarelor 3 luni, incepand din decembrie.
Dupa ce am primit aceasta decizie, ti-am lasat inca doua cadouri: o tablita cu „Accesul persoanelor neautorizate strict interzis” si o cutie cu rahat cu cacao, invelit in nuca de cocos, varsat (se putea manca chiar, nu trebuia s-o iei ca pe o comparatie).
Deci, iti pregatesti terenul ca sa ma concediezi.
Ar urma cercetarea mea disciplinara in cadrul unei noi comisii de disciplina, care ar avea aceeasi componenta ca si prima, plus reprezentantul angajatilor.
De-aia a participat la alegerile pentru „Employee representative”, prietenul tau, administratorul de retea, si ne trimitea mai-uri in care ne cerea sa-l votam pe el daca vrem sa fim reprezentati cum se cuvine, iar apoi, intr-un mail in care ma soma sa aplic procedura de „IAM clearing” – cea cu unificarea parolei de Windows si Lotus, la final, din nou imi cerea sa-l votez.
Practic, te asiguri ca reprezentantul angajatilor in urmatoarea comisie de disciplina este tot omul tau, adica veti fi 3:1 (voi sunteti 3, eu sunt 1).